Un răspuns disproporționat

episodul 6 (sau înapoi la cuprinsul serialului)

La 9 martie, bursa de la New York își începe prăbușirea, de la nivelul istoric de aproape 30.000 de puncte. A fost cea mai rapidă prăbușire din istoria ei, depășind-o chiar și pe cea de la marea recesiune din 1929. De atunci, televiziunile au pulsat doar latura emoțională și au insistat pe aspectul medical, pe frica de moarte, ușor de vândut unei generații de „fulgi de zăpadă”, despriritualizate și cu un cult al trupului și comfortului. Dar ce a uimit a fost decizia coordonată de a închide brusc economiile lumii, într-un elan sinucigaș.

S-ar fi văzut, oare, cât de dependent e restul omenirii de producția (sistată) din China? Sau s-ar fi văzut adevăratele dimensiuni ale dezastrului unei economii bazate pe iluzii și pariuri? Care erau șansele ca oamenii să mai fi acceptat în 2020, pachete și mai mari de salvare a băncilor, corporațiilor și fondurilor de investiții, cu bani de la buget, ca în 2008? Dar, așa, când liderii lumii au apărut pe ecrane și au spus răspicat că „suntem în război”….

Pretextul e că nimeni nu mai muncește. Ceea ce, într-adevăr, poate distruge nenumărate afaceri și destine, pe lângă ele. Dar la momentul când s-au anunțat primele măsuri, vorbeam doar de zile sau săptămâni de inactivitate. Orice om cumpătat ar trebui să poată rezista unui scurt episod neprevăzut de întârziere a plăților. Nu și societățile economiei „pe datorie”, a căror fragilitate structurală am explicat-o mai sus. A se compara cu trăinicia sistemelor tradiționale. Nicio persoană și nicio firmă n-ar trebui să se considere pe buza prăpastiei pentru că încasările îi întârzie câteva săptămâni. Realitatea e că 69% din americani au mai puțin de 1.000 $ în economii. De asemenea, 80% dintre americani trăiesc de la o leafă la alta. Și vorbim de una din cele mai prospere țări de pe glob! Aceste cifre singure ar trebui să ridice semne de întrebare fie asupra eficienței sistemului capitalist actual, asupra polarizării pe care o creează, fie asupra iresponsabilității pe care o cultivă cultura creditului.

Te-ai aștepta, totuși, ca managerii companiilor să fie ceva mai prevăzători. Cu greu se poate justifica necesitatea ca mega-afaceri să alerge la stat pentru miliarde de dolari, doar pentru că nu au încasări timp de câteva săptămâni. Dar, dacă închiderea forțată a vieții economice va fi prelungită pe termen nedefinit, într-adevăr, greu va rămâne piatră pe piatră din multe firme, oricât de prudent ar fi fost ele gândite.

Măsurile luate de statul american (imitat de celelalte țări, după posibilități) sunt într-o cascadă de panică. Ele sunt abia la început, deci consemnez doar câteva:

intervenție pe piața Repo (amanetul băncilor) cu lichiditate oferită de Fed. Din septembrie, Fed deja turna 500 de miliarde de dolari pe această piață discretă. Din martie, sub pretextul pandemiei, a mărit contribuția și anunță că pune la dispoziție 1 trilion de dolari pe zi! până la sfârșitul lui martie
Senatul american a votat un ajutor de stat de 2 trilioane. El va fi împărțit astfel: 500 de miliarde pentru ajutoare oferite firmelor mari, 350 de miliarde pentru firmele mici, 250 mlrd $ în ajutoare de șomaj, 250 mlrd $ în bani de buzunar, dați fără obligații fiecărui american sub un anumit plafon de bogăție
Fed va cumpăra „fără limită” active de pe piață, de orice fel: obligațiuni ale statului american, acțiuni ale corporațiilor, obligațiuni emise de companii, datorii din scriptele băncilor sub formă de consum pe cartea de credit, ipoteci.

Prin achiziția de ipoteci (credite imobiliare), Fed devine și cel mai mare investitor imobiliar din lume. Nu în sensul că deține case și încasează chirie; dar dacă deține obligațiuni garantate cu ipoteci, indirect, e același lucru. Din piața îndatorată, de 15,8 trilioane a ipotecilor americane, Fed are în bilanțurile lui deja 1,8 tlrn. Multe provin de la precedenta criză, când a salvat două mari fonduri imobiliare, care dăduseră credite după criterii impulsionate de „corectitudinea politică”. Adică ajutaseră să ia credite și persoane fără venituri sigure, doar pentru că aparțineau unor minorități. E o situație, la care am putea medita: fabricând bani „din nimic”, chipurile din considerente sociale și de criză, băncile (de stat și private) ajung proprietare pe active palpabile, pe care le „recoltează” tot în vremuri de criză.

