Omul european

Războiul rece, care e pe cale să se instaleze între Europa și America, a fost stârnit pe neașteptate din cercuri politice, pentru încă misterioase mize economice, de putere și militare. Toate, superficiale, dar care ne provoacă să privim la acele lucruri de profunzime, pe care politicienii le ignoră. Spre deosebire de alte conflicte, el nu are suportul unei dușmănii mocnite între locuitorii celor două. Dimpotrivă. Fapt care-l face și mai absurd.

Gena de explorator și cuceritor a omului european l-a împins pe alte continente, transformându-l la un moment dat în stăpânul fără rival al planetei. America e doar una din extensiile sale, în care și-a hrănit setea de libertate și de mărire. De atât de mare succes, încât a ajuns să domine continentul de origine. Din Australia în Sudul Africii și Americii de Sud, nu a lăsat nicio piatră neîntoarsă. Europa politică e doar o îngrădire a lui, tot el fiind și cel care dă substanță umană Rusiei, întinsă până departe în Asia.

Dar vremurile acelea au apus, și acum omul european e doar o minoritate fragilă, de doar 8% la scara planetei. În 2100, populația Africii e așteptată să crească de la 1,4 miliarde în prezent, la 4 miliarde. Chiar dacă și Asia galbenă trece deja prin propriile turbulențe demografice, până atunci și Asia va avea 5 miliarde, alcătuind împreună un cu totul alt tablou decât lumea pe care o știm.

Acele tărâmuri fertile își exportă fiii și fiicele, păstrând acasă o patrie de rezervă omogenă și cu un specific inconfundabil. Dar amenință să absoarbă țările fondate de europeni într-un melanj de înstrăinare numit „diversitate”, în care va dispărea diversitatea de popoare și obiceiuri milenare ale Europei. Dacă se dă voie de la stăpânire să vorbim de neajunsurile „globalismului”, ar trebui să vorbim și de omul european, ca de cea mai tragică dintre victimele sale. În schimb, e percepută doar suprafața contabilă a lucrurilor, care înseamnă o afacere profitabilă pentru un segment foarte restrâns de creditori și administratori, care beneficiază de pe urma mișcării capitalurilor, produselor și forței de muncă peste frontiere.

la răscruce

Oare se va salva încă o dată acel om, a cărui creativitate a produs cele mai înalte monumente de înțelepciune, cele mai rafinate opere de artă, tehnologiile cele mai sofisticate? Vor mai avea viață impresionantele lui orașe, în care își punea cândva nu doar simțul practic, dar și gustul neegalat pentru frumusețe? Sau vor deveni cochilii ruinate și nesigure, pentru barbari de aici sau de aiurea, care nu le vor înțelege și nu le vor aprecia? Vor fi acoperite de buruieni parcurile migălite sute de ani ca niște tablouri? Va deveni Europa doar cel mai mare muzeu în aer liber și un azil de bătrâni?

Astea sunt întrebări care ar trebui să îi zguduie pe conducătorii Europei, care momentan au o politică anti-europeană, de anihilare a populației indigene. Și de doi ani au ca hobby și menținerea focului unui război fratricid între slavi. America însăși nu va mai fi ea însăși decât dacă își va apăra profilul european. Altminteri, va deveni irelevantă ca mozaicul Americii de Sud, doar cu portavioane mai multe. America, Europa și Rusia nu au ceva ireconciliabil de împărțit, dacă și-ar conștientiza obârșia comună și că împărtășesc acest statut de minoritate fragilă dar esențială la scara globului.

Împreună, ar putea garanta pacea mondială, nu pentru a domina sau exploata alte popoare sau pentru a înfăptui vreun vis megalomanic al unei guvernări mondiale. Ci lăsându-le să se dezvolte la scara lor testată deja, a statelor naționale. Războaiele civile ale Europei, de la care au pornit cele două conflagrații mondiale ar trebui să servească drept avertisment că ambiția de a domina sau diviza acest continuum civilizațional comun sfârșește prost. Ce ne împinge acum în acea direcție nu e ura de rasă, sentiment care le e cel mai străin europenilor dintre toate, ci presiunea parazită a capitalului speculativ, care are nevoie de expansiune necontenită.

Omul Europei e schimbat acum și sacrificat pe altarul economicului, în numele menținerii creșterii PIB-ului, al menținerii bulei imobiliare, al echilibrului bugetelor de pensii, al creșterii de productivitate prin scăderea salariilor. Când, în realitate, trebuie schimbat modelul economic pentru a salva omul. (Și nu e vorba de alegerea înșelătoare a marxismului, ci de o reformă monetar-bancară, într-un regim de piață reglementată. Model deocamdată impopular, pentru că ar presupune alt stil de viață decât cel consumerist.)

neo-marxismul ia doar o pauză

Revenirea lui Trump e lăudată ca un vânt al schimbării, care pune capăt politicilor woke, „teoriei critice a rasei”, „acțiunii afirmative”. Se trece foarte ușor peste revelația, care era un secret doar pentru naivi, că „filantropia” rețelei Soros, între alte rețele similare, nu era deloc pe persoană fizică, ci susținută din bugetele federale. (USAID a vărsat 270 de milioane de dolari către un institut afiliat Fundației pentru o Societate Deschisă a familiei Soros, care a atras alte 90 de milioane prin alte contracte de stat.) Așadar, America finanța otrava livrată Europei și ei însăși, pachete care susțineau depopularea prin programele de contracepție și LGBT. Anterior, aflasem și că alte ONG-uri conectate la buget organizau în stil militar invadarea Americii cu migranți, situație regăsită și în Europa.

Descumpănită de această schimbare de macaz, conducerea de la Bruxelles, pare momentan decisă să rămână un bastion al corectitudinii politice. Ar fi o alegere catastrofală și impopulară să meargă până în pânzele albe cu aberațiile. Mai oportuniști, vechii politicieni de la București au început să schimbe linia și să vorbească de familia cu un bărbat și o femeie, adică definiția Referendumului pe care l-au boicotat acum șapte ani. E o schimbare benefică, trecând peste ridicolul acelor personaje demult expirate.

Totuși, să observăm că între timp s-au produs schimbări majore în chiar mentalitățile publicului larg și în demografia multor țări apusene, care le-au adus dincolo de un punct ireversibil. Mica schimbare de direcție a lui Trump vizează deocamdată aberațiile cele mai bizare, gen bărbații travestiți, care boxau cu femeile, îndoctrinarea copiilor pentru schimbarea sexului. Erau excese de nivel clinic, care tocmai favorizau discreditarea întregului program în ochii omului normal. În timp ce un program ajustat să pară rațional și rezonabil, deci mai greu de contestat, e cu atât mai periculos.

În fond, care era esența acestor aiureli sexuale, a transgenderismului și celor 73 de genuri diverse, a copiilor care lătrau că se cred căței, dacă nu negarea bazei biologice a realității? Ea era doar consecința extremă a presupoziției liberale a unei lumi în care ideile primează asupra constrângerilor realității. Una, care descrie națiunile ca pe „constructe sociale” ale imaginarului colectiv, realități de gen fluid, ce pot fi umplute cu orice resursă umană pe un teritoriu dat. (Și acela cu geometrie variabilă.)

ispășirea

Iar unul din tabu-urile majore ale acestei concepții l-a îndoctrinat pe omul alb să accepte un complex de vinovăție ancestral, o culpă colectivă ce nu poate fi izbăvită niciodată, pe care o are de ispășit în fața celor cărora le-au greșit strămoșii lui. El e forțat să accepte paradoxul că doar Europa nu are popoare indigene, care merită ocrotite, că doar națiunile euro-atlantice nu au o bază genetică precisă, la temelia identităților etno-lingvistice, în măsura în care și acelea mai sunt acceptate. El e obligat să accepte că grupurile rasiale de la care așteaptă iertare există și trebuie să fie mândre de moștenirea lor, în timp ce al lui nu există decât ca ficțiune politică a „rasiștilor” și, dacă există, e definit doar de răul pe care a fost capabilă să-l facă la un moment dat. E, de altfel, singurul căruia i se prescrie și care își însușește o asemenea căință.

Evident, restaurația trumpistă nu își propune să meargă „atât de departe” în direcția recuperării libertății de gândire de sub cizma corectă politic. Dimpotrivă, se mândrește cu „diversitatea” sa, pe care Europa ar trebui să o respingă ca o rețetă păguboasă și dăunătoare, cum însăși America e obligată să recunoască zilele astea.

Înainte de a construi fabuloasa civilizație creștină, omul european a mai construit câteva civilizații de mare rafinament. Și doar sensibilitatea lui a dezvoltat la o asemenea complexitate spiritualitatea Evangheliilor, care prin zelul lui misionar au ajuns și la alții. Apoi, mintea lui iscoditoare s-a lăsat fascinată de alte și de alte idei filosofice și politice. A ajuns atât de absorbit de ele, încât a uitat complet de natura lui umană, genetică. Și o crede un detaliu care ține de hazard, ceva ce trebuie depășit.

Acum, în ceasul al 12-lea pentru el, când și credința i-a slăbit, și civilizația i se năruie (sau în cel mai bun caz, stagnează), omul european se trezește despuiat de acele idei abstracte, care i-au închipuit o identitate artificială. Anti-civilizația consumului și hedonismului i-a spus că n-are dreptul la o identitate colectivă, că e ceva nedemn de un modern civilizat să se uite la culoarea pielii. Că trebuie să se dedice plăcerilor și interesului individual, că istoria lui nu merită cunoscută decât ca un lung șir de masacre de care se face vinovat. Dar cum ar putea evita el să ia act de această identitate primară, când a fost abrutizat de anularea celorlalte coordonate, religioasă și culturală, care îl spiritualizau?

Subiectul e nesuferit, pentru că ideile se pot schimba, dar datele native, nu. În fața lor ești neputincios și poți fi frustrat, ca la orice loterie a sorții. Dar cum ar putea continua omul european să pretindă că subiectul nu există, când restul grupurilor sunt coagulate pe acest criteriu la el acasă? Uneori chiar instigate contra lui de un vast program de educație, mediatic și publicitar. Și în numele cărui mare ideal ar trebui Europa sau America să își abandoneze patrimoniul genetic specific, ca pe ceva irelevant?

Europa unită are un sens doar ca un adăpost comun pentru oamenii ei. Pe care nu trebuie să-i unească în niciun caz ura față de alții, nici dorința de a-i stăpâni pe alții. Ci dorința de a se dezvolta armonios împreună, în continuitatea istorică a națiunilor componente. Nu e vorba de o ierarhie, de a-i considera superiori altora în orice, sau de a-i nedreptăți pe cei din afară. Poate fi și o „banală” preferință estetică, pentru ceea ce poate considera fiecare că ar da cele mai frumoase femei, bărbații cei mai agreabili, copiii cei mai angelici. Chestie de gust.

În partea a doua, mă voi referi la cealaltă coordonată majoră a identității, care ne aproprie și ne desparte, a religiei. Care e împletită în moduri de care nu suntem conștienți cu subiectul demografiei.