evadare.ro

Două focuri arde pe lume

Soarta a făcut să asist în decursul vieții la două tipuri de focuri de artificii de Revelion: ori organizate de profesioniști, ori cele din pădurea de blocuri dintr-un cartier muncitoresc din București. Aș fi ipocrit să spun că-s mai frumoase ale noastre, dar creează un sentiment diferit. La primele, e parcă ai asculta vocea lui Pavarotti sau Freddie Mercury. La cele de acasă e ca și cum ai fi într-un stadion, care cântă în cor. Vocile sunt banale individual, dar împreună produc o senzație, o vibrație de forță.

Am fost mai mulți ani în mulțimea cosmopolită de gură-cască la unele din cele mai spectaculoase artificii de pe glob. Mă simțeam norocos că le văd pe viu, dar îți rămân un spectacol exterior. Cum exterioară îți rămâne arhitectura uimitoare a marilor orașe, în care nu poți fi decât vizitator; poți înțelege cultura respectivă mai mult decât un localnic ignorant, dar nu ți-o poți însuși. Te miști în ea, dar nu ai răsărit din ea, nici nu ai contribuit la ea, ceea ce te condamnă să îi rămâi străin. Uneori mai puțin străin, decât localnicii cu legături rupte de generațiile anterioare (care au creat-o) – un paradox al globalizării.

Pentru că au avut mereu state puternice și grijulii, care le-au organizat focuri de artificii, vesticii nu au avut nevoie să își creeze această tradiție de Anul Nou. Așa cum nu au avut nevoie să își spună bancuri, pentru că aveau comedianți profesioniști, liberi să le spună în public. Se mulțumesc să se adune în centrul orașului, unde primăria le organizează un spectacol fără cusur și se întorc liniștiți acasă. În cartiere, nu se întâmplă nimic. Tradiția asta cu arficiile s-a născut la noi, pentru că era ca și cum nu am fi avut stat în privința asta.

Statul comunist era mai prost în a intui și a satisface nevoile de divertisment ale maselor, față de cel capitalist. Nici nu știu de unde făceau rost oamenii de pocnitori sub comunism, dar făceau: artificii de doi bani, care se găseau în comerț (niște sârmulițe acoperite cu pucioasă, pe care le țineai în mână – nu se aprindeau decât puse pe aragaz, după care eventual le aruncai de la balcon), bubuitori cu carbid, fumigene colorate și torțe de semnalizare sustrase din unitățile militare. Acum „marele popor chinez” ne furnizează un arsenal de invidiat. Artificii aproape ca ale profesioniștilor. (Așa ceva vedeam doar la televizor.)

Mă uit la spectacolul celor câteva minute dintre ani și nu-mi explic: cum de oamenii nu realizează câtă forță au, în realitate!? Pentru câteva minute, orașul răsună de bubuituri ca într-un război, și oamenii devin o armată tăcută, terifiantă. Ce forță de represiune ar putea controla un asemenea popor, dacă el și-ar înțelege puterea și s-ar mobiliza pentru o idee, cum se mobilizează pentru distracția asta fără noimă? I-ar fi putut opri cineva să își ia lumina de Paște, dacă și-ar fi dorit-o la fel de mult cum își doresc să aibă ceva care să bubuie frumos de Revelion?

Cât de patetice ar fi fost mașinile Poliției, cu girofarurile lor și mesajele „mieroase” cu stați cuminți, „să trecem cu bine și peste această pandemie”… dacă oamenii și-ar fi dorit mai mult libertatea decât o bucurie copilărească de câteva minute? Ar fi avut vreo putere comandantul Arafat, vaccinatorul Gheorghiță sau blindatele armatei, scoase demonstrativ în fața magazinului Unirea? Nu, ar fi devenit tentative ridicole de înspăimântare, dacă oamenii și-ar fi dorit să iasă din case liberi, la orice oră. Și în orice moment, aparenta putere a politicienilor, care chipurile sunt picați din lună și ne asupresc împotriva voinței noastre, s-ar risipi, dacă oamenii ar dori cu adevărat o schimbare, de orice fel. Libertatea nu e confiscată, libertatea e abandonată.

În discursul său patetic (care nu reprezintă neapărat poziția lui Eminescu, poetul nefiind agitator comunist, cum lăsau să se creadă propagandiștii de dinainte de 89), proletarul întreabă retoric:

De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.”

evadare.ro
January 1st, 2021
Mai multe despre: Politica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.