Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte
(cuprinsul serialului)
Iată-ne ajunși la ultimul episod din lungul periplu prin istorie, prilejuit de recenzia cărții „Declinul Occidentului”. El va fi dedicat ideii de destin, conceptul central al teoriei spengleriene. Cu această noțiune, autorul și-a construit propria filosofie a istoriei. Conceptul e folosit în paralele între alte civilizații și cea contemporană. Implicit, această metodologie stă la baza predicțiilor pesimiste despre soarta Occidentului și vom vedea cum se distinge de ideea fatalistă și a determinismului.
Oswald Spengler ne propune o modalitate de înțelegere a curgerii istoriei, pornind de la cele două dimensiuni ale universului: spațiul și timpul. Logica spațiului e „necesitatea dintre cauză și efect”. Iar destinul e socotit „logica timpului”, o logică organică a naturii, a lumii vii. Acest cuvânt arhaic e opus logicii anorganice a lucrului cunoscut, sistematizat, a intelectului.
„În cuvintele timp și destin, pronunțate instinctiv, este atinsă viața în străfunduri, viața întreagă cu neputință de separat de faptul trăit. Dar fizica și intelectul cercetător sunt obligate să opereze această separație. Faptul trăit, „în sine”, gândit prin abstractizarea actului viu al observării, devenit obiect, lucru mort, anorganic, pietrificat, este acum „natură”, ceva epuizabil în mod matematic. (..) În timp ce studiem trăim, iar ceea ce studiem trăiește o dată cu noi.” (532, vol. I, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, Editura Baladi)
Dar timpul are o curgere ireversibilă și de neoprit. Fizicianul inventează un timp suspendat, în care fenomenele se petrec. Istoricul operează și el cu un timp care a fost, pe care îl prezintă și interpretează ca și cum ar fi. Ei operează un fel de autopsie a existenței pentru a evidenția anumite elemente, schematizează. În realitate, nu se poate nici gândi, nici trăi „în urmă”. Curgerea timpului e mult mai bine resimțită lăuntric și descrisă prin intermediul artelor, decât cu metodele raționale.
„Timpul” – sentimentul real invocat de acest cuvânt, de rostirea lui, ceea ce muzica face mai bine decât verbul, poezia mai bine decât proza – posedă, în opoziție cu spațiul mort, acest caracter organic esențial. (..)
Aproape toți, în stare trezită, nu au decât conștiința spațiului, nu a timpului. Spațiul „este” efectiv, mai ales în și prin universul nostru sensibil, și noi îl concepem ca lucru întins atâta cât ducem viața visătoare, instinctivă și contemplativă a „înțeleptului”. Și ca spațiu în sens strict în momentele de atenție mărită. Dimpotrivă, „timpul” este o descoperire pe care o facem gândind; noi îl zămislim ca reprezentare sau concept, iar mult mai târziu simțim că noi înșine suntem timpul în măsura în care trăim.” (175, vol. I)
Spengler respinge tentativa mecanică a lui Kant și a raționaliștilor de a transforma într-un mecanism curgerea organică. La fel și sistemele deterministe precum darwinismul și materialismul istoric marxist. Toate aceste vlăstare ale iluminismului nu văd decât o înlănțuire de cauze și efecte, acțiuni și reacțiuni, resorturi. În civilizațiile târzii, doar puțini mai pot simți acest inefabil – credinciosul, îndrăgostitul, poetul.
„Ziua nu este o cauză a nopții, așa cum tinerețea nu este o cauză a bătrâneții, sau floarea o cauză a fructului. Tot ceea ce surprindem prin spirit are o cauză, tot ceea ce înțelegem cu certitudine interioară ca organism are un trecut.” (215)
Curgerea timpului constituie devenirea. Iar timpul scurs – singurul cu care poate opera istoricul – e „devenitul”, capătul unui proces încheiat. Iată o distincție pe care doar un filosof german o putea face!
„Devenirea stă însă la originea devenitului, deci sentimentul lăuntric și cert al destinului este și la originea cunoașterii cauzelor și efectelor. Cauzalitatea este, se poate spune un destin devenit, dezorganizat, cristalizat în forme intelectuale. Destinul însuși, pe care toți constructorii de sisteme raționale, precum Kant, l-au trecut sub tăcere, întrucât conceptele lor fundamentale nu puteau ajunge la viața de unde fuseseră abstrase, se situau dincolo și în afara oricărei naturi a intelectului cunoscător. El însă este primul care – ca element originar istoric și viu – permite principiului mort și pietrificat al cauzalității să-și facă apariția în cultură ca formă și condiție a unei gândiri tiranice.” (170, vol. I)
În opoziție cu abordarea mecanicistă, Spengler propune o istoriografie centrată pe ideea de destin. Metoda sa de cunoaștere a istoriei a denumit-o morfologie comparată și se bazează pe analizarea culturilor superioare, ca unități organice. Acestea se disting din masa uriașă a faptelor antropologice printr-o curgere coerentă și similară, pe parcursul mai multor secole.
Istoria e pentru om „al doilea cosmos” după natură. Astfel apare omul istoric, „omul unei culturi în curs de înfăptuire”. Apariția unei culturi e întâmplătoare, relațiile dintre două culturi sunt puțin semnificative, chiar dispariția poate fi rodul hazardului. Dar cât timp e vie, are un sens lăuntric, e plină de semnificații. Înțelegerea destinului civilizațiilor anterioare, oferă celei contemporane un avantaj unic.
„Nicio cultură nu este liberă să-și aleagă calea și atitudinea de gândire; dar pentru prima dată o cultură poate prevedea acum ce cale i-a rezervat destinul.” (225, vol. I)
Totuși, Spengler insistă că metoda lui nu implică fatalismul.
„Cei care caută să descopere pe viu niște principii și niște consecințe și cred că pot identifica realitatea lăuntrică adică a sensului vieții cu fatalismul și cu predestinarea, aceia nu știu deloc despre ce este vorba. Aceia au confundat deja pe a trăi cu a cunoaște și cu cognoscibilul.
Cauzalitatea este raționalul, legea exprimabilă, pecetea ființei noastre trezite intelectual în întregime. Destinul este numele unei realități interne pe care nu trebuie s-o descriem. Se explică natura cauzalului printr-un sistem al fizicii sau al rațiunii critice, prin numere, prin analiza conceptelor. Nu se poate înțelege ideea de destin decât prin artă: un portret, o tragedie, muzică. Prima cere discriminare, deci distrugere, cealaltă este parte cu parte creație. De aici relația destinului cu viața și a cauzalității cu moartea.” (169 vol. I)
Individualismul contemporan ne îndeamnă să vedem omul separat de toate inter-relațiile lui, fără apartenență națională, culturală, fără un trecut. Întreaga modernitate pleacă de la punctul fatidic când Descartes ajunsese să își pună problema absurdă de a-și demonstra propria existența prin gândire. Pe o asemenea pistă falsă, civilizația faustică s-a lansat la propriu și la figurat spre stele. A construit spectaculoase sisteme teoretice și uimitoare culmi tehnologice. Dar a pierdut ceva esențial și inexprimabil:
„Numai sentimentul nostalgiei originilor și interpretarea lui prin ideea de destin îngăduie de acum accesul la problema timpului.” (174).
Ajunși la limitele dezvoltării unor sisteme de organizare socială și de explicare intelectuală, ne confruntăm cu evidența declinului și cu presentimentul că toate aceste căi artificiale sunt neputincioase în fața naturii umane. Că existența e parte dintr-un altfel de curgere, cosmică, ale cărei taine nu ne sunt accesibile cu puterile gândirii. Culturile mature nutresc un sentiment că „știința e putere”, cum simțise Bacon.
„Prin aceasta se înțelege puterea asupra destinului. Savantul abstracțiunilor, naturalistul „cel ce gândește în sisteme, a cărui existență spirituală se întemeiază în întregime pe principiul cauzalității este un fenomen târziu al urii inconștiente împotriva puterii destinului, a ininteligibilului. „Rațiunea pură”, neagă orice posibilitate în afară de ea.” (174, vol. I)
Situarea la capătul existenței unei civilizații vine cu avantaje și dezavantaje. Pentru cei mai mulți, înseamnă o existență despiritualizată, fără orizont transcendent, în convingerea că dețin controlul total asupra naturii și toate explicațiile pentru orice mister. Pentru alții, dimpotrivă, e ca participarea la o înmormântare sau confruntarea cu o boală terminală. Dezvăluie prin sentimentul tragic sau al absurdului ecoul misterelor ultime ale existenței, întrebările fundamentale ale ființei, pe care uitase să și le pună.
„Ideea de destin este revelată de neliniștea cosmică a unui suflet, de dorința sa pentru lumină și creștere, pentru împlinire și realizarea propriei vocații. Ea nu este străină nimănui și doar omul dezrădăcinat al epocilor târzii din marile orașe, cu simțul lui pentru afaceri și puterea mecanicistă a gândirii ce dizolvă intuiția originară, o pierde din vedere. Până în ziua ori în ceasul tainic când ea i se înfățișează într-o lumină orbitoare ce străfulgeră orice idee a cauzalității venită din aspectele superficiale ale universului. Ca sistem de înlănțuiri cauzale, universul aparține unei faze târzii, rarefiate, și numai inteligența puternică a culturilor superioare îl abordează într-o manieră sigură, apropiată de a artistului. (..) Istoria reală este încărcată de destin, dar lipsită de lege cauzală.” (169 vol. I)
Soarta ne-a așezat în acest moment al istoriei, în asfințitul marii civilizații occidentale. Am fost absorbiți în cadrul ei pe final, împreună cu mare parte din planetă, prin forța de atracție pe care o reprezintă tot ce e grandios. Așa cum omul nu poate sări peste umbra lui, nici noi, perifericii ei de dată recentă, nu ne putem extrage din ea. Nici ea nu se poate extrage din propriul ei destin. Occidentul își trăiește consecințele propriei evoluții, similară cu a altor civilizații, care au înflorit și au pierit. Sistemele salvatoare și tratamentele de reîntinerire sunt iluzorii. Nu pot fi aplicate metode pentru care nu mai există tipul uman necesar. Așa cum un om în pragul pensiei nu-și poate regăsi fericirea reînvățând să joace șotronul. În schimb, putem înțelege natura acestor evoluții la scară civilizațională, transformările de natură umană pe care le implică. Și ne putem căuta locul în aceste transformări.
Așa că am să folosesc pentru sfârșitul serialului chiar finalul cărții, inclusiv versul din Seneca folosit de Spengler:
„Nu avem libertatea de a alege punctul unde vom ajunge, ci aceea de a face ce este necesar sau nimic. O problemă suscitată de o necesitate istorică trebuie să se rezolve cu individul sau împotriva lui. Ducunt fata volentem, nolentem trahunt.” (611 vol. II)
(Pe cel care vrea, soarta îl poartă. Pe cel care nu vrea… îl târăște.)
Victor Grigore
