Cum a arătat prima dezbatere electorală la englezi

La începutul lunii mai, Marea Britanie are alegeri generale, în urma cărora se va decide cine va forma guvernul. Imposibil de scos din ale lor, englezii nu se satură să aleagă dintre două partide, vechi de când lumea: conservatorii și laburiștii. Alte două partide mai mici vor conta și ele, putând prinde locuri într-o viitoare coaliție. Dreapta, aflată la putere, e încă pe val și are, în persoana premierului David Cameron, un lider credibil, cu un ușor avans. Dar rezultatul e încă foarte strâns și orice se poate întâmpla.

Cum nimeni nu îi pune la îndoială poziția reginei, alegerile parlamentare țin și locul unor prezidențiale, fiind foarte personalizate. Liderii celor două partide dau un concurs de popularitate pentru a fi prim-ministru, funcția cu cea mai mare putere de decizie în stat. De aceea, dezbaterile ajung să fie bătălii între două personalități.

o dezbatere negociată

Înainte de a se ajunge efectiv la dezbaterea televizată s-au purtat nenumărate runde de negociere. Cameron, pornit din postura de favorit și cu faimă de bun vorbitor, a evitat pe cât posibil înfruntările directe, în care ar fi putut pierde această reputație în clinciuri pe teme emoționale, dragi stângii și populiștilor naționaliști de la UKIP. Cameron a refuzat un format de dezbatere în 3, cu confruntare directă, admițând în cele din urmă să participe la o serie de dezbateri în 7, cu reprezentanți de la mai multe partide.

Înaintea acelei înfruntări directe, s-a organizat o dezbatere în paralel, cu premierul și liderul opoziției. Fiecare a dat câte un interviu unui reporter foarte incisiv, apoi fiecare a răspuns unor întrebări din partea unor alegători selectați. Un format cu multe precauții dar, cum se va vedea, foarte dinamic și antrenant. Mai ales cu un reporter, care îl face pe Cristian Tudor Popescu să pară un timid plin de căldură.

Nigel Farage, absentul-problemă
Marele absent al acestei confruntări e liderul UKIP, Nigel Farage, care poate scoate un scor uimitor de mare, la concurență cu unul din cele două partide tradiționale. Farage e „Vadim al lor”, o combinație de inteligență, bufonerie, elocință și populism. Conduce gruparea naționalistă UKIP – un joc de cuvinte între prescurtarea pentru Partidul Independent al Marii Britanii și promisiunea „you keep” („păstrezi”) de a păstra „Anglia pentru englezi”.

Ce înțelege Farage prin acest slogan, s-a ferit mereu să explice, profitând de ambiguitate. Dar s-a pronunțat mereu împotriva imigrație, la cote uriașe în regat. Ulterior, a revenit cu precizări, spunând că partidul lui nu consideră culoarea un criteriu, dar a tunat de câte ori a avut ocazia împotriva afluxului de est-europeni, inclusiv români, în Marea Britanie.

De fapt, UKIP s-a înființat acum câțiva ani cu scopul explicit de a scoate țara din Uniunea Europeană. Ironia face ca Farage să fie unul din cei mai activi și mai cunoscuți membri ai Parlamentului European, pe care vrea să îl submineze din interior. Luările sale de cuvânt, foarte logice și bine articulate, pline de ironie, i-au umilit de multe ori pe euro-birocrații de la Bruxelles, arătându-le absurditatea sistemului lor.

Aceasta este marea deosebire între Farage și genul de populist cu care suntem noi obișnuiți. E un tip bine informat în materie de economie și spune lucrurilor pe nume în multe privințe. Economic, poate fi catalogat drept un libertarian. Politicile propuse de el vizează limitarea cheltuielilor și influenței statului, mai curând decât pomeni pentru asistații social. Iar într-o lume nebună, în care guvernanții au politici iresponsabile, bufonul Farage sună ca un om cât se poate de sănătos, când vorbește de bugetul țării sau al UE.

În rest, multe din tiradele sale sunt nesusținute de probe. Iar, recent, a fost pus în dificultate în presa centrală, care oricum nu e de partea lui, pentru o asistentă, înregistrată când cerea o factură umflată la un restaurant, ca să o deconteze la Parlamentul European.

premierul David Cameron

Ambii favoriți, conservatorul Cameron și socialistul Miliband, pot fi considerați persoane lipsite de carismă. N-au nici figuri de actori americani (sau de James Bond, ca să rămânem în regiune), nu sunt vorbitori pasionați, ca Tony Blair, sau personalități impozante ca Margaret Thatcher. Dimpotrivă, par produsele anoste ale unor mașinării de partid, îndatorați intereselor financiare din City-ul londonez, lipsiți de originalitate.

Între cei doi, David Cameron are un mic avantaj: nu e fermecător, dar e convingător, pare credibil și vorbește cu greutatea funcției de prim-ministru în spate. I se reproșează des că a trăit toată viața doar în elita financiară și politică, fiind incapabil să empatizeze cu omul de jos.

După ce a preluat țara de la tandemul Blair-Gordon Brown, ajunși acum foarte impopulari, pentru aventurile lor războinice în alianță cu americanii și pentru salvarea băncilor cu bani de la stat, Cameron vine pe cai mari. A reușit să scoată țara din criză și să o aducă la creștere economică. În fiecare zi a mandatului său s-au înființat 1000 de locuri noi de muncă, mai multe decât în tot restul Uniunii Europene, ceea ce i-a și adus un influx de spanioli, italieni, români și polonezi fără precedent.

A făcut economia să meargă, dar a mărit și TVA-ul. A scăzut deficitul la jumătate, dar s-a împurumutat 500 de miliarde de lire. Pregătește un pachet de austeritate, pentru micșora îndatorarea, cu măsuri ce vizează 1% din cheltuieli, cu tăieri din asistența socială, dar refuză să spună în ce vor costa aceste măsuri viitoare.

Reporterul i-a reproșat că 900.000 de britanici au ajuns să apeleze la depozitele de hrană gratuită de la stat – sunt ajutoare alimentare pentru cazuri speciale, cum ar fi cei în procedură de aprobare a ajutorului în bani, sau cei cărora li s-a suspendat ajutorul pentru declarații inexacte.

Ed Miliband, un fel de Geoană

Dacă despre Cameron se poate spune că e lipsit de carismă, rivalul său de la stânga e de-a dreptul neînzestrat pentru comunicarea publică. Are un fel de sâsâit, care îl face să își schimonosească buzele când vorbește, încât de fiecare dată când l-am auzit, mi-a venit în minte versul lui Eminescu: „bâlbâiți cu gura strâmbă”… Și asta e doar partea de suprafață, pentru care omul nu are nicio vină.

Marea problemă a liderului laburist e că în interiorul ambalajului boțit nu e mare lucru. Miliband e inconsistent și are o privire candidă, de naiv trimis în față de alții. Îmi amintește izbitor de Geoană și ca stil de adresare și ca personaj.
Nici măcar în propria familie Ed nu a strălucit, fiind mereu în umbra fratelui său, un politician cu mai mare succes ca el, pe care l-a învins surprinzător, la puține voturi, într-o rundă de alegeri interne. Acesta s-a retras definitiv din politică după acel moment, dar unii se întreabă și acum, dacă nu ar fi fost o variantă mai bună pentru laburiști.

Dacă ar câștiga alegerile, Ed Miliband ar fi și primul evreu, care ar guverna Marea Britanie. Deși e ateu declarat, Miliband păstrează cu sfințenie rădăcinile tradițiile familiei. Tatăl său a fost sionist și a predat marxismul la facultate. Și Ed și copilul său poartă și prenumele bunicului lor, Samuel, un faimos bolșevic din Polonia. Bunicul Samuel s-a alăturat ocupantului bolșevic în clipa în care Uniunea Sovietică a invadat Polonia și a luptat în armata condusă de Trotsky, împotriva țării în care se născuse. Despre faptele sale de vitejie, constând în uciderea de polonezi și ruși anti-comuniști, a povestit cu mândrie nepoților, care l-au transformat într-un erou de legendă. Desigur, altfel ar fi stat lucrurile, dacă ar fi luptat în armata, care a invadat cealaltă jumătate din Polonia, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, dar cine spune că istoria e dreaptă?

