Așa cum un om nu se naște când primește buletinul sau când împlinește majoratul, nici România nu s-a născut nici la data Micii Unirii, de pe vremea lui Cuza, nici la data Marii Uniri, de pe timpul lui Ferdinand. Poporul exista de multe secole și doar a găsit prilejul să își legalizeze un act, care să îi fie recunoscut și de restul lumii.
Dar acele momente nu sunt deloc fără însemnătate pentru că, în absența lor, chiar poporul ar fi putut dispărea ca entitate, topindu-se în formele de organizare ale altor nații mai viguroase, așa cum au pierit ca întreg gepizii, pecenegii, cumanii, vizigoții. Independența și unirile noastre n-au fost opera conducătorilor de atunci, ci ale unor elite inteligente, sprijinite și pe efortul altor generații, pe sacrificiile a milioane de soldați, pe femei și bărbați care au continuat să crească români.
Au fost clipe de conjunctură externă și de conștiință coaptă. Dacă ar fi existat acea conștiință la suficient de mulți, unirea s-ar fi putut păstra și cu trei secole mai devreme, după asasinarea lui Mihai Viteazul. Independența s-ar fi putut obține și cu o jumătate de secol mai devreme, când a fost lichidat Tudor Vladimirescu. După cum puteau să se întâmple mult mai târziu, sau niciodată.
Ca să se ajungă la acel nivel de conștientizare, e nevoie de educație limpezită în cei șapte ani de acasă, de școli, de universități, de media; de orice șoaptă sau gest simbolic, din care un copil înțelege dacă părinții își iubesc țara, dacă profesorii cred că e o țară care merită iubită sau abandonată. Tot de ele e nevoie și să poți distinge pe cei care doar spun că o iubesc, și cei care și simt. La fel, pentru a-i alege pe cei bine intenționați și capabili, care pot fi de folos și inspirați în viitoarele clipe de răscruce.
La mulți ani, România, la mulți ani Români!
Dar această urare, pe care ne-o spunem azi, nu e destul. Esențial e cum vor fi acei ani. Pentru că, de trăit, trăiesc și cei care sunt în penitenciare, și toxicomanii, și cei fără adăpost. Dar nu trăiesc cum ar vrea ei, ci cum le impun alții, sau cum se nimerește. Poate din vina lor, poate din vina altora, care i-au amăgit la un moment dat…
Vehiculul numit statul român poate să fie liber sau nu. O casă călduroasă, în care să ne fie drag să trăim. Sau doar un teren de popas pentru investitori și migratori. O țară despre care Wikipedia să noteze că: „e o țară în care trăiește și o numeroasă comunitate de români”, așa cum sunt deja alte câteva din Europa.
Să nu uităm că avem o descendență după trup, care coboară în preistorie, mult înainte de formarea limbii și poporului român. Și o descendență spirituală, care ne face urmași ai Sfinților Părinți, ai apostolilor Noului și profeților Vechiului Testament. Sunt cele două rădăcini ale românității, din pământ și din Ceruri, de care depinde existența noastră ca entitate aparte și relevantă.
Dacă uităm de ele, nu vom avea nici viitor, ci vom suporta resemnați prezentul continuu, făcut de alții. Dacă le vom regăsi, vom dăinui!