Două zile cu Gabriel Liiceanu: sex oral în public, rugăciune în privat

Personalitatea complexă și schimbătoare a filosofului Gabriel Liiceanu mă obligă să alătur două lucruri, pe care nu aș fi vrut niciodată să le pun împreună. Caracterul patronului editurii Humanitas mă încurajează și să folosesc un titlu mârșav și înșelător, precum cel de deasupra. Nu, nu e cum s-ar putea crede. N-am petrecut două zile cu autorul Apelului către lichele. Dar nici nu mint. Chiar descriu două zile din viața lui.

o zi: 9 decembrie 2020

Gabriel Liiceanu citește un text al lui Sorin Lavric, intitulat „Mulțumiri”. Și e îngrozit de ce a putut scrie cel căruia i-a fost profesor, conducător al lucrării de doctorat, angajator, căruia i-a publicat patru cărți. Ce l-a îngrozit atât de tare pe domnul Liiceanu? Următorul paragraf, scris de domnul Lavric, proaspăt ales parlamentar al partidului AUR:

„Vom disloca partidele din Parlament. Vom schimba figurile, vom primeni limba, vom aduce bucuria de a fi români. Vom regăsi gustul mistic de a fi creștini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din țară. Vom recapăta căldura pe care ne-o dă gândul de a fi una în virtutea apartenenței la un neam. Vom aduce exaltarea de a fi parte dintr-un întreg numit România.”

La acest fragment – promisiune, Gabriel Liiceanu are un adevărat șoc, un atac de panică și de oroare. Citez din amplul articol de răspuns:

„Conținutul textului și vehemența tonului m-au înspăimântat. Mi s-a părut cea mai teribilă „schimbare la față” din câte s-au petrecut sub ochii mei. (…) Acesta e tonul care m-a înspăimântat. Și talmeș-balmeșul de promisiuni și de „proiecte politice” născute dintr-o minte înfierbântată. (…) Uluirea mea în fața declarațiilor înflăcărate ale lui Lavric a fost provocată de fractura apărută (peste noapte?) în viața celui pe care-l cunoscusem în urmă cu 30 de ani.”

Domnul Liiceanu ne explică și ce îl oripilează mai mult și mai mult. Lipsa de pudoare a manifestării religioase în public și precizarea confesiunii.

„(..) Lavric ne propune „să regăsim gustul mistic de a fi creștini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din țară”. Sau când afirmă că „noi vrem o Românie sub spectrul lui Hristos”. Personal, simt nevoia să-mi trăiesc „gustul mistic” la umbra cui vreau eu. Și dacă vreau „în umbra unei catapetesme” asta ține – ca și rugăciunea, ca și fapta bună, ca și dialogul cu Dumnezeu – de spațiul meu intim. Prefer să-mi fac exercițiile spirituale în singurătate, la mine acasă, și nu în piața publică în genunchi.”

Deci asta era problema. Nu poate un parlamentar să-l cheme pe filosof „în umbra catapetesmei” sau „sub spectrul lui Hristos”. Filosoful stă la umbra cui vrea el. Și religia e prea intimă să o mărturisești în spațiul atât de public al unei biserici sau să o afirmi într-un articol – manifest către votanți. Creștinismul, doar acasă, cu ușa ferecată. Ceea ce e, până la un punct, semn de mare smerenie, când nu ascunde fariseism și pornirea revoluționar – secularistă de evacuare din spațiul public a oricărei referiri identitare și religioase. Adică proiectul progresist al sterilizării și depersonalizării societății, pentru ca miezul ei simbolic să fie umplut cu alte mituri, cu alte simboluri sacrosancte, cu alte sărbători și ritualuri publice.

Și mi-am amintit de altă zi din viața domnului Liiceanu:

altă zi: 7 august 2018

Zi toridă de vară. Domnul Liiceanu semna faimosul editorial „Înjurătura care ne unește”. Cititorii pudici pot opri lectura aici, pentru că urmează o fantezie a domnului Liiceanu, care visează că înjurătura de pe „plăcuțele suedeze” apare peste tot, culminând cu o imagine ațâțătoare. Sigla PSD, precedată de înjurătura din patru litere:

„într-o fotografie, cele șapte litere se lăfăiau pe fesele voluptuoase ale unei tinere care tocmai își ridicase rochia în mijlocul unei esplanade. Purta tanga. Poza era însoțită de acest comentariu: „E…, acum să vă văd! Care din poliția rutieră vă băgați să-i ridicați plăcuțele de înmatriculare?”

E, o fi fost un moment oniric, chiar și la vârsta asta. Dar, nu, fantezia se continuă cu un fel de proiect de țară.

„Și-atunci am început să visez la cea mai năstrușnică revoluție din lume. (…) revoluția născută în jurul unei înjurături. Mesajul ei s-ar transmite printr-o complicitate născută spontan, care ar cuprinde, ca o trezire din somn, toată România. O revoluție cu un mesaj de o simplitate desăvârșită, pe înțelesul tuturor, născută într-un hohot de râs și de exasperare. (…) O revoluție bazată pe șapte litere care se-ntind – ca pârjolul, ca apa ieșită din matcă, ca norul de lăcuste – pe toate T-shirt-urile acestei veri, pe autobuze și tramvaie, pe coridoarele școlilor, tatuate pe brațele vânjoase ale băieților din Ferentari, pe pulpele fetelor și pe spatele lor dezgolit, în amfiteatrele universităților, pe banderolele manifestanților, pe uniformele jandarmilor și ale mascaților veniți să-i păzească, pe bâtele lor, pe căștile lor, pe carapacea lor de broască țestoasă. Apoi în grădini și în parcuri și în magazine, pe uniformele agenților de circulație, pe fațadele blocurilor, pe trotuare, în mall-uri, pretutindeni, cuprinzând în cele din urmă „uzinele și ogoarele patriei”.

Revoluționar, dar domnul Liiceanu nu uită că e intelectual și face puțină etimologie a înjurăturii, pe care o vrea peste tot în spațiul public. (ăla din care vrea alungată orice afirmare a identității românești) Ne face și un acrostih:

„(..) expresivitatea unui cuvânt de origine țigănească pe care-l înțelege toată lumea e pe punctul să capete un destin istoric. Acest cuvânt exprimă neîndoielnic cea mai concisă înjurătură din specia celor mai concise exprimări care sunt înjurăturile. (..) În contextul celor șapte litere, înjurătura noastră sună aproape ca o altă abreviere, și este, până la urmă abrevierea aceasta: Manipulare-Uzurpare-Indignare-Exasperare. Eu așa o tălmăcesc.”

Și de unde zilele astea se arată scandalizat de ideea că românii ar putea fi chemați să fie „una”, acum doi ani, perspectiva asta i se părea un deziderat mai ceva ca un destin cosmic:

„Credeți că e puțin lucru să găsești acel cuvânt care face ca un popor să ajungă, în lumea deconcertantă de contorsioniști a politicului, la diferența fundamentală dintre bine și rău? E oare cazul să ne plângem și să strâmbăm din nas că diferența aceasta e obligată uneori să intre în lume îmbrăcată în hainele umile ale unei înjurături perfect plasate?”

Deci domnul Liiceanu n-ar avea o problemă cu exprimarea în public, doar conținutul îl deranjează. Și n-ar avea o problemă nici cu (re)unirea indivizilor într-un popor. Dar, vorba aceea, să fie în jurul unor valori!