În materie de viziune economică, Miliband duce mai departe tradiția profund stângistă a familiei, fiind poreclit Ed cel Roșu. Cere, așa cum e previzibil pentru un laburist, mai multă echitate, susținere pentru cei rămași în urmă de dezvoltarea economică. Și are argumente pentru asta: multe din locurile de muncă create în ultimii ani sunt plătite cu salariul minim, au timp de lucru parțial sau chiar așa numitele contracte cu timp de lucru zero – în care salariatul vine la serviciu, dar află abia în ziua respectivă câte ore i se va da ceva de făcut sau dacă a venit degeaba.

În general, sistemul britanic încurajează capitalismul, e și o bună explicație pentru reușita lor economică. Programul de lucru de opt ore e doar pentru cazurile fericite, în general se lucrează peste nouă ore, șase zile pe săptămână. Variantele de contract de colaborare sau timp parțial fac să nu fie operantă ideea de salariu minim, din care oricum cu greu se poate trăi într-una din cele mai scumpe țări de pe continent, unde orice, de la chirie la hrană și transport, are costuri piperate.

Concedierea unui salariat e foarte facilă, dar asta dă și șansa unei piețe a muncii efervescente. Mulți britanicii se plâng de sistemul de sănătate, ajuns la saturație, cu spitale cu grad de ocupație a paturilor de peste 90%. Miliband vrea salarii mai mari și stabilitate. Diferența față de România e că la englezi mai trebuie să spui și care sunt sursele de finanțare, când faci o promisiune electorală.

Atât Cameron cât și Miliband au fost puși în dificultate pe durata interviului. Mai întâi premierul, care a fost blocat de întrebarea dacă ar putea trăi din veniturile aduse de un contract fără ore de muncă. Apoi challengerul, când a fost ironizat pentru aparența lui de om slab: „dacă te închidem într-o cameră cu Putin, după două minute, te găsim plângând pe jos!”, a zis sarcastic jurnalistul.

pro și contra Uniunea Europeană

Ambele partide consacrate britanice nu sunt, de principiu, împotriva ideii europene. Evident, cu un plus de susținere din partea stângii. Dar sunt confruntate cu un sentiment popular tot mai apăsat împotriva Uniunii Europene, cu care încearcă să jongleze.

Conservatorii sunt cei mai afectați de critica anti-europeană, care l-a făcut popular pe Nigel Farage și al său UKIP. Ca să calmeze spiritele, premierul Cameron a ales calea amânării și a promis un referendum pentru ieșirea sau rămânerea în UE în 2017. Dar a precizat că există rațiuni pentru care Uniunea i se pare o idee bună, îi plac avantajele ce decurg din comerțul și circulația libere, profiturile aduse investitorilor și producătorilor britanici. Dar nu îi place că UE tinde să se transforme într-un stat. Ca modalitate de a fi cu slănina în pod și cu masa pusă, Cameron propune reformarea Uniunii Europene, astfel încât fie ea să devină mai puțin restrictivă, fie să aplice unele reguli doar țărilor din zona euro.
Monedă pe care nici laburiștii nici conservatorii nici nu iau în calcul să o adopte în locul lirei cu efigia reginei.

Ed Miliband și-a asumat o poziție curajoasă și impopulară în această privință, spunând că nu are de gând să organizeze un referendum pentru rămânerea în UE, atâta timp cât i se pare o idee bună să rămână înăuntru. Dar și-a luat unele măsuri de siguranță, precizând că un asemenea referendum s-ar ține, totuși, dacă uniunea dă semne că se transformă și mai mult, cerând un transfer de suveranitate de la nivel național la nivel federal.