Ideea românească

Ideea românească e una fabuloasă! Simt asta chiar și cei care ar vrea să o suprime, iar pentru a o bagateliza susțin că e o idee oarecare, născută în mințile romantice ale pașoptiștilor sau, și mai rău, abia în ale propagandiștilor ceaușiști. Ei nu înțeleg că există idei veșnice, idei purtătoare de destin, sub care se nasc și mor generații după generații.

Unii se înverșunează cu ciudă împotriva acestui dat, și destinul li se face blestem. Fug de ea ca de propria umbră, ar vrea să o lepede ca pe o haină ponosită și să îmbrace o alta, care le vine invariabil ridicol. Dar ideea îi ajunge din urmă, perpelindu-le nefericirea, fie pe ei fie pe urmașii lor, până când începe iarăși să încolțească sau se stinge de tot în înstrăinare. Cei mai mulți sunt purtători somnolenți ai ideii, pe care o perpetuează însă prin chiar firea lor și o transmit astfel mai departe. Până când o altă generație va urca ideea la nivelul conștiinței, o va înțelege, prețui și folosi pentru a se exprima.

Ideea românească e unică prin combinația esențelor nobile: misterul dacilor ce se credeau nemuritori, gloria eternă a Romei și ortodoxia originară a grecilor celei de-a doua Rome. Acestea trei și ar fi de ajuns. Dar din aceste filoane, ideea românească a fost dezvoltată de sute de generații anonime, ca o baladă populară, repovestită. Apoi redescoperită în limbajul gândirii Europei apusene, de generații de dascăli și cărturari atinși de geniu.

La 1 Decembrie 1918, ideea românească a avut și un contur. Și-a găsit împlinirea măcar geografică, dacă nu de potențial cultural. A dovedit că poate fi aievea, fie și pentru scurt timp. Granițele ei s-au modificat în anii următori, uneori dramatic, dar ideea a trăit și după, cum trăise și înainte, în inimile și mințile celor ce au fost capabili să o înțeleagă.