Herta Muller și rescrierea istoriei. Rogozanu i-a luat hidrantul lui Bușcu

După ce a citit un interviu al Hertei Muller, despre situația politică a momentului, Costi Rogozanu a simțit nevoia să îi spună condescendent „nene, ai luat-o razna!”, notând până și gestul bătăii pe umăr, adică, nu oricum. După ce i-am citit articolul de răspuns, mi-a venit să zic din Caragiale: „amice, ești idiot!”.

Mai întâi, diagnosticul scriitoarei germane, care mi se pare fără cusur, perfect, la virgulă:

„Partidul comunist s-a reinventat și are un nou nume. Social-democrații sunt acum la putere. Sunt niște staliniști care ne duc țara înapoi în trecut.” […]
„40% din vechii angajaţi (n.r. – ai Securităţii) au fost preluaţi de către noul Serviciu Român de Informaţii. Restul au ajuns toţi milionari cu ajutorul privatizărilor făcute abuziv”. […]
„Este fără ruşine ceea ce face la Bucureşti aşa-numitul regim social-democrat. De fapt, sunt rămăşiţele partidului comunist, care vrea să-i protejeze pe cleptocraţii din rândurile sale” […]
„Ceaușescu era nebun și a înnebunit jumătate de Românie. Sunt nervoasă din cauza lui”

După mintea mea, un om normal și cinstit n-ar avea ce obiecții să aducă unor asemenea constatări, la care câștigătoarea Nobelului pentru literatură adaugă vina Vestului de a fi tratat cu nepăsare parazitul comunist, pe care și l-a băgat și în casă prin deschiderea Uniunii Europene. N-a avut reacție nici măcar puterea de la București, până și pentru obrăznicia tipică a lui Victor Ponta ar fi fost prea mult. N-am urmărit dacă Mircea Badea și-a suflecat cumva mânecile, trăgând sonor aer pe o nară, ca să o invite „la o smardoială” pe scriitoare, privind fix în sticla televizorului. Cine știe, poate a și făcut-o „băsistă” (că doar el a inventat cuvântul ăsta tembel). Cum glumește Cartianu, ea și cu băsista de Angela Merkel.

În schimb, a sărit din dispozitiv Costi Rogozanu, foarte prompt să nu lase să pătrundă vreo undă de îndoială în sufletul votantului uselist taman duminica asta, când se votează. Nu e grosul bazinului electoral, cel cu sacoșa și cu speranța că totuși o să se dea ceva, e cretinul subțire de pe internet, care citește Critic Atac, ca să se mai răcorească. Nu face să pierzi nici măcar nișa asta de public, așa, în fața alegerilor. Boul ăsta de Rogozanu e așa de rău croit la minte, că n-ai nici de unde să-l apuci, îți ia mai mult timp să te miri că există așa ceva.

Ultima dată când l-am văzut la televizor pe Rogozanu, cu noul lui cioc, mi-a trecut prin cap că flăcăul ar putea inventa un nou gen de filme porno, dar de stânga. Să-i spunem welfare-porn, în care să joace toți neajutorații și defavorizații de la natură, dar să fie un gen gustat de intelectuali, mai soft, pentru cei care nu sunt încă pregătiți pentru un hardcore bolșevic.

Acum, că-l văd cât de util se servește guevaristului Ponta ca soldat credincios, parcă l-aș vedea pe colegul lui Bușcu, prestând fără batistă la hidrantul lui Vântu. Pentru că, nu vă lăsați păcăliți de radicalismul lui jucat, în care, chipurile, îl face pe Ponta trădător al luptei de clasă, Rogozanu prestează conștient și metodic la hidrantul puterii. Urmăriți orice apariție a jalnicului marxist la orice televiziune a odioșilor capitaliști și veți remarca disciplina cu care punctează orice temă din unghiul guvernamental. Am folosit imagini pornografice tocmai pentru că Rogozanu are un fel de a răstălmăci trecutul, care e dincolo de limitele decenței.

E curată pornografie să reabilitezi cel mai criminal dintre sistemele politice testate vreodată pe glob, în zeci de țări, pe mai bine din populația planetei, cu mereu aceleași rezultate, cu aerul că n-a fost aplicat suficient de bine, pentru mofturile tale impertinente. Cum tot neobrăzare e să le sugerezi unor tineri, care oricum nu știu de capul lor, că regimul comunist avea o orientare anti-marxistă, pentru că mulți intelectuali cu vederi de stânga sufereau persecuții sau erau închiși. Păi asta e natura mașinăriei totalitare, rezultată din gândirea comunistă, toacă de-a valma, deși nu gândirea de stânga e ținta, ci sursa ei. De pildă, primul atentat terorist din România, și printre primele din Europa, a fost făcut de un evreu, care a pus o bombă fix în Parlamentul țării. Înainte să reușească isprava, evreul nostru cominternist, și-a pierdut o mână, tot meșterind dispozitive explozive. Ar trebui să ai o minte contorsionată până la prostie, ca să socotești nedoritul accident la victime ale antisemitismului sau ale luptei de clasă. Și totuși, cam așa se răsucesc sinapsele rogozane, de-asta e și greu să îl contrazici pe unul, care pendulează între nesimțire și sminteală.

Pentru el lupta de clasă e un fenomen de maximă actualitate, e mai ascuțită ca pe vremea lui Dej, iar dușmanul de clasă e „capitalul” însuși. Nu e clar dacă detestatul capital se referă la orice acumulare de bani, idei, cunoștințe, forță de muncă, sau e o metonimie pentru exploatatorii burgheji, sunt sigur că are Costi o viziune foarte precisă, dar nu vreau s-o aflu. Dușmanul sunt corporațiile, care sug sângele poporului și al statului, care îi transformă inclusiv pe politicieni în victimele lor neputincioase. Aparent, Rogozanu nu are doar o altă narațiune asupra istoriei, delirează pur și simplu.

Dar nu vă lăsați păcăliți. Am mai văzut genul ăsta de nebunie jucată convingător, de exemplu, la Florin Iaru. Alt fost idealist, tot bine mobilat intelectual și el, nimic de zis, care are ieșiri isterice la fel de bine orientate pe linia trustului. Își iese din minți împotriva PDL-ului la Realitatea TV și devine limbă catifelată cu Becali la România TV. L-ați văzut când îi spunea duios ciobanului, care tocmai îl făcuse senil pe Neagu Djuvara, că el în locul lui n-ar fi fost atât de stăpânit și civilizat, dacă ar fi fost insultat ca în interviul pe care îl dăduse venerabilul istoric? Cam așa sunt și ieșirile revoluționare ale lui Rogozanu, halucinante, dar, în fond, niște nebunii profitabile.

Ca un Michael Moore plătit în monezi, Rogozanu face și el parte dintr-o stângă caviar. Vorbește la televiziuni aparținând unor trusturi capitaliste, acolo unde nu calcă adevărații proscriși de pe lista neagră, acolo unde ultimii supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste sau ai luptei din munți n-au călcat, acolo unde nu intră marii duhovnici și mărturisitori ai acestui neam, acolo unde nu intră cei care deranjează cu adevărat și în general nu sunt chemați oamenii coerenți, de bun simț și neînregimentați, cei imprevizibili. E de la sine înțeles că fix acele trusturi capitaliste, putrede, l-au plătit rezonabil pe Rogozanu pentru prestațiile lui gazetărești, oricum, suficient cât să nu fie nevoit să ia contact cu viața muncitorului năpăstuit, altfel decât ca un bun comunist, adică din afară. De la PSD, susține că nu primește nimic, pentru cântatul în strună.

rescrierea istoriei, la dreapta

Există, desigur, și o dreaptă caviar, sau fripturistă, cum i-ar zice mai popular Iliescu. Și ea lucrează la propria ei variantă de rescriere a istoriei, chiar dacă infinit mai discretă și mai puțin aberantă decât cea practicată de foștii comuniști și de aplaudacii lor din tânăra generație. Când auditoriul de la Ateneu a fremătat de satisfacție că Herta Muller îl cam umilea pe Gabriel Liiceanu la scenă deschisă, tocmai această reașezare a faptelor era taxată. Mai ales aura de opozant interior și anticomunist post-factum, pe care Liiceanu se migălește să și-o construiască în stilul său atât de afectat și de lipsit de umor.

Ce le scăpase însă celor din marea sală a Ateneului e că Herta Muller însăși e parte a acestui proces de rescriere a istoriei comunismului. În ianuarie 1990, dacă ai fi întrebat de un opozant al regimului comunist, nimeni nu ar fi nominalizat-o pe Herta Muller, cum sunt convins că o va face peste un deceniu. Și nu din ignoranța, care e masiv răspândită și azi, ci pentru că așa stăteau lucrurile. Herta Muller n-a fost nici măcar Doina Cornea, n-a fost nici pe departe Paul Goma, cum poate ar rămâne cu impresia cineva azi. A fost o persoană absolut onorabilă și respectabilă, care a făcut, dacă vreți o opoziție socială la un regim, care o îngrădea, regim care i-a provocat suficiente neplăceri, care pentru o persoană cu sensibilitate înaltă, s-au transformat chiar în niște traume.

Scriitoarea, care a ales atunci opțiunea exilului, pe care alții, evident, nu o aveau, are păreri drepte, cum drepte sunt și analizele lui Vladimir Tismăneanu, fără ca vreunul dintre cei doi să se transforme în eroi ai luptei anti-comuniste. Acel moment, în care insista să ceară socoteală intelectualilor români pentru lipsa lor de eroism, a fost posibil doar pentru că românii, reprezentați de un segment educat al lor la Ateneu, nu își cunosc istoria și, ca atare, nu și-o respectă. Avea atunci Herta Muller dreptate să îi mai reteze din emfază lui Liiceanu, dar într-o țară bine instruită, i s-ar fi replicat prompt, că poporul ăsta a avut nu victime, ci martiri. Că am avut nu persoane care au suferit neplăceri și cărora li s-au pus piedici, ci mari schingiuți. Cum spunea Cioran, în materie de suferință și nefericire, avem ca popor expertiza jupuiților de vii. Dacă Herta Muller a îndurat lucruri, ce să mai zică Elisabeta Rizea, scalpată de securiști în timpul anchetelor, prin atârnara de păr pe o grindă, sau Victoria Arnăuțoiu, căreia comuniștii i-au dat copiii la orfelinat până au devenit adulți, pentru că ea și întreaga familie era fie în munți fie în închisori?

Fiecare distorsionează trecutul, după cum îl servește mai bine în prezent. Cei mai descreierați, neo-comuniștii crescuți cu Coca Cola, îl contorsionează, ca să aducă tocmai regimul comunist ca probă că socialismul, în forme cât mai radicale posibil, trebuie încurajat și experimentat tot mai mult. Alții își fac din trecut un soclu pentru viitoare statui de producție proprie. Din Vest și dinăuntru se lucrează la alte planuri orwelliene de reinventare a trecutului, pentru scopuri actuale.

Herta Muller notează foarte bine cât de vinovat e Vestul că s-a făcut că nu pricepe ce hram poartă clasa politică, proaspăt fardată, din Est. Dar nu merge mai departe de atât, să remarce că tocmai Vestul, prin forțele lui mediatice și de influență cele mai reprezentative, e implicat masiv în acest proces de rescriere. Cozile de topor s-au găsit din belșug aici, și se vor găsi din ce în ce mai multe, pe măsură ce din oengism se va câștiga tot mai bine, aproape ca din politică. N-a fost întâmplătoare tăcerea sistematică impusă ultimilor supraviețuitori, în aceste două decenii din urmă. Faptul că, deși trăiau, marii mărturisitori, trecuți prin procese de reeducare, luptătorii din munți și adevărații eroi ai Revoluției, nu scandalagiii amatori de diplome , au fost sistematic ascunși de presă și opriți să intre în conștiința publică, unde ar fi meritat și ar fi fost firesc să fie. Odată cu dispariția lor fizică, în curând se va putea spune orice. Se vor fabrica eroi de mucava, cu „dosar mai bun”, se vor umfla sub lupă meritele unora, ale altora vor rămâne la index, vezi cazul sărmanului Radu Gyr.

Unii vor vrea să purifice jertfa din perioada comunistă de orice semnificație creștină, în stilul corect politic de acum. Să scoată în evidență din ce în ce mai mult cazurile de opoziție socială, disidența de stânga și așa mai departe, în numele nuanțării, în numele menajării unor aberante sensibilități. Alții lucrează la fel de temeinic la ascunderea grijulie a detaliului etnic, al implicării masive și decisive a minorității evreiești în fenomenul intelectual și în represiunea comunistă. Tot așa cum comuniștii, români neaoși, din perioada lui Ceaușescu au încercat să sugereze mai discret, mai pe față, contrariul, că vina toată le-ar aparține ba evreilor, ba rușilor. Fiecare cu interesele lui. Marile mașinării ale lobby-ului occidental sunt de mult puse în mișcare, fie pentru a apăra unicitatea brandului Holocaustului, fie pentru a steriliza experiența comunistă de semnificații spirituale, care ar putea ajuta omul de azi de pretutindeni, care luptă cu sisteme tot mai sofisticate de control, pentru a-și salva sufletul, nu pentru a cere o porție mai mare, dintr-o pradă de furat.