Dreptul la dezgust

Homosexualii și-au încheiat tranziția de la bărbat la femeie fără succes, devenind noile feministe ale societății, adică soiul cel mai prost, care jenează orice doamnă. Pentru că nu s-a văzut feministă frumoasă sau care să fie bănuită de feminitate, ci doar tovarășe activiste ale sexului oțelit, că ar fi și urât să îi spui sexul slab.

De feminism s-a plictisit toată lumea bună, nici vorbă să aducă vreun serviciu femeii în societate. Arțagul feministelor s-a transformat în zgomot de fond pentru cei mai mulți, ceva cu care trebuie să te obișnuiești, își fac și ele meseria, ca operatoarele de la call center, care te sună să îți propună o asigurare de viață, martorii lui Iehova sau colectorii de fonduri caritabile. Nu mai ții minte când au apărut prima dată, pe vremea când chiar ascultai ce au de spus, nu știi care e rolul lor social, dar îi iei ca pe un fapt, ca și cum n-ar fi avut de ales să fie ceea ce sunt și să strice câteva minute din ziua fiecăruia. Gata, au devenit zgomot de fond, ca traficul pentru orășean.

În schimb, homo-activiștii sunt pe val, hărmălaia lor încă oprește lumea în loc. Pentru că așa au văzut ei că se comportă genul cel mai prost de femeie, pe care și l-au luat drept model: moare să i se dea atenție și n-o interesează dacă trebuie să se facă de râs pentru asta. Noua armă cu care homo-activiștii terorizează lumea nevinovată din jurul lor se numește homofobie. Un cuvânt-sperietoare, menit să intimideze și să pună eticheta pe „înapoiatul”, care urmează a fi izolat de societate. Încă o ironie, că din frica lor ancestrală de a nu fi arătați cu degetul pe stradă, această ocupație le-a devenit una de căpătâi. Exact ca ateii militanți, care „s-au eliberat de prejudecăți religioase” și își petrec mare parte din viață hărțuind credincioșii cu părerile lor, mai ceva ca doi mormoni în căutare de prozeliți.

Și cuvântul „homofob” e o bazaconie fără corespondent în realitate. Pentru că nimeni nu are o fobie în sensul de frică, spaimă irațională. Exceptând deținuții firavi la fizic, proaspăt aduși între viețași, nu ai unde găsi bărbați, care trăiesc cu frica homosexualilor. Aproape întotdeauna, când cineva vede doi bărboși libidinoși unul cu altul, nu e vorba de frică, ci de silă. O scârbă care, spun homo-activiștii, ar trebui scoasă în afara legii și pedepsită drastic. Ori, din acest punct încolo, mișcarea lor se transformă într-una leit totalitară. Nu în sensul că te obligă să aderi la practicile lor. Nici comuniștii nu te obligau să intri în PCR, nu în asta consta totalitarismul. Dar pedepseau drastic orice altă orientare, altă opțiune, opinie sau sentiment. Pentru că totalitarism se cheamă a intra în sfera sentimentelor unui om.

O armă cu rază mai largă de acțiune se cheamă astăzi „hate speech” (discursul urii), care pe vremuri se chema „sentimente dușmănoase”. Sigur, nu-i frumos să urăști pe nimeni, nu recomand nimănui să simtă dezgust față de homosexuali. Dimpotrivă, atitudinea corectă e cea care decurge din compasiunea creștină, încercarea de a vedea partea umană, drama personală din fiecare și ce are el de oferit frumos semenilor. Dar a legifera ca obligatorie iubirea, înseamnă a o goli de sens. La fel cu tentativa de a scoate ura în afara legii. Cum ai da o lege, care obligă toți oamenii să spună numai lucruri deștepte. Ar fi o prostie.

În timpul comunismului, a existat legiferarea de sens contrar în această privință. Celebrul articol 200 a băgat nefericiți la închisoare pentru „inversiune sexuală” și a mutilat, prin șantajul cu închisoarea, încă și mai multe vieți. Găsesc asta o tragedie, ce nu ar trebui să se mai repete. Pe lângă absurdul de a trimite homosexuali în închisoare, care mi se pare un fel de a trimite pedofili la grădiniță, măsura de a pedepsi păcatul cu închisoarea o socotesc intolerabilă. Foarte bine că a fost eliminată din legislație această prevedere, care oferea material de șantaj securiștilor și le sporea numărul colaboratorilor nebenevoli. E uimitor că fostele victime ale unei legislații abuzive s-au transformat în opresori cu legea în mână, procesomani, care aleargă să reclame tot ce mișcă pe motiv de discriminare și să târască lumea prin tribunale fie și pentru o vorbă.

Ce a urmat din acel punct, al dezincriminării penale, a depășit pas cu pas cadrul bunului simț. În mod normal, orice discuție pe tema asta ar fi încetat și homosexualii decenți ar fi fost chiar avantajați, dacă n-ar fi apărut specia homo-activiștilor, salariați ai ONG-urilor occidentale, care au făcut tot posibilul să îi umilească public și să le ostilizeze părți din populație, care nici n-ar fi știut de existența lor altfel. Aici vorbim de specia activistului, nu de persoană ca atare. A fi exasperat de feministe nu te face misogin, chiar dimpotrivă. Dacă ar apărea militanți ai copiilor obraznici, mi-ar fi la fel de antipatici, fără să însemne că am ceva împotriva copiilor.

Au fost mai întâi marșurile stil circotecă. Pe atunci, gay-ii nu deveniseră feministele de azi, erau la stadiul travestiului rudimentar. Și, cum se întâmplă cu bărbații păroși, dați cu ruj, rezultatul ținea mai mult de grotesc decât de feminitate. Marșurile astea, nici pro nici contra, nu le-am înțeles niciodată. De ce ai simți nevoie să faci un miting în care să anunți vecinii ce găuri folosești? Cum ar fi să se facă și mitingul femeilor amatoare de sex anal? Ce femeie de calitate ar vrea ca asta să fie fapta memorabilă pentru care e recunoscută în societate? La fel, m-aș simți stânjenit să particip la un miting în care să cer cuiva să nu mai facă o anume perversiune la el acasă.

Mi-e jenă și că am ajuns în situația de a scrie pe această temă. N-aș fi făcut-o, dacă homo-activiștii n-ar fi insistat să aducă tema insistent în dezbaterea publică, dacă nu ar fi existat această agresivitate împotriva liberei exprimări, cu demascări și apeluri la stârpire a resentimentarilor.

Acum s-a trecut într-o nouă fază, mult mai sofisticată, a activismului mediatic, prin care se încearcă hărțuirea și intimidarea oricui emite cele mai vagi dubii legate de practica în cauză. Denunțul pentru homofobie, victimizarea perpetuă, taman când nimeni nu îi mai băga în seamă și nu mai avea grija lor.

Într-un protest al studenților la UNATC, viitoarea generație de cineaști a folosit tema în războiul cu profesorii. Deci nu mai poți da afară pe cineva, că se ia cu mâinile de păr și se dă cu fundul de pământ că îl discriminezi pentru orientarea sexuală. Iar la cât de susținuți și organizați sunt, mă mir că nu au deja locuri pentru homosexuali în școli. Vor avea cu siguranță la locul de muncă, pentru că deja chestionarul pentru apărarea diversității la angajare include și rubrica asta în multe țări vestice. Oricum, cineaștii tineri nu au nevoie de așa ceva, ei sunt deja foarte bine orientați și știu de unde le vin premiile, banii și succesul în carieră. Nu mai fac demult cinematografie pentru public, s-au aliniat la toate tendințele corectitudinii politice, iată-i gata să-și schimbe și orientarea sexuală, dacă asta li se cere.

Și totuși, care e miza, la nivelele superioare, a unei asemenea ambiții încăpățânate? De ce se investesc atâtea fonduri și resurse în acest subiect marginal? Ținta e atacarea familiei, pe care se sprijină civilizația noastră. Familia și nu individul e forța economică a capitalismului, familia e baza educației oricărui copil, familia e anterioară statului, oricărui partid și forma în care ideea creștină trăiește. În spațiul euro-atlantic, cel puțin, în ultimele două milenii, familia a fost înțeleasă doar în sânul Bisericii, singura care i-a dat un sens mai profund, transcendent. Statul nu a făcut decât să uzurpe acest atribut eclezial, substituindu-i-se printr-un surogat civil găunos.

Din populația globului, se estimează că 2% ar avea înclinații homosexuale. Dintre aceștia, când un eșantion semnificativ de homosexuali americani au fost chestionați, doar 20% s-au declarat interesați de ideea căsătoriei. Asta înseamnă estimativ zero virgulă ceva la sută din populația lumii. Pare ireal că suntem bombardați aproape zilnic cu știri pe această temă, că națiuni întregi sunt chemate la referendum, că subiectul e nelipsit din agenda electorală în Occident, ca și cum populația ar fi împărțită 50-50 într-o dezbatere, care în realitate privește sub un procent din societate. Cum spuneam, resorturile țin de interesele războiului cultural dus de o elită împotriva majorității, nu de interesele reale ale unei minorități.

Doar dacă îi înțelegem pe homo-activiști ca pe o nouă specie de feministe are sens ambiția lor prostească de a presa pentru căsătoriile homosexuale. La ce i-ar folosi cuiva o asemenea uniune caricaturală, în afara valorii pe care i-ar fi dat-o o taină bisericească? Pentru a se pune la adăpost în privința moștenirii la bătrânețe? Pentru împărțirea la partaj a bunurilor? Să fim serioși, nu îi împiedică nimeni să încheie și astăzi la notar contracte între părți, care să aibă toate clauzele unui contract prenupțial și ceva pe deasupra.

Într-adevăr, un singur lucru ar putea face mai greu și anume să adopte copii. Dar este majoritatea neparticipativă în privința temei, pregătită să accepte așa ceva și să îi estimeze toate pericolele? În Marea Britanie, un investigator al rețelelor de pedofilie a spus că dacă s-ar merge până la capăt cu anchetele în rândul elitei, nu ar mai rămâne locuri în închisori. Cea mai vastă rețea de acest tip, devoalată până acum, avea 70.000 de membri. O anchetă și mai mare e în curs și vizează elita din regat, cu 1.400 de suspecți, între care membri ai Casei regale, politicieni și alte vedete. Numeroase instituții urmează a fi acuzate și ele de tăinuire în acest caz, inclusiv prestigiosul BBC.

Aș fi curios dacă alianța pe care am văzut-o în ultimul timp între homo-activiști și duduile progresiste din ONG-uri se va menține cu același aplomb și după ce această bombă în curs de detonare va deveni cunoscută publicului larg. Vor continua ele să încurajeze liniștite inclusiv adopțiile în așa zisele familii homosexuale? Sau se va inventa un termen infamant pentru conservatori, după modelul „homofobului”? Să spunem, „pedofob”. Care ar fi limitele deschiderii și cât de mult suntem obligați să aplaudăm și să îmbrățișăm?
Foarte organizata comunitate de profil includea mai întâi homosexualii bărbați, apoi a fost extinsă la lesbiene, apoi s-au adăugat transexualii. Recent, sigla LGBT nu mai e socotită încăpătoare, așa că a devenit LGBTQ, pentru a-i include și pe „ciudați” (queer). Temporar se numește LGBTIQ, pentru că au intrat pe listă și cei fără un sex cert („intersex”).
Deocamdată lipsește un Z, pentru zoofili, dar deja a făcut vâlvă știrea că madanezii din România au ajuns să fie chinuiți în bordeluri grotești din Danemarca, Olanda sau Germania. Oare nici când auzi de așa ceva n-ai voie să te declari scârbit? Sau ți se va pune și atunci eticheta de zoofob și studentele de la UNATC vor defila cu steagul curcubeului pe sub geamul tău de intolerant?