Magia dispariției comunismului și a dreptei

Imediat după alegerea noului președinte, am scris un articol cu impresiile proaspete despre cum a decurs campania și de ce a eșuat valul suveranist. Observațiile despre erorile tactice ale lui Simion și despre atmosfera oribilă de încrâncenare, creată de ambele cete de suporteri, au mai fost făcute și de alții între timp, fiind destul de evidente.

Am mers puțin mai departe, reproșându-le chiar susținătorilor lui George Simion că au fost parte din acest eșec. Lucru imprudent, pentru că mâna de oameni care mă citesc tinde să fie din această zonă și nu e niciodată o idee bună să te cerți cu publicul. Surpriza plăcută a fost că reacțiile au fost preponderent pozitive, nici pe departe agresive, cum mă gândeam, ceea ce înseamnă că spiritele s-au mai calmat și oamenii sunt pregătiți să asculte. Ceea ce e o bază bună pentru reconstrucție. Ce-am vrut să le transmit, s-ar rezuma așa: fiți mai îngăduitori cu ceilalți votanți, încercați să le înțelegeți motivațiile, și mai exigenți cu politicienii pe care-i votați. E valabil pentru ambele tabere. Puteți să-l luați ca pe un reproș pentru ce a fost sau ca pe un pont pentru reușitele viitoare.

Mai jos urmează un articol ceva mai abstract, dar care sper să meargă dincolo de pasiunile mărunte pentru persoane, mai în profunzimea lucrurilor. Ce înseamnă a fi exigent cu cei pe care-i alegi? Nu să aștepți de la ei perfecțiunea, care nu va veni niciodată. Ci să înțeleagă corect momentul istoric și să devină purtătorii unei misiuni în acord cu el. E perspectiva lui Oswald Spengler asupra istoriei, care e mișcată de forța implacabilă a destinului. Atunci când un lider devine purtătorul unei idei al cărei timp a venit, el se transformă într-o forță de neoprit a naturii.

Acel lider încă nu a apărut, dar există în popor o intuiție difuză în privința pericolului existențial în care se află națiunea română și toate celelalte din blocul ei civilizațional. Ca intuiția să mai facă un pas spre conceptualizare, poate ajută și gândurile de mai jos despre marile schimbări de mentalitate, pe care alegerile abia încheiate ni le-au reamintit.

democrația care dezbină

Democrația e văzută în general ca fiind forma cea mai tolerantă, care permite tuturor curentelor să se manifeste într-o societate. Dar dacă lucrurile ar sta exact pe dos? Și am privi-o din perspectiva manipulatorilor americani de la mijlocul secolului XX, care au teoretizat „manufacturarea consensului”. Din acest unghi, jocul democratic ar fi un ritual elaborat tocmai pentru a impune un mod de gândire agreat de cei care dețin deja puterea, nu un concurs prin care masele gânditoare își aleg pe reprezentanții. (M-a bufnit și râsul când am scris oximoronul de la finalul acestei fraze.)

E destul de evident că nu există acele mase gânditoare, care sunt doar camerele de ecou ale unor mesaje create pentru ele din afara lor și livrate prin propagandă. Gândirea e individuală. Dar asta nu înseamnă că masele nu sunt formate din indivizi care pot avea intuiții chiar mai bune decât ale savanților. Pot avea percepții ale realității mai acute decât statisticile, sau pot privi mai onest situația decât elitele. Putem spera și la discernământul maselor între opțiuni ideologice hotărâtoare, dacă acelea sunt corect distilate la momentul potrivit, nu prea târziu sau prea devreme.

Vă propun să privim retrospectiv tranziția post-decembristă prin prisma ideilor care au unit majoritățile electorale împotriva învinșilor, pe care i-au redus la tăcere. Rostul acestui exercițiu e de a înțelege mecanismul prin care anumite narațiuni și mitologii politice au influențat decisiv mentalitățile și împărțirea puterii. Cultivarea acelor marote a încurajat schimbări majore în societate, a descurajat altele și a amuțit total multe subiecte importante, eclipsate în mod calculat sau prin hazard.

Teoria mea e că suntem acum în a treia etapă, după cele dominate de tema comunismului și a corupției. Ceea ce dă cam un deceniu pentru formarea și stingerea fiecărei sub-mitologii. Etapa prezentului e incorect înțeleasă de forțele politice existente care, prin urmare, nu pot oferi decât soluții nesatisfăcătoare sau înșelătoare de-a dreptul, într-o absurdă competiție a falsei alternative. Dacă va fi să ieșim din acest blocaj fatal, va fi ori prin ridicarea majorității de către politicieni cu viziune mai pătrunzătoare și dispuși la sacrificiu, fie prin presiunea de jos în sus a bazei sociale asupra liderilor existenți.

Etapa I: anti-comunismul fără comuniști

Au existat în cei 35 de ani de democrație câteva linii de falie, care au împărțit populația în două blocuri echilibrate. Câteva teme au galvanizat pasiuni, făcându-i pe oameni să se implice electoral, dar au și descurajat poziția contrară. (Ceea ce e un paradox democratic.) Prima mare bătălie, care a absorbit ideologic societatea un deceniu, a fost cea între comuniști și anti-comuniști. La prima vedere, ceva absolut firesc, dacă ne socotim ieșiți printr-o revoluție de amploare din 45 de ani de comunism. Decomunizarea părea o cale logică și liberalismul, soluția. Ilogic era doar că la cinci luni de la răsturnarea sângeroasă a comunismului, cu milioane de oameni ieșiți în stradă de revoltă și apoi de bucurie, majoritatea îi vota zdrobitor pe foștii comuniști, cu scoruri nemaiîntâlnite de atunci. Ceva e în neregulă în această narațiune și trebuie explicat altfel.

Mai întâi că acei comuniști nu fuseseră comuniști decât cu numele. Și dacă fuseseră cândva din convingere, n-aveau nicio intenție să restaureze comunismul sub o formă mascată, cum le reproșa opoziția democrată, încurajată dinspre Vest. Erau, în realitate, oportuniștii unui aparat de promovare, care gestionase centralizat societatea, în funcții în Partid și Securitate. Și care își doreau să își păstreze poziții privilegiate sau chiar să acceadă la unele mai înalte decât anterior, prin avansul eșalonului doi.

De fapt, programul lor inițial, cu care au câștigat zdrobitor alegerile, nu conținea nicio promisiune de restaurație comunistă sau de natură socialistă. Dimpotrivă, sloganul „nu ne vindem țara!” (ironizat de intelectuali) era ce s-ar numi astăzi unul suveranist. El promitea că nu va fi demantelată decât vechea organizare comunistă (prin organizarea de alegeri libere, presă fără cenzură și descătușarea inițiativei private). Dar că vor fi păstrate aspectele valide ale unui stat suveran național, prezente în național-comunismul lui Ceaușescu.

În fond, românii nu contestaseră niciodată această coloratură a vechiului regim, simbolic decupând doar stema socialistă de pe steag, fără a da foc tricolorului. Foarte târziu aveam să realizăm că forțele externe nu aveau o problemă cu socialismul lui Ceaușescu, ci cu naționalismul lui autarhic. Venind după aproape o jumătate de secol de dictatură comunistă, liberalizarea era o necesitate, acceptată unanim în societate. Dar formele și consecințele ei adverse au surprins când era tardiv.

La adăpostul lichidării comunismului chiar de către foștii tovarăși, suspectați că frânează procesul, s-au produs schimbări de ordin social chiar mai importante decât cele de registru politic. O întreagă industrie a fost anihilată, sabotată, mai mult distrusă decât înstrăinată, sub pretextul că nu ne putem abate de la preceptele capitaliste, predate de consilierii și creditorii noștri occidentali, la a căror prosperitate speram să ajungem prin imitație. Majoritatea fabricilor au fost închise sau restrânse, ducând la dispariția unei mari părți din muncitorii industriali. Fermele colective au avut o soartă similară, întorcând agricultura la ocupația de subzistență a unor bătrâni fără pensii pentru munca prestată în vechile CAP-uri.

După o scurtă tentativă de recalificare în noua economie bazată pe servicii, ca buticari și mici întreprinzători, și aceștia au fost loviți prin falimentare de pătrunderea supermarketurilor multinaționale și altor concurenți mult mai capitalizați și mai organizați. Aceste valuri au produs masa ce avea să dea, după deschiderea granițelor, milioanele de muncitori ai diasporei. Care a fost ba eroizată ca avangardă a occidentalizării noastre, ba deplânsă ca victimă apărută din vina unor politicieni prea corupți sau prea comuniști, iar mai nou e disprețuită pentru votul ei „greșit”.

Sunt schimbări majore de demografie, ce nu pot fi întoarse cu un banal vot, cum înșelător dă de înțeles propaganda electorală. Dar ele au fost amuțite la vremea lor de pasionanta bătălie dintre comuniști și anti-comuniști. În generațiile care aveau sub 30 de ani la Revoluție aproape că nu existau (măcar declarativ) tineri cu înclinații de stânga, așa cum era tendința predominantă în Occident. Pentru că astfel de orientări erau asociate bătrânilor, satelor uitate, eventual orașelor mici și muribunde, mono-industriale și provinciale. Temele sociale lipseau, uneori înlocuite cu dezbateri fanteziste despre monarhie, imaginată tot ca antonim simbolic pentru comunism.

Altă transformare lentă, petrecută la adăpostul preocupării pentru decomunizare a fost acceptarea unui statut subordonat față de marile puteri occidentale. Ea a fost ignorată de conștiința publică bombardată cu un program zilnic intens de auto-denigrare prin presă, film și chiar cărți. În schimb, Occidentul era idealizat ca ireproșabil, avansat, prosper, generos, civilizat, puternic, luptând din idealism pentru democrație pe glob și repararea tuturor nedreptăților. Colonizarea lor mentală și economică a fost îmbrățișată ca o șansă și o revenire la normal, fără a fi suspectată de intenții impure.

Lucru amuzant retrospectiv, în afară de câteva teorii conspiraționiste cu „Iliescu-KGB” și scandarea reproș din Piața Universității: „cine-a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush…” subiectul pericolului rusesc a fost ca și inexistent în ultimele trei decenii. Iar perspectiva era corectă, pentru că foștii comuniști au predat țara unor puteri vestice. Bizară e nașterea unei astfel de obsesii în ultimii cinci ani, prin insistența propagandei. Aversiunea populară față de orice e rusesc a fost constantă, neschimbată de la al doilea război mondial încoace. Dar folosirea ei ca justificare importantă într-o votare e un fenomen foarte recent, importat ca atare din presa occidentală.

etapa a II-a: purificarea de corupție

Trecerea spre această a doua etapă s-a făcut natural, pentru că foștii comuniști și securiști au dovedit o voracitate ieșită din comun în capitalism, ca administratori ai vechii acumulări de stat. Au apărut primele tunuri, sute de mii de păgubiți de jocuri piramidale, bănci și fonduri de investiții falimentate prin delapidare, primii miliardari cu sprijin politic, escroci parveniți uneori primitivi care stârneau o legitimă frustrare, necunoscută pe vremea când toți eram egal de săraci, cu micile excepții ale nomenclaturii de partid.

Veniți la putere cu șase ani întârziere după răsturnarea comunismului, bătrânii anti-comuniști și tinerii oportuniști urcați pe prestigiul suferinței lor, au dezamăgit șocant de repede. Platforma morală de pe care se lansaseră le-a făcut căderea încă mai zgomotoasă. N-a durat mult să se constate că și cei care se prezentau ca anti-comuniști puteau fi la fel de corupți și incompetenți ca vechii nomenclaturiști. A fost momentul în care lupta furibundă cu vechiul regim a luat o altă turnură.

Astfel se poate interpreta și micul puseu naționalist, care l-a adus pe Corneliu Vadim Tudor în finala prezidențială cu Ion Iliescu din 2.000. Era prea devreme pe scara istoriei pentru un curent anti-globalist, cum fusese mult prea devreme și pentru suveranismul lui Nicolae Ceaușescu. Drept dovadă că PRM s-a stins ulterior odată cu verva tribunului și alunecarea sa în scandaluri de tabloid. Mai curând, erau o frondă împotriva partidelor în general, venită parțial de la bătrâni nostalgici și parțial de la un public tânăr, urban, revoltat, pragmatic, mediu educat și mai puțin interesat de marile bătălii ideologice.

E un electorat pe cont propriu, fără omogenitatea vechii muncitorimi industriale, forțat de împrejurări să își schimbe meseria sau țara, fără sindicat, care simte primul fluctuațiile economiei. Ceva din acel segment avea să se regăsească în alte voturi de protest ulterior, pentru alți „turbulenți” ai scenei politice, de la Traian Băsescu, apoi Dan Diaconescu, chiar USR inițial și AUR. (Nu e deloc întâmplător că în finala anulată în decembrie și în cea rejucată în mai anul acesta, au fost două perechi care conțineau câte un independent și un exponent al unui partid recent apărut, fără un finalist de la partidele mari, mai vechi. Sociologic exprimă clase în mișcare, în căutare de noutate și nemulțumite în feluri diferite.)

Deceniul lui Traian Băsescu a adus două schimbări majore. Cea mai importantă a fost predarea totală a centrelor de putere către ce a numit singur „Marele Licurici”, care a început să piloteze binomul format din servicii secrete și justiție într-un război epic anti-corupție. Reintrarea în arenă la vedere a noii Securități, care fila mogulii și politicienii, dădea stenograme „pe surse” acoperiților din presă, apoi mai apăsa câte un deget pe balanța justiției, era un fel de întoarcere în comunism. Dar la vremea ei a răcorit multă lume pentru că victimele chiar ale unei justiții selective rar se poate spune că erau inocente.

Totuși, erau ocolite cu grijă sau abandonate în sertare dosarele care implicau interesele occidentale, fiind preferate cele mărunte, uneori întocmite chiar la două capete, să poată fi închise la o adică. Corupții erau, fără îndoială vinovați de trădare și complici la marele jaf al tranziției. Dar beneficiarii finali ai corupției lor erau corporațiile străine, care au ajuns să controleze marile monopoluri, resursele naturale și cele mai profitabile piețe. Arma teribilă a dosarelor și cătușelor fusese ea însăși externalizată și politicienii au priceput rapid mesajul că trăgaciul ei e undeva în afara țării, putând fi apăsat contra celor neascultători.

Alt aspect notabil a fost capturarea anti-comunismului de cărturari specializați, unii chiar proveniți din foștii comuniști, care au operat o rescriere a istoriei, după moartea ultimilor supraviețuitori. Operațiune prin care au epurat opoziția la comunism de majoritatea ei „incorectă politic” și prin care românii au fost culpabilizați a doua oară.

milităria dată jos din pod

În spatele acestor mari bătălii simbolice, care captivaseră părți importante din electorat în momentele cheie, avuseseră loc multe transformări de adâncime. Mai întâi, era vorba de schimbările sociologice deja amintite: micșorarea până spre dispariție a unor clase sociale, țărănești și ale muncitorilor industriali, apariția unor generații fără amintiri din comunism, a unor pături prospere cu stil de viață occidental, a mai multor milioane de foști sau actuali muncitori în Europa de Vest. Apoi era vorba de schimbări majore în sânul Occidentului, care fie au apărut, s-au accelerat sau au început să fie percepute de români abia în anii recenți. (Și despre care vom mai vorbi în partea a doua.)

Intervențiile brutale ale Curții Constituționale în alegeri în octombrie, decembrie 2024 și martie 2025 au pecetluit încheierea experimentului democratic post-revoluționar. Și au inaugurat un alt tip de regim, colonial la vedere, în care candidații sunt preselectați sau eliminați dacă au un scor prea bun. Votarea devenea o farsă mai grosolană decât putea fi considerată prin formele mai discrete de manipulare prin presă și fonduri de campanie.

Un moment similar fusese și dictatura pandemică, instaurată brusc și sincronizat în multe părți ale globului, peste sferele geopolitice, care scosese la iveală un stat paralel gata să intre în dispozitiv împreună cu un aparat mediatic și de represiune, coordonate de un supra-stat global. Acela se retrăsese la fel cum apăruse, odată cu declanșarea războiului dintre Rusia și Ucraina, dar a rămas doar latent. Pe când regimul în care Curtea Constituțională judecă fără prezența părților, în baza unor presupuse dovezi furnizate de servicii secrete, nu pare făcut să dispară. E „noua normalitate”.

Acestea erau momente când oamenii neinteresați de teorii ale conspirației erau puși în fața evidenței unor puteri nealese, total imune, deasupra oricărei legi. Și erau forțate chiar să contemple cu perplexitate gândul unor elite ostile populației pe care o guvernează, o tiranie colectivă, difuză, dar cu atât mai greu de răsturnat. Abuzurile binomului în procesele intentate corupților păreau făcute pentru o cauză justă, pentru însănătoșirea țării. Acum puteam vedea că acel tip de instrumente de forță se pot folosi contra unor politicieni populari și tot mai apăsat împotriva unor oameni obișnuiți, care își exprimau păreri politice pe internet.

Cel mai interesant fenomen e dispariția totală a comunismului din memoria colectivă. O jumătate de veac a fost ștearsă pentru a ne găsi într-o frenetică bătălie a mai multor instituții, cu polițiști și procurori care caută febril fasciști și legionari. E o teorie care stârnise ilaritate în 1990, când oamenii lui Iliescu lansaseră teza că studenții din Piața Universității erau „elemente legionare”. Acum teza e luată foarte în serios de instituții, ziariști și de adulți cu drept de vot, care își justifică astfel pasiunea opțiunilor. Ironic, cei care votează azi contra pericolului unei extreme drepte imaginare sunt cei care erau anterior motivați să voteze orice numai să fie „de dreapta” și cât mai anti-comunist.

Un fapt la fel de important e că eșafodajul de legi folosite în acest val de represiune contra disidenților a fost construit lent, timp de decenii, mult înainte de a ajunge să fie folosit. De exemplu, sintagmele vagi referitoare la extremiști din câteva categorii apar încă din Legea Siguranței Naționale din 1991. Legile cele mai dure de cenzură sub pretextul discriminării unor minorități și de obligare a acceptării unor versiuni oficiale asupra istoriei au ca punct de pornire o ordonanță dată de Adrian Năstase în 2002, în timpul ultimului mandat al lui Ion Iliescu, înăsprită de o lege a lui Crin Antonescu din 2015. Au urmat și altele, mai recente, dar e ilustrativ că ele sunt foarte vechi și au stat la discreția oricui ar fi dorit să abuzeze de ele.

Ceea ce ne spune că nu doar demografia țării se schimbase la adăpostul altor teme polarizante, care au captivat electoratul. Ci și raporturile de putere. Mai direct spus, instrumentele de control nedemocratic asupra populației au fost plantate în legislație și prin inventarea unor instituții (Curtea Constituțională, CNA, CNCD, ANCOM) care puteau intra în dispozitiv oricând spectacolul electoral nu mai era suficient pentru a conduce masele în direcția fixată. Democrația însăși e un spectacol de cosmetizare a puterii, dar chiar și acela poate fi oprit din niște butoane ce au fost instalate cu mul timp în urmă.

În partea a doua vom privi situația prezentului, pentru a pune în contrast temele reale și temele fictive, care au mobilizat alegătorii la ultimele alegeri prezidențiale.