Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
pentru site-urile care citează articolele

Prosteala celor 80 de miliarde de la UE (care de fapt sunt 16)

Mă declar încă o dată fascinat de perfecțiunea aparatului de propagandă european și de capacitatea românului de îmbătare cu apă rece.

1. nu e pomană, e credit

În ianuarie, când coronavirus era doar problema chinezilor, România își propunea să împrumute 20 de miliarde de euro în 2020. După care a venit uraganul „libertarian” Cîțu și a împrumutat peste 7 miliarde de euro în doar două luni. Și în ritmul ăsta, planul de la începutul anului va părea unul naiv-optimist.

Da, dar propaganda UE zice: cei 80 sunt altceva. „Ni-i dă Uniunea Europeană să ne dezvoltăm. Trebuie doar să facem proiecte. Nici nu-i mai dăm înapoi!”.

Hai să facem comparația cu ce împrumută Cîțu, ca să înțeleagă toată lumea unde minte propaganda. Să zicem că magicul Cîțu ia în numele nostru un credit de 20 de miliarde. Și din ei decide, împreună cu premierul Orban, să dea 40 de milioane de euro presei. Așa, ca să laude purtatul botniței, nu că vine campania electorală. Pentru mogulii ca Voiculescu, Teszari, Păuneștii, Ghiță, banii ăia chiar sunt nerambursabili. Adică nu îi mai dau înapoi. Pentru cine a făcut creditul, nu.

La fel se întâmplă dacă guvernul decide să folosească sumele împrumutate să dubleze alocațiile, să mărească pensiile speciale sau să facă autostrăzi, sisteme de irigații sau să ridice fabrici de la zero. Pentru ministerele, care primesc alocările, „pleașca” e nerambursabilă. Pentru țară, nu. Indiferent că banii merg în consum, în protecție socială, în furt de partid sau în investiții durabile și profitabile. Pe creditor – indiferent că îi cheamă Goldman Sachs sau Sile și Nuțu – îi interesează mai puțin cum îi aloci mai departe, atâta timp cât ești cu ratele la timp în următorii 30 de ani.

Deși propaganda nu spune asta, situația nu e diferită în privința banilor europeni. UE s-a prezentat la cămătarii internaționali din zona offshore și a cerut un împrumut de 750 miliarde de euro, în numele celor 26 de țări componente. Uniunea nu are acești bani, la fel cum nici Ministerul de Finanțe nu are ce împrumută. Cele 26 de țări împrumutate vor trebui să și achite împrumutul făcut împreună. Indiferent cum ar hotărî ele să își împartă suma și dacă ar face din ele investiții cu cap sau cheltuieli prostești. Indiferent dacă unele firme sau ONG-uri vor primi bani nerambursabili. Noi, contribuabilii români, alături de celelalte milioane de contribuabili europeni, avem de returnat un credit hotărât de niște birocrați necunoscuți pentru majoritatea cetățenilor.

2. din 80, se scad pentru început 46

Comuniștilor le plăceau „planurile cincinale”. Sovietul European preferă planurile pe 7 ani. Și așa își exprimă cifrele bugetare, pe șapte ani înainte, să pară mai mulți. Pentru că ni se comunică mereu partea plină, ce am putea câștiga, nu cât o să ne coste în același interval. Ca la câștigurile loto.

Pentru intervalul 2021-2027, România avea oricum alocată o porție de 46,3 miliarde de euro. La modul ipotetic, pentru că știm care e absorbția noastră reală, din promisiunile europene. Dar aceia existau deja, ne reveneau și dacă nu se ținea acest summit de urgență, dacă nu era criza covid și dacă UE nu lua creditul menționat mai sus. Așadar, propaganda include și această sumă, doar ca să pară purcelul mai gras. Rămân 33,5 miliarde de euro.

3. numai 16-s norocoase

Dacă v-ați bucurat că e totuși o sumă dolofană, bine venită într-un moment de criză, aflați că asta nu e tot. Suma e împărțită-n două: 16,8 sunt într-adevăr „nerambursabile” (în condițiile explicate la punctul 1). Iar alte 16,7 miliarde de euro sunt de fapt linii de credit potențial. Adică putem să îi luăm sau putem să nu-i luăm. Și dacă îi luăm, evident, îi dăm înapoi. Avantajul e, într-adevăr, dobânda mai mică, specifică zonei euro. Pentru prima dată europenii se împrumută la comun, asta e marea realizare. Teoretic, dobânda poate fi și zero sau chiar negativă, practic, e foarte puțin probabil ca lucrul să mai fie valabil, pentru că sfidează legile economiei. (Ca idee: acum dobânda de referință pentru dolar e sub 1%. În anii 80, a fost 20%. Dobânzile vor fluctua, după condițiile din piață, asemeni cursului de schimb.)

„Cadoul” de la Uniunea Europeană, împărțit la 7 ani, se desumflă la 2,3 miliarde de euro pe an. Adică nici jumătate cât cheltuim anual tot pentru înarmare, ca membri în alt club al pricopsiților, NATO.

Contribuția anuală a României la bugetul UE era de 1,65 miliarde de euro, urmând să crească, după cum vom vedea mai jos.

4. ei decid ce facem cu banii

Spre deosebire de ce împrumută Cîțu de capu lui și cheltuiesc guvernul sau primarii după pofta inimii, banii europeni vin cu o lungă listă de condiții. Cea mai importantă dintre ele e alocarea centralizată pentru anumite direcții dragi ideologiei progresist-europene. De fapt, marele „plocon” e un transfer de suveranitate. Niște tehnocrați de la Bruxelles decid ce fantezii de inginerie socială au pentru continent și alocă bani unei activități sau alteia.

În plus, procedurile de acordare sunt exasperante, după cum știm deja. Se merge pe acea piramidă a ordonatorilor de credite, care face ca întâi să se îndestuleze pletora consultanților de fonduri europene, să se completeze munți de hârtii, spre deliciul altor birocrați. Pentru ca, în final, ONG-istul sau antreprenorul să aștepte aprobarea de la funcționar. (Da, o parte din bani merg spre ONG-uri, nu spre firme, adică zona din care se recrutează și cei mai vocali susținători ai propagandei pe internet.)

Fericitul selecționat face respectiva cheltuială din fonduri proprii sau face rost de cofinanțare. Și abia după niște ani, poate să își recupereze din decontări cheltuiala, dacă totul merge bine.

5. condiții politice

La acest mecanism birocratic de inspirație sovietică, se adaugă și ceva deziderate ideologice. Cum ar fi condiționarea împrumuturilor de „statul de drept” și „reforme”. Spre deosebire de alte credite, care sunt doar o afacere între tine și creditor, aici poate intra pe fir și o a treia țară europeană, care îți poate contesta dreptul de participare la un program. Pentru te miri ce motive. De exemplu, dacă polonezii dau lege că interzic propaganda homosexuală, olandezii îi pot reclama că nu respectă statul de drept. Dacă ungurii refuză să primească emigranți arabi, suedezii îi reclamă că nu respectă statul de drept sau drepturile omului. Și tot așa.

Se pot invoca inclusiv motive ca „nemulțumiri față de calitatea reformelor”. Deci, dacă nu tai salariile când ai deficit, teoretic, Austria te poate zbura din proiect și-ți poate tăia finanțarea. Sau dacă alegi ceva ce nu le place, gen un Salvini, Le Pen, iar poți intra pe lista neagră.

6. de unde se taie

Așa cum vă imaginați deja, ca să se poată rambursa creditul luat de Uniune, e nevoie de tăieri din alte locuri. Vestea foarte proastă, e că acele locuri sunt zonele care chiar ne interesează, cum ar fi agricultura și transporturile. Mai suferă tăieri chiar și programele școlare.

″Euforicii zilei vor deveni cu siguranţă mai discreţi atunci când vor trebui să explice reducerile substanţiale de fonduri pentru politica agricolă, Erasmus, precum şi programele de cercetare şi cvasi-abandonarea ambiţiilor privind securitatea şi apărarea″, remarcă eurodeputatul francez Arnaud Danjean, din grupul PPE.

Doar în zilele de negociere de la summit, România a pierdut 2 miliarde de la „nerambursabile”, care i s-au transferat la „credite posibile”. Și a trebuit să accepte alocări către zone ca egalitatea de gen, digitalizare, ecologizare și alte pasiuni europene. Nu mai puțin de 30% din fonduri au fost promise de liderii UE pentru programe de mediu.

E un program care practic dublează bugetul comunitar. Interesant cum cei care se declară „de dreapta” și au cerut privatizări pentru că „statul e cel mai prost administrator”, nu reiau aceeași mantră și pentru supra-statul european sau pentru statul român, în relație cu fondurile europene. Umflarea acelui stat nu pare să-i deranjeze, nici proverbiala ineficiență economică a programelor europene.

7. noi taxe

Tăierile de mai sus nu sunt suficiente. Ele doar rearanjează tacâmurile pe masă, nu umplu farfuria. Miza întregii inginerii financiare e transferul de suveranitate. Și el nu poate veni doar la folosirea banilor. Pasul următor e cedarea unei părți din autoritatea statelor naționale în materie de impozitare și colectare de taxe. Mai pe șleau, contribuția trebuie să crească pentru fiecare stat în parte sau să se inventeze noi taxe.

Pentru încălzire, se începe cu ceva ecologism, popular la tineret. De la 1 ianuarie 2021, ar urma să intre în vigoare o taxă pe plasticul nereciclabil. De la 1 ianuarie 2023, îi urmează alte taxe pe aerul respirat (pardon, pe dioxid de carbon) și pe activități digitale. Lucruri complet nesemnalate de presa românească.

8. dublarea datoriei

La punctul 1 am vorbit de datoriile făcute de Ministerul de Finanțe, o chestiune internă a României. În mai 2020, ele săriseră de 400 miliarde de lei. Adică, o coincidență, cam 80 de miliarde de euro. Dacă punem împreună datoria publică și privată, am sărit demult de 100 de miliarde de euro.

Dar să ne imaginăm, cum spuneam, că presupusul colac de salvare aruncat de UE nu e altceva decât un nou credit, pe care țara îl lasă urmașilor. Cu elan și avânt, ne îndatorăm alături de restul europenilor pentru încă 80 de miliarde. Problema e dacă se va vedea ceva realizat, sau vor fi tot programe „discrete”, cum au fost în cei 13 ani de la aderare. Președintele Iohannis spune că sunt bani cu care se poate reconstrui o țară. Și așa e, teoretic. Mai ales dacă ne gândim că Nicolae Ceaușescu a returnat un credit de doar 12 miliarde de dolari în 1989, după un efort atroce pentru toată populația de un deceniu. Da, dar el putea arăta spre fabrici, rafinării, șoselele peste Carpați, metrou, aeroporturi, școli, cartiere, baraje, hidrocentrale, centrală nucleară, stațiuni turistice noi, rețele de irigație șamd. Și să spună: asta am făcut cu împrumuturile luate în 25 de ani. În 30 de ani, cu 80 de miliarde datorie publică și bucuroși să mai luăm încă o doză de 80 de miliarde – politicienii tranziției ce pot arăta ca realizări!?

evadare.ro
July 22nd, 2020
Mai multe despre: Politica
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact