Când am deschis eu ochii înspre lumea din jur, ţara era deja făcută zob. De douăzeci de ani, cea mai mare minciună pe care o repetă generaţiile care au adus-o în cea mai deplorabilă stare a ei, în frunte cu acei dintre ei care au devenit proprietari de media, e că ţara nu era făcută zob, ci a fost stricată cumva de alţii. De cei care au avut curajul să iasă în stradă atunci, de străinii care ne poartă sâmbetele, de oricine a iniţiat orice schimbare în toată această perioadă în care s-a dat liber la vociferări.
Primul flash-mob la care am participat era o coadă la carne, nu un protest împotriva dictaturii, deşi dictatură era, pe atunci, din belşug. Cred că era felul celor care mă trimiseseră acolo de a mă integra şi implica în societate. În societatea clădită de ei, unde fiecare îşi avea locul lui la coadă. Şi nu era genul ăsta modern de coadă, în şir indian, cum vezi acum la bănci sau la bilete. Era o coadă compactă, ca un organism viu, pe multe rânduri. Un copil care nimerea în interiorul cozii nici n-ar fi putut să mai iasă de acolo, nici să vrea. Din când în când, câte un adult mai striga Nu mai împingeţi, e un copil aici!, dar de multe ori o făcea nu ca să te protejeze, ci ca să câştige câteva secunde de slăbiciune de la ceilalţi, în care să îşi facă mai mult loc. E bine să ne amintim asemenea detalii banale, pentru că suntem toţi suferinzi şi trecuţi printr-un lung tratament de spălare a creierului şi rescriere a memoriei.
La aceste cozi s-a născut genul ăla înfiorător de bătrân care urăşte copiii. Au ieşit cumva, ca un triumf al evoluţiei, din pasta primordială a unui autobuz aglomerat sau al unei cozi tixite de oameni, ca o specie mai bine adaptată, mai pregătită să îi extermine pe alţii – pe cei slabi de înger, pe politicoşii incurabili, pe visătorii atenţi cu doamnele. De la ei nu aş fi aflat niciodată că a existat şi o altă Românie, cea pe care o vedem în poze de epocă, îmbrăcată la costum de stofă, cu pălărie şi baston. De la ei n-aş fi aflat niciodată că există şi genul de bătrân simpatic şi tânăr la suflet, ca Johnny Răducanu, sclipitor şi fără tabu-uri, ca Neagu Djuvara sau stilat ca Sanda Negroponte Tătărăscu.
Nu e o invenţie, chiar a existat o conspiraţie spontană a cotoroanţelor împotriva bătrânilor de bun-simţ. Citiţi cartea Secera şi buldozerul, o monografie a satelor Nucşoara şi Scorniceşti, coordonată de Alina Mungiu Pippidi şi Aurora Liiceanu, pentru a vedea cât de mult au urât-o consătenii “apolitici” din Nucşoara pe Elisabeta Rizea. Au urât-o în anii stalinismului, în calitatea ei de victimă şi de om ieşit din coadă, culmea, pentru batalioanele de securişti trimişi în sat să îi extermine pe partizani, după cum au urât-o după 89, pentru schimbările care se petreceau în ţară şi, cu invidie, pentru notorietatea câştigată la bătrâneţe.
armatele ‘oamenilor de bine’
În primii ani de după Revoluţie, la sate, babele de la CAP-uri şi la oraşe aşa numiţii şoimi ai pieţei, care erau primii la orice coadă, au fost pentru Iliescu un fel de Hitler-Jungend, dar pe dos. Erau batalioanele de votanţi disciplinaţi şi convinşi, care zdrobeau orice dezbatere, stârpeau orice iniţiativă alternativă, din partea necomuniştilor. Aliaţii lor destoinici erau muncitorii de la IMGB – face ordine!, textilistele de la APACA, în vreme ce minerii erau eroii lor de ultimă instanţă şi argumentul suprem împotriva… Chiar, împotriva cui? A studenţilor prea obraznici, a intelectualilor cu gânduri ascunse, a femeilor prea feminine, a bătrânilor cu memorie, a celor trecuţi prin închisorile politice. Culmea e că nici ţăranii cooperativizaţi, nici muncitorii proletarizaţi nu fuseseră, de fapt, nişte răsfăţaţi ai comunismului, ci victimele asupra cărora procesul de reeducare şi depersonalizare avusese cel mai mare succes. Erau cu siguranţă mai băgaţi în seamă de propagandă, dar nimic mai mult. Incomparabil cu nomenclatura mutată în Primăverii, care se plângea, ca Suzana Gâdea, că i-au dispărut doi saci cu bani din debara.
Dacă ar avea onoarea nemţilor după al doilea război mondial, bătrânii de azi nu ar trebui să se afle în primul rând al protestelor, într-o piaţă care nu e a lor, ci să se uite în jur şi să spună: pe noi vă rugăm să ne iertaţi, vă lăsăm o ţară făcută ţăndări, poate voi o să vă descurcaţi mai bine; faceţi cumva, numai altfel decât am făcut noi la vremea noastră. Dar genul ăsta de moşi şi babe sunt diferiţi de cei capabili să spună snoave înţelepte nepoţilor, tot aşa cum ţăranii care dau interviuri la Prahova TV nu seamănă cu cei în costum popular de la Tezaur folcloric. Aceia sunt ţărani de protocol.
Ăştia sunt genul de bătrâni pe mâna cărora nu ar trebui lăsaţi copiii, pentru că îi vor perverti. Îi vor învăţa să fie egoişti şi lacomi, să aibă tupeu cu alţi copii, ca să reuşească în viaţă, să adopte toate superstiţiile şi nicio credinţă, să nu-şi respecte locul în care trăiesc, să fie suficient de ipocriţi pentru a fi respectaţi în societate. Mulţi dintre nepoţii acestor bătrâni infernali au înţeles că ipocrizia e tot ce au de răsturnat pentru a-şi face mica lor revoluţie, micul lor Paris 68. Au atacat prost, pentru că bătrâneii i-au ferit suficient de bine de orice model veritabil. Prin urmare, atunci când au pornit să demaşte ipocrizia nu au reuşit decât să terfelească buna-cuviinţă şi morala. Au luat la şuturi decenţa şi au rămas cu vulgaritatea, cu cinismul şi neam-prostia îmbogăţitului din şmecherii, iar asta li s-a părut o mare ispravă.
Păi nu e o mare realizare să te faci ultras, dacă creşti între boşorogi, care ameninţă că-ţi taie mingea cu cuţitul, dacă le cade în curtea blocului lor, nu e o mare chestie să devii paraşută, dacă eşti crescută între babe asexuate, care sorb cu nesaţ scandalurile de la OTV şi Acces direct, după cum nu e o mare realizare să te muţi dintr-un bloc hidos într-o vilă oribilă din Pipera. De altfel, ajunge să te uiţi în jur, nu la oameni ci la case, la prostul gust care marchează tot ce se construieşte de la război încoace, la cum sunt ignorate sau agresate, cele câteva insule de frumos de pe străzile din centru, ca să înţelegi ce atac sistematic au dat împotriva ţării aceste generaţii ridicate din comunism şi urmaşii lor din tranziţie. Ne purtăm cu casele, ca şi cu oamenii.
Nu e de mirare că la protestul din ianuarie 2012 s-au prezentat şi pensionari care n-au cu ce să-şi mai amăgească foamea şi parveniţi mai mult sau mai puţin scăpătaţi, gen Irinel sau Nati Meir. Unii nici nu au stârnit furia sărăcimii. Pe fostul soţ al Romaniţei Iovan (cum ai da-o tot la Irinel duc firele), un pensionar timpuriu, l-am auzit spunând că e acolo pentru că a ajuns la fundul sacului. Mi l-am amintit când cu reducerea pensiilor, spunând că a scăzut de la vreo 150 de milioane, pensie de TAROM, care nu mai putea acoperi leasingul la Mercedes. Îl susţinea din studio, Mircea Dogaru, procesomanul pensionarilor din sistemul militar şi servicii secrete. Dacă jocul e cât putem cere de la stat, la urma urmei, de ce nu ar fi aduşi în faţă performerii?
Pensionarii din piaţă sunt la fel de mândri de vitejia ultraşilor, cum erau şi pe vremea când aplaudau minerii. Dar produsul lor cel mai de perspectivă sunt tinerii cu înclinaţii ideologice: stângiştii cu vocaţie, ONG-iştii stăpâni pe articole de lege, care ar trebui să le dea dreptate şi să le garanteze nu ştiu ce, şi declamatorii de sloganuri pseudo-umaniste. Ăştia par viitorul! Ei sunt cei “convinşi că banii sunt rădăcina tuturor releleor de pe pământ, cu excepţia banilor de la stat, care sunt soluţia tuturor problemelor”, după cum i-a descris Ayn Rand.
