Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Fuziunea PNL & PD-L e o mare reușită. În sensul că e foarte probabil să nici nu se întâmple, dar au reușit să țină lumea cu gura căscată săptămâna asta. Ba ar putea-o lălăi așa luni în șir. Amânată după prezidențiale, ea s-ar putea să nu se mai întâmple vreodată, mai ales dacă respectiva cursă e câștigată de un pesedist.
Singura motivație ar putea veni dinspre liderii populari europeni, gen Merkel sau Barroso, care să împingă cele două grupări către o căsătorie sub țeava puștii. Dar e cam greu de crezut că aceia ar presa pentru o alianță mai curând împotriva grupării Băsescu. Pentru că motivația emoțională cea mai puternică a celor două partide pare nu atât dărâmarea PSD, cât scoaterea în decor a președintelui-combinator și neutralizarea grupusculului său de fideli.
Împotriva fuziunii stă însăși structura internă a acestor două partide – aceea de vehicule de putere pentru ascensiunea și îmbogățirea unor mediocri. E definiția tuturor partidelor mari de la noi, de la PDSR încoace. Iar mediocritatea are nevoie de ștampile, de funcții și de liste asupra cărora să aibă control. Ceva la care oameni de partid ca Blaga pot renunța foarte greu fără a se vedea forțați să iasă din scenă la scurt timp după. Chiar dacă acum partidul ce ar rezulta din fuziune pare slab ideologizat și sufocat de nulități, marea lui calitate e că ar forța apariția competiției interne pe termen lung. Un singur pol opus PSD ar atrage cu timpul persoane bine pregătite și ar trebui să găsească o selecție mai inteligentă decât criteriul de gașcă al partidelor de dimensiuni medii și mici. Iată deci cea mai mare speranță legată de acest proiect, care s-ar putea contura abia după ce ia naștere, printr-o organizarea naturală, nu premeditată.
retragerea lui Crin Antonescu
Cu puțin timp în urmă, Crin Antonescu a anunțat și marele sacrificiu pe care îl face pentru realizarea acestui proiect. De voie, de nevoie, se retrage din cursa pentru Cotroceni. Ca să îi reiau o glumă bună făcută zilele trecute, lasă astfel și PSD-ul fără candidat. Pentru că, tehnic, până când se mai foiește Ponta, ultima decizie votată în PSD era pentru candidatura lui Crin Antonescu la președinție. Ba chiar, îl lasă și pe Traian Băsescu fără candidat prezidențial în turul doi. Pentru că în vremea când președintele tatona o asemenea alianță în detrimentul lui Blaga, Crin părea o soluție digerabilă de către Băsescu.
E un gest de felicitat. La cât de lamentabil a fost Crin ca președinte interimar în 2012, retragerea e cel mai bun lucru pe care îl poate face. Ce rămâne în urma sa după ce a condus PNL atâția ani? Rămâne un partid dezorientat ideologic, care a fost la un pas să fie absorbit în PSD până mai anul trecut. O și mai masivă pesedizare a PNL în sensul penal, pentru că liderii trași în față de Antonescu au umplut celulele închisorilor chiar mai frecvent decât pesediștii. Rămâne, evident, un morman de vorbe declamate în toți anii ăștia de chipurile marele orator. Căci despre tineri de perspectivă promovați de fostul lider PNL, nici nu poate fi vorba. Recordul absolut îl constituie Gigi Becali, adus în elita PNL de Crin Antonescu. Dar care nu mai poate fi propus ca prezidențiabil al viitorului partid unit, fiind momentan reținut.
PD-ul poate scăpa în sfârșit de trandafir
Dacă la PNL putem deplânge decăderea, la PD-L, nimicul a rămas egal cu el însuși. Gruparea reformistă a FSN-ului n-a fost niciodată un partid al convingerilor, ci al șmecherilor, uneori bine orientați (fără ironie). Un partid care a gestionat atât de prost bugetul, încât s-a pus în situația de a deveni cumpătat cu banii, prin măsuri de austeritate. Un partid, care nu s-a îndurat să renunțe la trandafirul internaționalei socialiste nici la ani de zile după intrarea în gruparea conservatoare a Europei. În fine, un partid care prin fuziune scapă de o cheltuială inutilă cu un candidat fără sare și piper ca Predoiu, clocit de gruparea mafiotică a lui Stoica și în relații amicale cu dăunători naționali din toate partidele, gen prietenul Hrebenciuc.
un candidat numit dorință
Treaba cu adevărat caraghioasă e că și unite, PNL și PD-L nu au membri cu profil prezidențial și șanse. În lipsa unui independent convins din afară, gen Isărescu, singurul care se înscrie cât de cât în portret e Klaus Iohannis. Care are ca unic argument de partea sa admirația necondiționată pe care românii o au pentru nemți. La ultimele interviuri al lui Crin Antonescu, Iohannis a fost purtat ca Mițura și Bolcaș la conferințele de presă ale lui Vadim pe timpuri. Un papagal mare, tăcut și posac, chemat să aprobe prin tăcere zicerile celuilalt.
Când se urnește la vorbă, sasul nu face decât impresia unui tăntălău bonom. Nu știm ce are în cap și sunt șanse uriașe nici să nu aibă ceva decât propria carieră. Nu știm dacă-i de dreapta sau de stânga, dar la urma urmei, funcția de președinte, așa cum e descrisă de Constituție, e una aproape decorativă, reprezentativă. Iar la reprezentare, omul s-ar putea prezenta onorabil. Dă bine să ai un președinte de import, care măcar germana o vorbește fără cusur. Tăntălăul teuton a reușit să nu supere iremediabil pe nimeni, fără să-și facă neapărat fani. Aici stă marea lui calitate: după ce televiziunile părtinitoare au reșit să împartă lumea în băsiști și anti-băsiști, Iohannis e printre puținii ce ar putea lua voturi și de la unii și de la alții. O soluție de compromis, ce poate fi votată fără să simți că-ți calci prea tare pe inimă.
unificarea: o veste bună sau rea?
Spuneam mai sus că nu pariez că fuziunea se va realiza până la urmă. Dar dacă se realizează e ea o veste bună, în definitiv, așa cum pare? Am enunțat deja cea mai mare speranță în ce privește acest proiect: aceea de a se naște o structură, care să stimuleze competiția internă și care să se lupte de la egal la egal cu PSD. Mai putem adăuga și eliminarea partidelor mici și parazitare, poate chiar a UDMR, într-un viitor oarecare.
Dar să nu uităm că aproximativ 70% din alegători refuză sua neglijează să meargă la vot cu totul. Greu de spus câți o fac din protest și câți din dezinteres. Dacă această majoritate zdrobitoare ar fi una conștientă, cea mai bună soluție ar fi stârpirea partidelor refuzate de ea. Există riscul ca acest nou partid să fie tot unul născut din aceleași resorturi corupte, care să contribuie la eternizarea unui cartel stânga-dreapta, cu atât mai puțin motivat să se reformeze.
În acest caz, tot influența externă e speranța. Un partid conceput sub influența PPE și cu un „principe străin” ar putea atinge obiectivul de a menține România măcar în orbita periferică a proiectului european, cu instituții create mimetic, care să devină cândva funcționale, prin imitație.
Victor Grigore
