Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte

Este lipsă de patriotism să refuzi războiul?

Rezumat: Acest război nu poate aduce niciun beneficiu românilor și se poate solda cu dispariția noastră ca stat sau dezmembrarea. În el se înfruntă două idei imperiale, care nu au nicio propunere pozitivă pentru popoarele mici. Sentimentul patriotic e folosit cinic, alături de emoția colectivă, pentru a justifica sacrificarea noastră la taraba istoriei.
 

O întrebarea spinoasă este dacă un creștin ar trebui să lupte în războaie. Tradiția a răspuns totuși că da, chiar dacă pentru asta a fost nevoie de oarece gimnastică teologică. Marile biserici creștine au admis că războiul poate fi un rău necesar, împotriva unui rău mai mare pentru semeni. Și doar unele secte au răspuns nu, și au justificat pacifismul radical. În general, sunt sectele care refuză implicarea în societate la nivel politic, dar acceptă unele interacțiuni minimale cu statul. (Respectiv beneficiile ce decurg de aici, respingând anumite obligații.)

Versete s-ar găsi de ambele părți. De la porunca de a-ți iubi dușmanul, la întoarcerea celuilalt obraz, la porunca de a-ți iubi aproapele (familia, conaționalii implicit) și chiar porunca dată apostolilor în grădina Ghetsimani de a-și lua sabie. Urmată imediat de avertismentul că acel ce scoate sabia, de sabie va pieri. În fine, teologii au optat pentru interpretarea realistă, astfel au apărut preoții militari, cruciadele și domnitorii războinici sanctificați. Dar nu despre această dilemă vreau să vorbesc. Ci de întrebarea din titlu. Mai precis, dacă e dovadă de ipocrizie să te opui războiului ca naționalist? Sunt trădători cei care fac coadă la pașapoarte zilele astea?

patriotism și naționalism

De când mă știu, am rezonat la sentimentul iubirii de țară. Dar am interpretat diferit de-a lungul timpului cum ar trebui să se manifeste acest sentiment. La început, a fost un sentiment de admirație pentru istoria națională, pentru marile simboluri culturale ale țării, o dragoste pentru limba română, pentru suferințele nedrepte ale poporului, victoriile lui miraculoase, actele de eroism ale unor strămoși. Toate acestea și multe altele nu s-au stins niciodată și fac parte din fiorul difuz al patriotismului.

Consider o carență de caracter să nu poți recunoaște acestea ca valori pozitive și să nu poți rezona sufletește cu ele. Cine nu simte ceva emoționant în aceste lucruri sentimentale e de compătimit sau de disprețuit. Pentru că e la fel de nedezvoltat sufletește, ca unul care nu are „organ” receptor pentru a simți lăuntric arta, frumusețea, natura, inocența unui copil, farmecul feminității, muzicalitatea, misterul uman sugerat când urmărești un animal. Cinicul e un schilod emoțional, opac la acest gen de noțiuni nemăsurabile în bani. Sau la o parte din ele. Iar modernitatea produce acest cinism în proporții de masă.

Dacă este ceva ce m-ar putea amuza în tot contextul tragic, ar fi să îi văd pe useriști travestiți de la cinism și pragmatism, la patriotismul cel mai patetic. Sunt sigur că o vor face cu nonșalanța cu care au schimbat lupta cu virusul în lupta cu rusul. La un ordin dat întregului pluton de „influenți” și „lideri de opinie”. Sigur o vor face în cel mai caraghios fel cu putință. Dar reiau întrebarea: aș fi eu, ca naționalist la fel de ridicol, pentru că nu vreau să fim târâți de aliați în acest război?

Să reiau șirul poveștii. După ce am deprins în copilărie acele sentimente, pe care le consider firești și bune, am trecut la nuanțări. O vreme am considerat că naționalismul a fost folosit de comuniști și securiști pentru a-și legitima puterea. Am început să fac o distincție între patriotism și naționalism și  să îmi spun că poți fi chiar cu atât mai patriot dacă susții întoarcerea țării în familia europeană. Pe care o confundam cu decomunizarea. În acea perioadă de adolescență și tinerețe, am devenit treptat un libertarian. Făceam, așadar, distincție nu doar între patriotism și naționalism, dar și între națiune și stat. Mi se părea la fel de nobilă ideea unei lumi în care toți sunt frați, ca în cântecele lui John Lennon. La acea dată, nu m-aș fi opus nici federalismului european, care părea un vis frumos văzut din afară. Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii mi se păreau tărâmuri de basm ale libertății. Eram, deci, convins că individualismul e patriotic prin rezultatele pozitiv pe care le promitea.

De mai mulți ani, consider greșite aceste idei individualiste. Nu doar greșite, dar periculoase și având același izvor și aceeași finalitate ca vechiul comunism. De mai mulți ani (mult înaintea pandemiei) m-am lămurit că modernitatea are o natură totalitară, care conduce la îngustarea treptată a libertății. Că omul este controlat prin stimularea viciilor, că demoralizarea e politică de stat, că o societate bazată doar pe satisfacțiile consumului (care înseamnă tehnic creație urmată imediat de distrugere) nu poate fi decât o anti-civilizație.

De mai mulți ani, mi-a devenit evident că elitele globale manifestă ostilitate față de creștinism, aproape fără perdea. Ostilitate care se regăsește în producțiile culturii de masă, film, televiziune, muzică, politică și în mediul academic. Mi-a fost din ce în ce mai clar că națiunile sunt supuse unui proces calculat de erodare a miturilor fondatoare, concomitent cu formarea și sacralizarea unor mituri alternative noi. Că acest asalt ia forma unui război cultural, a unei ocupații pe tărâmul mentalității, care e urmată apoi de anihilare economică și politică. Am numit acest atac globalismul ideologic și l-am diferențiat de simpla globalizare, apărută natural prin schimburi economice și inter-culturale. M-am convins că aceste forțe doresc distrugerea metodică a statelor naționale, nu pentru a le elibera de tirani locali și oligarhi, ci pentru a le stăpâni mai aprig.

Am ajuns la concluzia că separarea patriotismului de naționalism e o gravă eroare. Pentru că lasă comunitatea națională fără apărare, dezorganizată în fața unui agresor organizat, fără a-și folosi concret instrumentul politic numit stat, pe care l-a moștenit de la generațiile precedente. Această iubire „platonică”, visătoare pentru țară, care nu face pasul spre naționalism, e la fel de neroditoare ca iubirea dintre doi bărbați. De la îndrăgostitul de o colegă de școală, până la iubirea matură pentru o femeie cu care întemeiezi o familie și ai copii, e o cale pe care libertarianismul refuză să o parcurgă. Din acest motiv, consider tot parte din arsenalul globalist și acest gen de argumente, care promovează lupta individului împotriva statului. Deci opoziția mea față de acest război nu vine nici din lipsa patriotismului, nici din considerentul că statul i-ar privi doar pe politicieni.

un război anti-național

E o mare diferență între războaiele din istoria României și ce ni se propune acum. În trecut era ori vorba de lupta cu un cotropitor, și lupta până la jertfă avea sens. Ori era o încleștare între imperii, care stăpâneau părți din provinciile istorice ale românilor. Ceasul sublim al istoriei noastre de la 1918 a văzut trei imperii prăbușite simultan în jur. În prezent, ni se propune un război din care nu avem nimic de câștigat și totul de pierdut. Un război, în care ne-ar arunca politicienii la comandă externă, se poate solda cu dezmembrarea teritorială, in extremis chiar anihilarea țării. Se poate solda cu distrugere economică și umană fără egal, prin transformarea în Siria, sau „teatru de operațiuni” pentru multe forțe externe, într-o încleștare întinsă pe mulți ani. S-ar solda cu o emigrație de mari proporții.

Posibilitatea de a ne recupera pe cale militară Basarabia sau chiar provinciile stăpânite de Ucraina e atât de nerealistă, că nu o flutură nici măcar propagandiștii războiului. Îi numesc astfel pe cei care apasă pe pedala emoțională, pentru a induce ideea că avem o miză majoră să ne implicăm în conflictul slavilor. Pentru că ei asta fac: reclamă pro-intervenție, ambalată în empatie lacrimogenă.

Deocamdată, și superficial privind, e războiul slavilor estici. Categoric, n-avem ce căuta în el. Dincolo de geopolitică, o cauză a lui e că ucrainenii și rușii seamănă ca două picături de sânge. Ambii se poartă odios cu cei pe care îi stăpânesc, într-o combinație de patimă sufocantă și calcul rece. Pe unde calcă, rusifică sau ucrainizează. De-asta au ajuns să se măcelărească între ei de ani de zile înainte de război. Da, sunt popoare sofisticate, inteligente, mai ales rușii au produs o uriașă cultură. Dar, ca toate imperiile, au concentrat bogățiile în metropole (ca în muzeele de la Sankt Petersburg și Moscova). Nu îmi vine în minte nicio țară ridicată de înfrățirea cu Rusia (nici cu Ucraina).

De cealaltă parte e caracterul imperial al Vestului, aflat în spatele puterii de la Kiev. E un imperialism mai soft, atrăgător pentru politicieni și mase, exponentul culturii populare dominante. Problema e că acest imperiu occidental nu mai e unul civilizator, care să te ajute să te dezvolți. Ci unul distructiv la vedere. Sub acest capitalism de pradă, al competiției trucate, al monopolurilor invincibile, cu politicile sale anti-demografice, e doar o chestiune de timp până vom dispărea ca neam. Vom fi poate un stat, dar nu o națiune închegată, cel mult un popor sub stăpânire. Cum sunt toate popoarele euro-americane, de facto cetățeni de rangul doi față de minoritățile de tot felul, ocrotite de stat.

Deci nu se înfruntă nici democrația cu dictatura, nici un naționalism cu altul. Ci se înfruntă două imperialisme, estic și vestic, ambele având o finalitate globalistă pe termen îndelungat. Imperialismul Vestic ne garantează distrugerea lentă. Imperialismul Estic poate aduce distrugerea rapidă sau o stăpânire la fel de sălbatică. Niciunul din cele două nu are o propunere decentă de aranjament pentru popoarele mici.

mercenari de sacrificiu

Mai țineți minte steagul în curcubeu, arborat pe ambasada americană din Kabul? Și armata națională afgană, dotată cu armament de ultimă oră de americani? Și batalionul de femei afgane, decise să lupte cu talibanii pentru drepturile femeii? Toate acele forțe, care s-au topit caraghios în fața tăvălugului taliban, care combina de fapt islamul cu patriotismul și dorința de independență. Asta ne propune „aliatul strategic” să fim noi.

Lui Zelenski și echipei de păpușați de la Kiev i-a reușit. În sensul că în ultimele decenii s-a reușit montarea psihologică a ucrainenilor pentru război și fapte de vitejie. Ei se vor trezi din această vrajă, când vor contempla dezastrul țării lor post-conflict. Dacă va mai exista țara respectivă. Momentan, același actoraș e folosit pentru a seduce publicul din alte țări. Iar scopul „farmecului” său e limpede pentru orice om lucid: să atragă în război, de partea sa, cât mai multe părți. Altele decât SUA și Marea Britanie, care s-au retras discret când a început dezastrul. Altele nu pot fi decât vecinii. Cu riscul unui război mondial.

 

Cine e convins de argumentul că e un război ideologic, n-are decât să se ducă să lupte ca voluntar. Cum s-au dus comuniștii (tatăl lui Petre Roman) și legionarii (Ionel Moța, Vasile Marin) în războiul civil din Spania. Se pot duce ori să apere „democrația” și progresul liberal, ori „tradiționalismul” și „ortodoxia” rusă. Dar să nu implice țara, pentru că interesul ei nu e servit de niciuna din tabere decât din vorbe mari.

Recent, Zelenski se plângea că de la NATO n-a văzut decât motorină și promisiuni. (Nu știu dacă e adevărat.) Dar avem experiența directă. România a cheltuit din 2015, 31 de miliarde de euro pentru înarmare. Acest bilanț e de ajuns să ne arate că suntem protejați de niște țepari. Că nici dacă ne-am arunca în război, n-am fi susținuți cu mai mult pentru că Apusul e de fapt falit.

Am fi, de fapt, în situația luptătorilor din munți, care au rezistat eroic un deceniu și jumătate, amăgiți cu manifeste și mici ajutoare parașutate de americani. Acei luptători sunt epurați din istorie de chiar ideologia globalistă, pentru că erau ba legionari, ba ortodocși fervenți. Incorecți politic. Cei care îți interzic să-i omagiezi îți cer brusc să-i imiți, printr-un sacrificiu fără speranță.

Pentru aliați, războiul de față e o afacere pragmatică. Aici putem avea cel mult rolul mercenarilor oferiți pentru Afganistan. Să nu confundăm misiunile de luptă pe bani ale Scorpionilor Roșii, cu o datorie față de țară. A implica iubirea de țară în afacerea altora e la fel de cinic ca folosirea credinței pentru bani. Mi se pare cu mult mai onorabil să refuzi participarea la un act sinucigaș și distructiv pentru țară, decât să te folosești de sentimentul patriotic sincer pentru o manipulare. Aici suntem pe cale să ne lămurim pe unde se situează AUR și pentru ce a fost creat acest vehicul politic. Cu stegulețele lor tricolore și steluțele UE din siglă, par gândiți să devină majorete ale războiului.

o insulă de naivitate

Să privim realist harta. Ucraina poate fi cucerită, dacă măcar una din părți refuză un tratat de pace. Moldova are armata a 14 în Transnistria și o republică separatistă, care ar deveni vecin direct cu Rusia. Ar fi cucerită ca Insula Șerpilor, la o adică. Ungaria s-a pronunțat răspicat pentru neutralitate, refuzând invitația Americii la beligeranță. Nu vrea nici măcar sancțiuni pentru Rusia. E pregătită să ne înfigă cuțitul până la coloana vertebrală a Carpaților, dacă ne vom găsi între ea și Rusia. Serbia nu a uitat bombardamentele barbare ale americanilor, răpirea Kosovo cu exact aceleași argumente ca ale lui Putin în Donețk. E, în cel mai bun caz, neutră. Bulgaria n-a fost ofertată de aliați pentru acea linie a frontului, care pleacă de la Marea Baltică și se oprește brusc la Dunăre. De ce? Pentru că populația nu e ostilă Rusiei (cum e cea românească).

În războiul de independență și primul mondial, regele prusac a promis țăranilor români pământ dacă luptă. Și s-a ținut de cuvânt. Ce le-ar putea promite acum președintele sas? Pământul din proprietatea italienilor, arabilor? Să apere băncile austriecilor și olandezilor? Lanțurile de magazine ale francezilor, nemților și belgienilor? Benzinăriile austriecilor, ungurilor și rușilor? Modelul de societate, pe care se presupune că l-am apăra, ne deposedează de orice și ne colonizează în ritm galopant. Aici demagogia patrioților de ziua a șaptea e egală cu tupeul unui patron, care le-ar vorbi angajaților neplătiți cu lunile de etica muncii. 

De data asta, am înțelegere pentru oricine ar căuta o cale de salvare personală și nu-i judec pe cei care au făcut coadă la pașapoarte. S-ar putea ca ei să fie mai de folos țării decât politicienii. E cam aceeași ecuație ca pentru milioanele de români din diaspora. Când un sistem te strivește economic, nu poți acuza un ins că încearcă să supraviețuiască. Că putem introduce diferențieri politice pentru cei care pleacă o perioadă mai îndelungată sau care nu contribuie bugetar, putem discuta.

Vedem soarta popoarelor din nucleul lumii occidentale și știm ce ne așteaptă. Islamizare, prăbușirea natalității pentru autohtoni, degenerare sexuală, îndoctrinarea copiilor pentru viciu și ură de sine, droguri și violența specifică societăților fără coerență și rânduieli. Le vedem zorii în orașele noastre în care se vorbește turcește, arăbește, în satele depopulate. Sunt valori de care să fugi, nu să lupți pentru ele.

Distrugerea obținută în Vest pe cale lentă, se face mai rapid în Est, inclusiv prin acest război. Dacă ar fi o bătălie, care ar merita dusă, ar fi să ne scuturăm de actualii politicieni, care au arătat exces de zel când ne-au tiranizat doi ani în pandemie, care ne duc metodic pe calea auto-distrugerii, și care sunt dispuși să ne tranzacționeze acum ca pioni de sacrificu.

Victor Grigore

evadare.ro
March 10th, 2022
Mai multe despre: Politica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact