Implicațiile sistemice ale unei scene mioritice
Pornesc de la articolul precedent, cu ciobanul care se apăra de urs cât consătenii făceau galerie unui meci. Scena s-a petrecut ca atare, n-am fabulat cu nimic, dar vreau să-i adaug niște considerații speculative.
Așadar, spuneam că într-o societate tradițională, obștea satului s-ar fi organizat spontan pentru o apărare colectivă. În acel scenariu, fiecare bărbat ar fi fost presat, indiferent de cât de curajos sau fricos e de la natură, să ia parte la acea „poteră”. Altminteri s-ar fi auto-exclus din comunitate. „Contractul social” o fi o ficțiune juridică, dar în acest caz ar fi o lege nescrisă. Dacă nu sări decât când îți arde ție casa, nici alții nu vor sări pentru tine…
Deși capitalismul dă câștig de cauză tot grupărilor organizate, totuși el stimulează individualismul. Face posibil un trai solitar și chiar glorifică egoismul ca viciu cu beneficii. (Interesul propriu e explicat de Adam Smith ca motor economic.) În capitalism, flăcăul poate alege să-și vadă de berea și fotbalul lui când se dă alarma. Poate să spună: stâna nu-i afacerea mea, e problema patronului să-și asigure paza, eventual să apeleze la autorități.
O societate tradițională stimulează solidaritatea de grup, apartenența pe criterii de origine, credință comună, vechime în partea locului. Menținerea legăturilor devine strategie de supraviețuire spontană. Capitalismul erodează toate aceste structuri colective – neamul, națiunile, religiile, mergând până la celula familiei. Pune mai presus resortul interesului de câștig, care duce la asocieri cu parteneri din afara grupului și deschidere pentru diversitate în privința clientelei și angajaților.
Capitalul aleargă după investițiile cu cea mai mare rată de profit, după o logică proprie, la fel de egoistă, separată de utilitatea socială. Se poate duce în industria financiar-bancară, în pure speculații cu cripto-monede. Poate stimula domenii cu totul auxiliare, care ajung supra-dimensionate: media, spectacolul sportiv, publicitate, pariuri și cazinouri. De-asta fotbaliștii ajung incomparabil mai bine plătiți decât oierii, minerii sau tractoriștii.
Domeniul frivol al fotbalului sau spectacolului din televizor devine economic mai important decât existența celui care asigură hrană sănătoasă tuturor. Pe măsură ce câștigurile se concentrează în domeniile la modă, care generează rulaje mari, producătorii resurselor esențiale, ca hrană, îmbrăcăminte sunt trimiși tot mai jos pe scara beneficiilor și importanței în ochii societății. Probeleme textilistei de la mașina de cusut sunt ignorate de societatea care plătește cu zeci de milioane vedetele modellingului de pe podiumuri.
Democrația suferă de aceeași lipsă a criteriilor valorice. Votul oricui e egal, indiferent cât de informat, înțelept sau ignorant ar fi, la fel cu banul clientului e egal. De aceea, alegerile se trasformă într-o mega industrie de divertisment, scandal și pariuri, cu campanii electorale, care pot costa și miliarde de dolari. Confruntată cu pericole de supraviețuire, societatea tradițională ar fi putut selecta lideri din cei mai energici, mai curajoși, care dovedesc loialitate maximă față de grup și forță incontestabilă. Ar fi născut o aristocrație.
Societatea spectacolului politic poate produce lideri distractivi, carismatici, poate fotogenici. Cum nu pot fi cunoscuți nemijlocit de public, legenda lor poate fi integral o construcție de marketing electoral, care să-i vândă ca pe tineri olimpici geniali, nemți incoruptibili și prezentabili sau te miri ce alte fantezii. De cele mai multe ori, sunt figuri birocratice din cele mai șterse, care lasă tuturor convingerea că puterea reală trebuie să se afle în altă parte. Paradoxal, deși are legitimitatea unui vot popular (când se țin alegeri „ca la carte”, măcar) democrația poate produce inclusiv lideri din cei mai nereprezentativi, lăsând necunoscută identitatea celor care dețin cu adevărat puterea, prin pârghii economice.
În fine, ca să se dezvolte, capitalismul are nevoie de masa critică a marilor orașe, furnizoare de salariați pentru ideile de afaceri ale deținătorilor de capital. Iar în marile orașe, e imposibil ca toți să se cunoască, iar înstrăinarea devine inevitabilă. Ieșitul la fotbal pentru falsa socializare de stadion e un lux de orășean. Șansele să găsești oameni săritori în caz de pericol scad pe măsură ce numărul oamenilor crește.
La fel cum meseriile vechi, aducătoare de hrană, sunt marginalizate, în modernitate și satul e marginalizat în raport cu marile centre urbane de dezvoltare a afacerilor. Neoficial, devine un vestigiu, eventual ocrotit ca o curiozitate turistică. Cumva, viața e percepută ca având o valoare mai mare la oraș, acolo unde sunt și universitățile și marile intrigi politice, și presa gata de relatări în direct. E aceeași societate, care tratează adulții ca pe copii nătângi – cu semne în mall-uri despre cum gresia e luneacoasă după ce-i spălată. Sau inscripții pe pungile de semipreparate, că te pot frige, dacă sunt calde.
Dacă instalatorii, care repară țevi în subsoluri și canale, ar fi mâncați de șobolani, cu siguranță, s-ar cere măsuri urgente de deratizare. N-ar zice nimeni: e un risc inerent al meseriei lor, pe care și l-au asumat. Pe când, pentru ciobanul de pe pășune se găsesc unii să zică: și-a asumat asta când s-a apucat să lucreze în natură. În mintea orășanului mizantrop, doar unde trăiește el e un teritoriu cucerit sălbăticiei. Dincolo, n-ai voie nici să te aperi, că autoritățile te vor acuza de braconaj.
Și apoi e aspectul sexual al problemei.
(va urma)
