Statul e expresia politică a unei realități umane anterioare – națiunea, care își afirmă caracterul distinct și vrea să și-l păstreze. Dar odată format, statul trebuie să hrănească națiunea și să o construiască într-un mod deliberat. În același fel în care o plantă izolată într-un ghiveci de hățișul indistinct al naturii trebuie udată, orientată, ferită de buruieni.
Granițele statului nu sunt aleatorii, ci rezultatul unei istorii și expresia capacității de a le apăra. Ele nu pot fi redesenate și mutate pe alte continente. În același fel, cetățenii statului nu sunt interschimbabili, transferabili prin schimburi, ca locatarii vremelnici ai unui hotel sau ca angajații unei firme.
Statul arbitru, care tratează cu dezinteres aceste chestiuni vitale, e o iluzie liberală. Urmărind această himeră, statul ar abdica de la a mai acționa ca apărător și adăpost al urmașilor celor care l-au constituit. Ci ar fi, în fapt, confiscat de grupuri externe, inițial prezentate sub forma nedefinită a capitalului transnațional. Treptat, însă, ar deveni evident că grupuri anume, mai bine organizate și care nu renunță la conștiința de sine și la solidaritatea de grup, vor ajunge să îi domine structura de putere. Care va fi deconectată de ierarhiile naturale ale națiunii, ale cărei elite nu vor putea răzbi pe cont propriu în fața unor grupuri sudate sau susținute discret de infrastructura în expansiune a altor state.
În același mod, societatea pestriță rezultată în urma deschiderii porților de către noul grup dominant, nu va rămâne fără coloratură. Fie local, fie la nivel național, noi populații își vor afirma felul de a fi și vor da dominanta unui cartier, unui oraș sau regiuni. Realitatea se încăpățânează să nu se conformeze utopiei pământeanului generic din statistici.
Etapa în care ne aflăm e cea a infiltrării discrete, care încă nu a atins masa critică pentru a erupe ca principala problemă în societate. Capturarea economiei, a clasei politice, mediatice, inventarea unei „societăți civile” de sinteză și în general dominația culturală a modelului liberalizării forțate și a deznaționalizării sunt perceptibile de ceva vreme. Controlul total asupra presei menține tăcerea absolută în privința ritmului schimbării la nivel demografic, pe care o putem doar bănui din experiență directă. Că subiectul e interzis la discuție majorității arată caracterul implacabil al proiectului. Și că el nu e nici pe departe pur întâmplător, rezultat doar din resorturile economiei de piață, care caută forță de muncă ieftină. Altminteri, fenomenul s-ar domoli, nu ar accelera în perioade percepute de toți ca restrângere a activității economice (în ciuda statisticilor triumfaliste).
Prezentată inițial ca un avantaj pragmatic, imigrația se transformă rapid într-o problemă de rezolvat în cârca societății. Dar o problemă care nu urmează creșterea și descreșterea economiei. Ci o problemă perpetuă, în creștere continuă și care prezintă pretenții tot mai mari de ajustare a comportamentului majorității, pe măsură ce minoritățile devin mai numeroase și mai coerente pe grupuri componente. Din acel punct, statul național, devenit multiculturalist, se transformă din pavăză în adversar al autohtonului, împotriva căruia dezlănțuie o serie de măsuri, care să asigure că va avea un comportament cât mai docil și mai puțin ofensator cu sensibilitățile și așteptările cetățenilor care de acum vor constitui prioritatea statului (zice-se din motive pur organizatoric pragmatice).