Între globalism și naționalism. A doua confiscare a Revoluției Române

Fac parte dintr-o generație prea tânără pentru a participa efectiv la Revoluția din 1989 (aveam circa 10 ani), dar suficient de mare pentru a o trăi intens ca fenomen și pentru a înregistra o sumedenie de întâmplări din cele trei decenii de tranziție ce au urmat. O consider în continuare unul din evenimentele cruciale la care am asistat și mă simt dator să dau propria mea mărturie și propria interpretare, care poate fi luată în seamă de cei mai tineri.

Cu ani în urmă, am adunat într-un mic foileton relatarea mea despre Revoluție, cu explicații de ce consider că așa ar trebui numit fenomenul în cauză, despre ce a avut grandios în ea, cum a fost deturnată și transformată în motiv de dezamăgire și chiar detestare pentru alții. Am fost sincer și cu acea ocazie, deci nu am ceva de retractat. Dar poate astăzi aș scrie-o altfel, pentru că memoria e ceva viu, care ne îndeamnă să reevaluăm unele personaje, să corelăm altfel faptele, să considerăm de primă importanță lucruri care acum zece ani ne păreau secundare.

Astăzi aș scrie diferit, cu gândul la cei foarte tineri, dar deja majori, care mi se par la fel de manipulați ca generația părinților mei în acele zile. (Nu vreau să spun prin asta că eu am fost sau sunt imun la manipulare și auto-iluzionare. Arhiva acestui aproape abandonat blog stă mărturie în câte baloane de săpun am crezut și eu. Spun doar că loteria genetică a făcut să mă nasc între generațiile de azi – mințite despre ce a fost – și generațiile de atunci – mințite să acționeze într-o direcție sau alta. Față de generația veche, vârsta m-a învățat să nu mai am insolența de a-i judeca pentru că au crezut una sau alta sau pentru că au votat „greșit”. Față de generația nouă, îmi permit un zâmbet cu „deja vu”, atunci când îi văd căzând ușor în aceleași capcane.)

Dacă ai ajuns până aici cu cititul și ești prea tânăr să-ți amintești Revoluția, felicitări, ești dintr-un aluat mai promițător decât restul! Așa că iată unde cred eu că-i miezul care împiedică generația ta să înțeleagă corect acel fenomen. Ce-i derutant la Revoluție e că a fost mai multe lucruri, contradictorii, într-unul singur. Pentru că și regimul comunist de 45 de ani fusese exact asta: o sumă de idei, care se băteau cap în cap. Când am scris precedenta relatare, nu știu dacă socoteam încă globalizarea ca fenomenul cel mai marcant al secolului și probabil nu am pus accentul pe înscrierea Revoluției pe această axă. Am tratat-o în primul rând ca un fenomen românesc. Azi aș proceda diferit.

La origini, comunismul e o idee internaționalistă, născută în occident în principal de evrei progresiști și încercat prima dată în zonele din răsărit cu cea mai mare concentrație evreiască și cu finanțare din partea băncilor de pe Wall Street. Deja o grămadă de contradicții, știu. E, dacă vreți, strămoșul ideologiei globaliste, în forma cea mai radicală. E foarte greu de spus ce-și doreau cu adevărat să obțină cei care au schițat proiectul, cei care s-au făcut revoluționari ca să-l aplice, și cei care-i finanțau sau cei care li s-au alăturat pe parcurs. Cât era idealism și cât era dorința de a restructura, chiar de a eroda din interior societățile menite a fi cobai pentru ideologia în cauză. Cât era ură față de cei puternici și cât dorință altruistă de a-i dezrobi pe cei umili. Dacă masacrele – de peste o sută de milioane! – care au urmat, erau programate și conținute în germenii proiectului, sau accidente nedorite în curgerea istoriei și în replică la alte crime. Cert e că ideologia comunistă în sine s-a dovedit utopică în cel mai bun caz, inaplicabilă, oricât de mari am considera nedreptățile, pe care promitea să le repare.

Ce e foarte ciudat e că generației de azi e mai ușor să-i explici de ce a apărut comunismul, decât cum a fost el în practică, de ce și cum a fost dat jos. Pentru că ei știu capitalismul, s-au născut și trăiesc în el. Nu trebuie să le explici că sunt inechități, frustrări sociale, șomaj, miliardari nesuferiți, sărăcie și lux. Pentru generația bătrânilor (aici mă includ și eu de data asta), capitalismul era ceva la fel de străin – noțiuni ca inflație, piață de desfacere, acaparare de resurse, investiții, profit, putere de cumpărare, faliment și altele – erau la fel de străine cum sunt cozile la alimente pentru voi. E mult mai ușor să pricepi ce nu merge la realitatea de față decât ce ar putea să nu meargă la realitatea cu care vrei s-o schimbi. Fiți, așadar, îngăduitori cu naivitățile părinților și bunicilor, cercetându-le pe ale voastre! La momentul 89, singura imagine despre alternativă, pe care o aveam, era aceea a unui Occident văzut în filme. Și nu filmele violente și sumbre de azi, filmele alea poleite, telenovele cu familii de milionari americani.

Avem așadar, pentru început, o idee total nepractică – a comunismului planetar, a egalității între oameni și a „înfrățirii între popoare”. Care, de fapt, însemna, dispariția cu totul a popoarelor. Idee pentru care sunteți „perpeliți” și voi, în varianta mult mai cool, globalistă. Care, la fel ca prima, vă poate părea tentantă și rațională. Apropo, toți comuniștii se intitulau oameni de știință, indiferent cât de puțină școală aveau. Erau convinși că ideologia lor e „științifică”. Mai precis „socialism științific”. Popoarele, îndărătnice, nu prea se înghesuiau să pună în practică știința asta aducătoare de „progres”. Așa că au apărut revoluționarii de profesie, care să dea lovituri țintite și să preia puterea. Iar când nici asta n-a mers, au folosit direct tancurile Armatei Roșii.

Și au trecut direct la aplicarea ideologiei. Metodic, demolând orice însemna identitate națională a popoarelor cucerite, masacrând elite intelectuale, spirituale, economice, mergând până la exterminarea celor mai harnici gospodari din fiecare sat. Denunțați ca „dușmani ai poporului”. Nu s-au oprit, adică, la escrocii lacomi, care-au existat în toate epocile și care ți s-ar părea o idee bună măcar să-i scuturi un pic. Au mers până la os, în fibra neamului, afectând cam 1 din 10 români la data ocupației sovietice. Un calvar zguduitor cu lagăre de exterminare prin muncă, pușcării de reeducare prin spălarea creierului cu violență, Canal, propagandă, preoți și călugări aruncați în pușcării zeci de ani pentru credința lor. Sunt realități foarte puțin explicate noilor generații, cărora li se servește direct episodul confuz al haosului din zilele Revoluției din 89, apărută ca din senin, fie împotriva unui căpcăun, fie a unui erou, care cade pradă uneltirilor. La fel de ascuns e și deceniul eroic de rezistență armată în munți a românilor anti-comuniști. Sunt aspecte ale demnității naționale, care sunt ascunse azi din nou, pentru că e în derulare al doilea proiect utopic globalist, pentru care națiunile sunt ceva care încurcă.

Natura criminală și anti-națională a comunismului trebuie cunoscută, la fel cum trebuie cunoscut aspectul important că aproape toate aceste masacre au avut loc în primul deceniul de la instaurare, când nu românii erau la putere, și cu armata sovietică staționată aici. Ceaușescu a participat și el la etapa asta, dar de pe o poziție secundară.

După 64, cu tancurile sovietice plecate înapoi spre Moscova, și cu supra-structura evreiască internaționalistă emigrată, culmea, chiar în America sau în Israelul nou înființat, comunismului i s-a dat o coloratură românească. Și, treptat, din internaționalist progresist, a devenit tot mai naționalist și mai conservator, în felul lui.

Cei mai mari suporteri intelectuali ai comunismului fuseseră dintotdeauna în Occident. (Din nou, greu de spus, dacă erau idealiști sincer revoltați de nedreptățile vieții în capitalism sau aveau altă agendă.) Ruptura între internaționalistul Lev Trotsky (Leon Davidovici Bronstein, pe numele lui, fostul șef al Armatei Roșii) și Iosif Stalin (Iosif Djugașvili, care luase o direcție naționalistă în timpul războiului), i-a cam desumflat pe fanii comunismului din Vest. Cei mai fervenți au rămas trotskiști, ații și-au căutat alt erou radical în Mao Tse Dong, care tocmai înfăptuia Revoluția Culturală (împotriva culturii tradiționale și a bătrânilor din China), devenind maoiști. Dar cei mai moderați și mai iscoditori cu mintea au născocit altă ideologie, un hibrid de marxism și liberalism, mult mai bine adaptat la realitățile Occidentului și cu priză la generațiile tinere. I s-a spus marxism cultural sau neo-marxism și e miezul ideologic al globalismului de azi. E un conglomerat de concepții puse în numele progresului și egalității, care promite să rezolve nedreptățile istorice dintre popoare, dintre sexe, dintre orientări sexuale, descoperind unde nici cu gândul nu gândești eternul motiv marxist al luptei de clasă, între majoritatea asupritoare și minoritățile persecutate. Ecourile sale contemporane, de la multiculturalism, corectitudine politică, la ideologia curcubeului, le auzim pretutindeni astăzi. A devenit, de facto, ideologia lumii contemporane, utopia dreptății perfecte, promisă de societatea condusă tot „științific” de tehnocrații viitorului guvern mondial, ideologie exportată (ca obligație) în tot restul lumii, care vrea să mai fie considerată „civilizată”.

Lucru straniu și greu de explicat celor pentru care internetul și zborul cu avionul peste continente sunt banalități și „drepturi ale omului”, regimul comunist ne izolase destul de bine de aceste noi elaborări ale filo-comuniștilor din Vest. Știau de ele doar câțiva băieți deștepți din Securitate, care selectau de acolo doar elementele de critică la adresa „Occidentului putred”, nu și progresismul radical. În vremea când Occidentul era dat cu roatele în sus de revoluția culturală făcută de generațiile hippie, cu ale lor „sex, drugs & rock’n’roll”, românii aveau cel mult Cenaclul Flacăra. O formă controlată de libertate controlată, de mică rebeliune pe muzică rock, dar cu mesaj patriotic și pacifist. Fără droguri, dar cu mai multă poezie.

Comunismul românesc, devenit ceaușism, era o capsulă a timpului. Când la ei se consumau revoluții sexuale cu aspecte de la cele mai frumoase la cele mai degradante, la noi erau posibile cel mult reuniuni tovărășești și chefuri de apartament. Când occidentalii experimentau droguri tot mai diverse, aici nu se trecea de tradiționalele alcool și țigări. Când școala neo-marxistă devenea dominantă în cultura de consum și ataca programatic fiecare tabu, fiecare pudoare de limbaj, comunismul românesc devenea tot mai conservator și rigid în limbajul de lemn oficial, dar cultiva aproape inconștient o anume puritate și sfială, cel puțin în public, ceea ce includea, de exemplu relațiile dintre necunoscuți pe stradă, în autobuz. Când neo-marxiștii occidentali dădeau asaltul final împotriva creștinismului, în numele secularismului de stat, Ceaușescu demola biserici la București. Dar o făcea mai mult din rațiuni de estetică edilitară – nu le dorea parte din aspectul nord-coreean al utopiei sale urbane. Altminteri, nu-și mai folosea aparatul propagandistic pentru a lovi în credința creștină, cum se întâmplase virulent în anii 50, când comuniștii internaționaliști tipăreau „Biblia hazlie”, pentru a batjocori religia în școli, sau rupeau în bătaie preoți la Aiud și Pitești. Acum relațiile erau distante dar necombative. Partidul nu se amesteca în slujbele preoților, care-și puteau tipări cu circuit restrâns cărțile pentru uzul seminariștilor, nealterate de cenzură, cu condiția (înțeleasă de la sine) să nu existe vreo urmă de critică politică în predici.

Efectul a fost unul nescontat. Omul de rând a perceput credința ca oponentul simbolic suprem al comunismului ateu și demolator de biserici. Și în imaginarul colectiv românesc, Occidentul lui 1989, nefiind comunist, era bănuit a fi la fel de fervent creștin – ceea ce nu mai era demult. Dimpotrivă.

1989 a fost o explozie de idealism, apropiat în multe privințe cu elanul generației Woodstock. Regimul era detestabil dintr-o mulțime de motive, foarte sus pe listă fiind caracterul opresiv și lipsurile materiale. Opusul său, în viziunea acelor tineri frumoși, care se visau liberi, era libertatea însăși. Iar ceea ce părea, din filme, muzică și povestirile fugiților, a fi prototipul libertății nu putea fi decât Occidentul.

Pentru Occident, regimul Ceaușescu devenise odios, dar din cu totul alte motive. Ceaușescu participase, în prima jumătate a celor 25 de ani la putere, la un elan de deschidere față de Occident. Deschidere numită de ei „liberalizare”, dar pe care el o voia în termeni propii. Occidentul era tot mai implicat în accelerarea globalizării – o exersase încă de pe vremea imperiilor coloniale, de la descoperirile geografice încoace. (Epoci în care noi nu eram actori activi în acel tip de globalizare, ci actori pasivi ai globalizării unor imperii ca otoman, habsburgic sau țarist.) Vestul îl curta pe Ceaușescu pentru statutul său de „cuiul lui Pepelea” înfipt în laba marelui URSs sovietic. Dar pentru ca prietenia să treacă „la următorul nivel”, aștepta „deschiderea” totală a pieței și resurselor din partea insolitului prieten cam peltic din Carpați. Ceva ce i se părea de neconceput unui Ceaușescu tot mai convins (cu ajutorul țuțerilor) de statura sa de lider cu anvergură mondială.

Când se opusese, în 68, formei sovietice de globalism – intervenția militară în Cehoslovacia, pentru înlăturarea unui regim reformist – Ceaușescu păruse un copil teribil. Dar când în anii următori își dăduse drumul la gură, criticând „neamestecul în treburili interne” în stânga și-n dreapta, nu mai primea mângâieri pe creștet, ci era taxat de obraznic. Ruptura sa de Occident și de Răsărit a pornit de la bani și de la idei. Rușii aveau propria lor idee de globalizare în ograda proprie: planul Valev. Acesta organizat blocul sovietic (URSS și țările satelite, de dincoale de zidul Berlinului) într-un fel de UE mai drastică, administrată de la centru, evident, științific. Care centru nu era cel geografic, era Moscova. Nouă ne era hărăzit să punem la bătaie pământul și resursele subsolului, devenind, alături de bulgari, o grădină de zarzavaturi și de cereale pentru toată Uniunea. Noi am fi vrut să ne modernizăm și începusem deja cea mai amplă industrializare din istoria țării. În plus, văzusem cum fusese „tovărășia” cu sovieticii în primele două decenii de comunism, când am văzut plecând trenurile cu produse și dotări industriale, parcate lângă tezaur. Versiunea sovietică de globalizare însemna socialism, dar fără specific național. Lui Ceaușescu nu-i plăcea combinația și prefera să fie jupân.

Vestul avea propria versiune de globalizare, spre care încercase să ademenească și alți mușterii inițial cu planul Marshall. La data aia nu-l înțelegeam, dar după câteva decenii de tranziție, îl știm dureros de bine. E, în mare, rețetarul FMI: iei dolarii, dai resursele, vinzi sau închizi fabricile, vin băncile, suntem prieteni. Pentru o vreme, asta ar fi putut însemna un pic de naționalism, cât îți permiteau să păstrezi industria de stat, dar tot mai puțin socialism. Nici combinația asta nu-i suna deloc bine lui Ceaușescu.

Pe scena internațională, de la statutul de broker între blocuri și rebel cu opinii proprii, afirmate curajos, Ceaușescu devenise un paria. Era condamnat atât pentru Vest cât și pentru Est, care în 89 își cam dăduseră mâna și pregăteau integrarea celor două globalisme. Pentru Occident, Ceaușescu trebuia să cadă pentru că era comunist și naționalist. Pentru URSS, trebuia să cadă pentru că era naționalist și neinteresat în transformarea comunismului într-o formă mai moderată de socialism. La drept vorbind, nici pentru unii nici pentru alții nu conta că era dictator – cum o demonstrează prieteniile cu regimuri dintre cele mai brutale, și de o parte și de alta (de la saudiți la nord-coreeni). Pentru români, Ceaușescu era detestat pentru că era comunist și că era dictator. Absolut nimeni (exceptând minoritatea maghiară și poate cei câțiva evrei internaționaliști, participanți la Revoluție) nu îl vroia răsturnat pe Ceaușescu pentru că era un lider naționalist. Iar naționalismul devenise nucleul său doctrinar spre finalul vieții, întrucât socialismul nu prea mergea în practică și pentru că n-ai cum să faci luptă de clasă după ce ai nivelat clasele sociale.

Din această confuzie pleacă toate părerile divergente despre 1989. La acel moment, toată lumea era deja convinsă că naționalismul lui Ceaușescu nu face nici cât o ceapă degerată, că sunt sloganuri goale, în care nu crede nici el. Străinătatea, în schimb, îi lua în serios poziționarea rebelă pe scena mondială. Ceaușescu era, cumva, un anti-globalist cu mult înainte să existe termenul. Așa defazat cum era, în privința asta a fost vizionar. Și, culmea, niciun român nu avea să îi reproșeze asta la Revoluție. Îi reproșau lipsurile de hrană, de căldură, frica impusă de Securitate, restricțiile de tot felul. Dar nu patriotismul.

E o discuție lungă și complicată dacă era sincer Ceaușescu în patriotismul lui și ce înțelegea el din naționalism. Pe mine, faptul că a ordonat limpede să se tragă în demonstranți, m-a convins că nu își iubea poporul. Dar, paradoxal, acum cred că era sincer un patriot în felul lui. Iubea mai mult propria lui viziune despre proiectul pe care îl derula cu acel popor, decât poporul în sine. Nu l-ar fi trădat și n-ar fi vândut acel popor. În privința asta, nu putea fi cumpărat. Nici nu avea vreo remușcare pentru suferințele îndurate de popor în aplicarea planului său măreț, pe care îl imagina. M-am bucurat, copil fiind, că a fost împușcat și am scris cu ani în urmă că m-aș bucura în fiecare an, dacă s-ar întâmpla la fel. Regret că am spus asta, acum îl văd cu mai multă detașare și pot să-i recunosc din calități, mai ales prin comparație cu josniciile de caracter ale altora, care l-au succedat. Nu înseamnă că îi scuz crimele sau că i-am devenit un admirator. Prețuiesc infinit mai mult eroii căzuți în 89 și idealismul, pe care l-au încarnat ei, cum prețuiesc marii luptători anticomuniști și sfinții închisorilor. Încerc doar să-l evaluez obiectiv ca personaj istoric, supus unor constrângeri, nu în raport cu așteptări personale. Marea problemă a naționalismului lui Ceaușescu era că venea la pachet cu comunismul și că venea pe fondul unei lipse personale de cultură. Ceaușescu construia frenetic, dar construia urât, pentru că nu avea alte repere. Mi se pare onest să îl pui în context și cu ce-au demolat alții, nu doar cu ce ar fi putut construi mai bine, dacă avea îndrumători mai buni.

Prima confiscare a revoluției s-a produs imediat după ridicarea elicopterului său de pe clădirea CC. (actualul MI) A fost opera unor conspiratori pregătiți din avans, preponderent foști comuniști, de coloratură internaționalistă. Dintr-o entuziastă operă de purificare, care întrunea asentimentul întregului popor, care ar fi dus poate la excluderea vechilor activiști, s-a ajuns la o tranziție gestionată de foști comuniști ghidonați din afară. În apărarea lor, sunt gata să admit că o țară nu se poate conduce cu sloganuri maximaliste din stradă. Și că „libertatea” scandată din stradă putea lua o infinitate de forme. Totuși, e clar că spiritul Revoluției erau unul anti-comunist, liberal în multe privințe, dar și creștin și naționalist. Oamenii care fluturau tricolorul fără stema comunistă zilele alea chiar erau în stare să moară pentru culorile alea, dacă forțele externe ar fi intervenit direct, nu prin marionete locale.

Prin decomunizare, nimeni nu înțelesese cu acea ocazie distrugerea industriei naționale sau înstrăinarea pur și simplu a resurselor sau îndatorarea fără vreun beneficiu vizibil. Ca să justifice schimbarea direcției revoluției, dintr-o mișcare de redeșteptare națională, cu cereri sociale și democratice, într-o mișcare anti-ceaușistă, în sensul de mișcare pro-globalistă, mai multe secvențe istorice au fost decupate din film. A fost ștearsă complet etapa comunizării României din memoria colectivă, regimul Ceaușescu apărând ca din neant, suspendat într-un vacuum istoric. Au fost eliminate etapele legate de ocupație, represiune, industrializare, relațiile armonioase cu Vestul, apoi motivele crizei financiare, colapsul și deceniul privațiunilor pentru plata datoriei externe, achitată în 89 din ambiție personală prostească sau viziune independentistă grandioasă. Povestită astfel, istoria comunistă pare o afacere între români cam proști, care-și fac rău unii altora degeaba.

A doua confiscare a Revoluției are loc acum, victimă căzându-i generația nouă. Ea este încredințată discret că regimul Ceaușescu era un fel de piedică în calea integrării în paradisul Uniunii Europene. Ceea ce probabil că ar fi fost, dacă ar fi existat așa ceva, pe vremea aia. În tot cazul, ideile progresiste ale prezentului sunt ambalate cât mai ispititor încât să pară că erau fix lucrurile pe care le visau eroii din stradă. Am scăpat, biologic, de foștii nomenclaturiști ai PCR, dar am rămas sub controlul tot mai strict al unei Securități tot mai întinerite, mai eficace, dar în raporturi de vasalitate cu omoloagele sale din străinătate. Am scăpat de limbajul de lemn comunist și am ajuns la limbajul de plastic al marionetelor unui regim, care formal e democratic, dar e servit ca un meniu indigest de popor, în lipsă de altceva. Am înlocuit un ambițios sadic, care ne tiraniza în numele unei viziuni tot mai personale și ne-am pricopsit cu o pletoră de trădători, care ne-au vândut toate bogățiile până la piele și sunt doar meșteri la răsucit vorbe.

Consider în continuare Revoluția un moment grozav al conștiinței românești și o socotesc neîmplinită. Caracterul josnic al celor care au deturnat-o, în diverse direcții, nu mă împiedică să văd în ea idealul care i-a însuflețit pe cei din stradă.