Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
În mod normal, n-aș mai fi revenit asupra subiectului referendumului, dar un detaliu, pe care n-am apucat să îl comentez din lipsă de timp mi-a rămas în minte. Plus că văd că măcar în universul paralel al lui Mihai Gâdea, chestiunea e încă în dezbatere, deci de ce aș încerca eu să fiu mai exigent decât adevărata televiziune a poporului (audiențele așa spun)?
Concret, judecătorii Curții Constituționale (nu toți, doar cei care nu au votat cum trebuie) sunt tocați mărunt, căutați la rude, antecedente, poze compromițătoare sau dezavantajoase și la dosarul de la Securitate. Dintr-odată, acest detaliu nu mai pare irelevant, ci redevine infamant. Eu unul am participat cândva la un miting la care se cereau nu mai știu ce arhive pentru CNSAS, la care mai veneau vreo sută de oameni, covârșitor pensionari. Tot așa la alt protest legat de corupție, unde participarea era de câteva zeci. Erau pensionari, pentru care o revendicare de ordin moral sau de principiu era o prioritate mai mare decât o indexare. Îi respect enorm pe acei oameni, tot mai puțini la număr.
Pe atunci nu se dăduse încă un verdict în privința turnătoriilor lui Dan Voiculescu, dar țin minte ce ironii groase veneau dinspre trompetele lui. Cum ne declara Mircea Badea niște „deontologi”, depășiți de vremuri sau cum râdea teatral ca la o glumă bună, când citea că mai preocupă pe cineva în două mii nu știu cât Securitatea sau comunismul. La fel de persiflant a fost și când oamenii au putut afla doar un mic detaliu din tinerețea de turnător a lui Voiculescu, despre cum își pâra și rudele pentru a avansa în carieră.
Ca de obicei, la antene interesa mai mult ce făcuse Băsescu la Anvers. O aluzie era mai puternică decât o sentință a justiției. La nivel de presimțire, n-ai cum să nu vezi cât de în largul lui se simte Băsescu, atunci când are de lucrat ba cu „serviciile”, ba cu diverși acoperiți din presă. Suspiciunea antenistă, deși jucată, avea argumentul că, totuși, aparatul judiciar era dintre cele mai infestate, deci în multe cazuri, sentințele chiar erau butonate din altă parte. Filosofia „organizației” fusese dintotdeauna preluarea centrilor de putere și control din societate: de la politic la presă, instituții majore și sursele principale de bogăție. În calitate de învinși, noi, românii, nici nu am putea să nu le recunoaștem eficiența.
Desigur că în condiții normale, decizia oricărei instanțe ar trebui să încheie discuțiile pe tema tranșată judiciar. Nu te apuci să spui că arbitrul trebuie concediat, că urmează litera regulamentului și nu dă satisfacție celor 80.000 de suporteri din tribune. La fel, nu încerci să schimbi verdictul arbitrului central, doar pentru că un asistent sau arbitrul de rezervă credea altfel; regula e regulă și verdictul rămâne, indiferent că el s-a luat cu unanimitate sau nu. Să mergem însă pe această cărare nefirească propusă de anteniști și anexa lor politică, USL.
E greu să nu constați calitatea îndoielnică a completului CCR, în cadrul căruia o notă discordantă pare să facă doar Iulia Motoc, care se mai ocupă din când în când cu postarea de poezii pe Facebook. Votul partizan pe chestiuni pur formale, bine definite de lege, e iarăși un mare semn de întrebare. La fel cum oamenii lui Felix se întreabă cum e posibil ca o judecătoare, propusă de PSD, să voteze „pentru Băsescu”, se poate oricine întreba cum e posibil ca 3 din 9 judecători să considere că 46 e mai mare decât 50? Pe ce articol de lege s-a întemeiat votul lor, de fapt?
Pe unul dintre cei trei, cel mai bătrân dintre membrii Curții, uitucul Ion Predescu, nu o să îl uit, de pe vremea când ciopârțea legea lui Ticu Dimitrescu. Era cu 10-15 ani mai tânăr și se lupta vitejește pentru fiecare articolaș de lege, ce ar fi putut ține mai mult arhivele închise și pentru sintagme dintre cele mai dubioase, de genul „dacă a făcut sau nu poliție politică”.
Despre la fel de faimoasa Aspazia Cojocaru nu știam absolut nimic săptămâna trecută. Aflu abia acum câteva zile că reprezentanta PSD-ului în CCR a fost declarată și colaborator și necolaborator al Securității. Ce spune asta despre starea presei? Că eu sunt un consumator în exces de media și n-am auzit nici de primul verdict, nici de al doilea, nici la Antena 3, nici la B1. Așadar, această doamnă cu discurs și alură de gospodină era un bun de protejat și pentru o tabără și pentru alta, până recent. Pot duce paranoia chiar mai departe, să îmi imaginez că și pesediștii și Băsescu, presupunând că puteau manevra arhive, informații divulgate de servicii și decizii judecătorești, deci și unii și alții puteau să se bazeze pe dna Cojocaru, la nevoie, doar cu acest mic detaliu de dosar.
E genul de detaliu de care s-ar fi râs la toate televiziunile, dar care s-ar putea dovedi decisiv. În realitate, nimic din ce are bătaie istorică nu ar trebui să se prescrie ca interes public. Recitiți listele primului guvern de după Revoluție, apoi listele următoarelor guverne. Cu informația pe care o avem astăzi despre acei miniștri, cam greu ați găsi unii pe care să nu îi bănuiți de apartenență sau complicități securistice. S-ar putea să ajungeți chiar la concluzia că Securitatea a înființat și operat cel mai de succes partid politic din România tranziției. Și că îl operează cu succes, încă.
Victor Grigore