De fapt acest gen bătrân de tânăr, al cărui ideal e să apuce un fel de pensie de la guvern, sunt noua generaţie de victime prin îndoctrinare ale comunismului. Sunt atinşi de microbul poate incurabil al socialismului, care e ceva între un surogat de religie şi o boală de gândire. De-acum nu mai au scăpare. Îi vor urâ pe toţi care au mai mult decât ei, în numele celor care au mai puţin, cerând să li se dea din ce în ce mai mult şi de la unii şi de la alţii. Şi vor fi înarmaţi cu tot arsenalul procedural şi lingvistic, ca să poată convinge că sunt purtătorii unui demers moral. În realitate, morala ar fi cea mai subversivă formă de insurgenţă împotriva acestei lumi strâmbe, care îi chinuie pe bătrânii care au trudit la crearea ei.
utopia mea
O singură generaţie fără război şi fără stat asistenţial, şi România ar deveni cea mai invidiată ţară din Europa! Are şansa asta pentru că microbul socialist a pătruns în gândirea occidentalului, pentru că declinul religios a fost urmat acolo matematic de declinul demografic şi de îmbătrânire. O îmbătrânire a tuturor generaţiilor, a dezolanţilor consumerişti de cele mai mici vârste, a dezabuzaţilor yuppies, a celor care nu mai cred în valorile occidentale. Cu aceştia în frunte, economiile şi apoi statele cele mai avansate pot fi puse pe butuci, îndatorate, cu moneda discreditată şi pe buza falimentului.
Era, sau poate încă mai este, şansa noastră. Cum singura lume bună şi dreaptă e la Dumnezeu, e posibil ca toate sistemele de pe lumea aceasta, duse până la esenţă, să se dovedească utopii. Dar aş prefera o utopie de dreapta, că pare mai practică şi mai umană. O constituţie care să nu-şi mai propună să apere decât trei valori: viaţa, libertatea şi proprietatea – dar să le apere bine şi până în pânzele albe. Un stat care să privatizeze tot, de la grădiniţe la spitale până şi cea mai mare parte a aparatului poliţienesc. Să colecteze doar o taxă pe proprietate şi o taxă de contribuabil, din care să poată fi achitate serviciile judecătorilor şi juraţilor, ale investigatorilor, care să instrumenteze orice încălcare a legii, ale politicienilor şi ale altor salariaţi, plătiţi în special pentru a se asigura de corectitudinea competiţiei pe diverse pieţe. Într-o utopie desfăşurată în alt secol, probabil nici de armată nu ar fi nevoie, ne-am putea apăra ca romanii pe timpuri, cu arme pe care să ni le cumpărăm din propriul buzunar, sau tocmind mercenari, ca oraşele-stat cele mai prospere ale Mediteranei. Dar cum suntem contemporani cu ţări conduse de o cleptocraţie militaristă, pentru care cheltuielile de înarmare sunt la căpătâiul bugetului, utopia mea se poate împăca şi cu un stat minimal, care să susţină o armată profesionistă, cât să nu fim daţi afară din NATO.
În rest, un stat cu impozitele cele mai mici, fără contracte de stat şi fără intervenţii în competiţia liberă, care ar ocroti şi încuraja pe oricine încearcă să producă un lucru, nu pe cine reuşeşte mai puţin şi cere mai gălăgios, ar fi suficient de bogat încât nici cei mai lipsiţi de noroc sau de înzestrare să nu sufere de foame. Şi cu suficient timp la dispoziţie, s-ar redescoperi gustul public pentru frumos, compasiunea reală, nu simulată sau interesată.
Dacă, însă, ţara va rămâne înlănţuită de un stat obez, cu mai mulţi asistaţi decât contribuabili, care e furnizorul celor mai profitabile afaceri chiar şi pentru privaţi, atunci mare lucru nu se va mai putea face. Pentru a mai rămâne loc de speranţă e nevoie de acel moment dureros de ruptură între generaţii.
Cei care au plecat din România să muncească în străinătate sunt derutaţi de efectele microbului socialist asupra Occidentului. Văd diferenţa uriaşă faţă de ţările din lagărul comunist, dar îi aud nu pe cei care au produs acea bogăţie şi acea civilizaţie, ci pe epigonii care o vor duce “la fundul sacului”. De-asta, deşi sunt numeric incomparabil mai mulţi decât paşoptiştii care se întorceau din Occident, pentru a revoluţiona România, încă nu pot crea o mişcare similară. Au totuşi de partea lor avantajul experienţei directe, care e preferabil oricărei utopii. Le mai lipsesc tinerii informaţi şi cu suficientă onestitate intelectuală. Sunt acei tineri a căror fantezie nu e să se aşeze la o coadă suficient de mare în faţa Guvernului, încât să înceapă să li se dea, măcar celor din primele rânduri. Ci cei care visează să rupă rândurile cozii la care i-au trimis bătrânii să le ţină rând.
Cam asta cred că au simţit şi cei care au scris în 89 pe zidul de la Universitate – “De Crăciun, ne-am luat raţia de libertate”. Cu aceia mă simt mai solidar, decât cu cei care se bucură acum din plin de libertăţile celei mai îngăduitoarei “dictaturi” din istorie, pentru a cere să fie mărite raţiile.