Era să intrăm în istoria globului, ca singura țară, care pierde controlul asupra unei părți a teritoriului național, fără să fie atacată de altă țară și pe timpul unei dictaturi militarizate. Exercitată de „propria” armată, nu de una de ocupație. Ar fi fost de râs, dacă tragedia n-ar fi atât de mare. Tocmai acum, când românii nu se pot duce nici până la pâine fără dovadă scrisă că nu umblă creanga prin oraș. Cu generali în fruntea spitalelor, să nu se încurce doctorii la raportarea statisticilor privind decesele. Cu poliție, care te bate noaptea că nu ești în pat după ora de culcare.
În acest regim militarizat blindat, extremiștii maghiari au obținut recunoaștere de la Camera Deputaților pentru o țară fictivă, cu drapel și președinte, în inima României. Sigur, ne-au luat pe nepregătite, vom zice. Au băgat mingea-n poartă, când noi eram întinși pe gazon, primind îngrijiri medicale, accidentați de coronavirus. Nu am fi avut cum să aflăm de la cei mai mulți agenți secreți la mia de locuitori din toată Europa! Nu putea să prindă de veste nici Grupul Strategilor Anonimi, care e ocupat să citească tot internetul și să șteargă ce nu-i place – deci are destule pe cap.
Nicio grijă, am dres-o repede: Senatul s-a reunit și a respins actul adoptat din nebăgare de seamă de Camera Deputaților. Și naționaliștii au zis că ungurii s-au bucurat degeaba. Chiar și Activenews a titrat că e „o furtună într-un pahar cu apă”. Că adoptarea nu are urmări. Ba are!
Ne place sau nu ne place, indiferent prin ce tertip josnic a fost obținut, e un act oficial al unei instituții a statului român. O jumătate de parlament. Propaganda maghiară va folosi oricând de acum înainte acest act în discuțiile discrete cu persoanele de contact străine ale lobby-ului maghiar. Între patru ochi sau chiar și în contexte mai largi, se vor victimiza astfel: Iată, românii persecutori nu vor să ne dea niște drepturi, pe care ni le-au recunoscut în Parlamentul lor și ni le-au retras după. Ajutați-ne să ne recuperăm drepturile!
Alt efect e cel de orizont. Până acum, segregaționismul era stindardul unei părți extremiste a clasei politice maghiare. Care în totalitatea ei diferă de populația maghiară, cum se întâmplă și în cazul românilor. Ruperea totală părea un deziderat exagerat. Chiar și cei care o vedeau cu ochi buni își puteau zice: e imposibilă, pentru că scrie clar în Constituția României că e stat național unitar; noi nu vom putea să îi convingem să schimbe asta și nici românii nu-s așa de proști.
Ei bine, acum, separaționismul devine orizontul oricărui politician maghiar, întrucât fie și printr-un truc, cu dezonoare, pe timp de molimă, s-a obținut. Tot ce vor avea de făcut va fi să aștepte alte pandemii, dezastre naturale sau slăbiciuni în formarea coalițiilor, și vor pune pe tapet noi puncte din proiect.
Cum au reacționat politicienii de la București după acest pocinog, în care au fost distribuiți în rolul ursului păcălit de vulpe? Jalnic. Președintele a ieșit într-un falset jenant, acuzând PSD că a vândut Ardealul. S-a vrut o arie de bariton și i-a ieșit un schelălăit cu inflexiuni de soprană, pentru că pe Iohannis nu-l prinde brusc rolul de patriot. S-a manifestat de 5 ani ca un progresist anti-naționalist, spărgător de normă pentru toate cererile umilitoare din afara țării. Și și-a crescut o generație de fani alergici la ideea națională, gata oricând să ia partea oricui altcuiva, numai românilor, nu. Pe aceștia îi poate, cel mult, nedumeri, nu urni în vreo altă direcție. Nu că l-ar ține mult baletul ăsta patriotic, caraghios pentru el.
De partea cealaltă, partenerii de blat din PSD, cu conducerea lor de acoperiți descoperiți.
Între acești nemernici trădători stau bieții români din Harghita, Covasna, Mureș, chiar și Bihor – adevărata minoritate persecutată a acestei țări. Singuri, care n-au țară să-i apere nici ambasadă, la care să se plângă. Vara trecută au ieșit în stradă, pe cheltuiala lor până la București, să protesteze față de ordonanța dată de guvernul PSD, condus de Viorica Dăncilă.
Ordonanța modifica prevederi din Codul Administrativ și era cu bătaie lungă. Ea instituia de facto limba maghiară ca limbă de stat pe teritoriul României. Bătaia lungă consta în aceea că prevederea se potrivea și altor minorități înlocuitoare, cu care angajatorii deja schimbă peisajul demografic al țării, conform directivelor externe. Au stat oamenii în piață în soare, câțiva au fost la o discuție cu niște funcționari mărunți și au plecat umiliți și refuzați. Guvernul lor, format de un partid zice-se mai conservator decât USR, nu era de partea lor și nu considera obiecțiile lor demne de luat în seamă.
Iarna următoare, în februarie anul acesta, românii din Harghita și Covasna au făcut același efort, pentru a picheta poarta Cotrocenilor. Cu aceeași doleanță – să nu fie promulgată ordonanța în cauză. Au stat bieții oameni în frig, nebăgați în seamă de „președintele lor”. De naționalistul, care acum acuză că vând alții Ardealul.
Eu nu cred nici blaturile între stânga și dreapta, nici retorica găunoasă a trădătorilor de țară. Știu că nu avem nicio grupare pro-românească în Parlamentul României. Și că o asemenea grupare e o urgență vitală. De asemenea, am îndoieli și în privința coincidențelor. La adăpostul isteriei în masă, peste tot în lume s-au luat măsuri crunte de limitare a libertății, de supraveghere a populației, de revărsare de trilioane de dolari în conturile speculatorilor. Sunt măsuri care nu sunt scrise pe genunchi – s-a pândit doar momentul. Și mă tem că aceeași e situația și cu acest plan de destrămare națională, care a avut acum doar balonul de încercare a naivității și delăsării românești.