Este o cale, pe care au încercat-o și alte economii, care au făcut experimente monetare. Japonia are o problemă demografică: bătrânii ei sunt cei mai longevivi, iar tinerii nu fac destui copii. Pentru prima dată în istorie, în Japonia se vând mai multe scutece de adulți decât de bebeluși. Am amintit deja că ordinea firească ar trebui să fie întâi economisire și apoi creditare. Tot în ordinea firească a naturii, tinerii ar trebui să fie creditați, iar bătrânii, creditori. O anomalie, semnalată mai sus, e că tocmai națiunile longevive, cu prăbușire demografică, sunt cele mai îndatorate, în contrast cu națiunile tinere, cu natalitate mare. Japonia a încercat să trucheze acest flux natural, prin politici monetare. Rezultatul au fost decenii de stagnare și aducerea Băncii Centrale în postura de proprietar în economie. Banca Japoniei a ajuns în top 10 acționari în jumătate din firmele din țară.

În cazul Americii, intervenția pe fondul crizei ridică și probleme politice. Anterior, Donald Trump se lăuda cu creșterea bursei și își freca palmele la gândul că l-ar întâlni pe Bernie Sanders în finală, un populist socialist. Acesta propunea, între altele, ștergerea datoriilor la creditele școlare – care reprezintă 1,6 trilioane de dolari. În mod normal, propunerea ar fi trecut drept neserioasă: nu e vina muncitorului, că altul s-a îndatorat pentru o diplomă inutilă. Dar, acum, dacă punem în balanță asta cu ajutoarele, mai mari, promise firmelor, nu mai pare chiar scandaloasă. De fapt, cum ai putea s-o mai contești cu argumente de ordin moral!?

Așadar, măsurile băncilor centrale, ne duc treptat mai aproape de socialism. Fie prin indirecta naționalizare. Fie prin lărgirea programelor de asistență. Ca să ironizeze nesăbuința unei atare politici, economistul liberal Milton Friedman a inventat formula „bani din elicopter”. Decidenții de azi o aplică, de parcă ar fi fost o recomandare, nu o glumă.

Până acum, intervenționismul era cerut de demagogii de stânga. Acum el e solicitat de capitaliști, care iau ca alibi complicitatea maselor înspăimântate. Sunt încurajate pachetele directe de ajutor, fără să se întrebe cineva, cum ar putea ca ele să vină tocmai de la cel mai mare datornic al lumii. Sunt promise amânări la plata ratelor, care să facă „digerabile” viitoarele pachete compensatorii acordate băncilor, din îndatorarea suplimentară a țărilor. Dacă ați privit graficele de mai sus, înțelegeți că „găurile” lor sunt incomparabile cu dările, de care ar putea fi păsuiți oamenii simpli, care în final ajung să achite nota.

Alte trucuri propagandistice caută țapi ispășitori pentru penurie, cum ar fi „speculanții”. Desigur, se referă la cei mărunți, de mărfuri necesare, nu la cei financiari. Soluția sugerată: controlul prețurilor. Altă metodă garantată pentru a crea penurie, cozi și sărăcie.

Rezumat: măsurile propuse sunt exagerate, și au alte obiective decât asistența socială într-un scurt moment de dificultate. Ele constituie o metodă de redistribuție a bogăției, care vine în interesul marilor speculatori.

Dacă ați avut răbdarea de a citi până aici (mă înclin!), aveți cu siguranță o serie de întrebări. Cum ar fi: OK, am înțeles că lumea e supra-îndatorată și nu mai poate continua pe același sistem. Dar,

în primul rând, la cine e datoare toată omenirea asta? Mai ales că, aparent, unde-s datoriile e și bogăția.
În al doilea rând: cine are de câștigat de pe urma isteriei coronavirus?
În al treilea rând, dacă sistemul e înclinat în favoarea păpușarilor, de ce ar vrea ei să îl distrugă?
În fine, încotro poate duce această operațiune?

Ca să răspundem la aceste întrebări, e nevoie să cunoaștem puțină istorie, din care vom înțelege cum s-a format sistemul financiar, cum funcționează și în ce direcții se poate transforma.

(continuare: episodul 7, sau înapoi la cuprinsul serialului)