7. Lobby-ul pune istoria la punct

(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

La doar un an după emiterea Ordonanței 31 / 2002, atât primul ministru Adrian Năstase, cât și președintele Ion Iliescu ajung în centrul unui scandal internațional, fiind acuzați că practică „negaționismul selectiv”. Altfel spus, că își încălcau propria ordonanță, care pedepsea cu 6 ani de închisoare negarea holocaustului. Aparent, cuvântul nedefinit în niciun fel în ordonanță se referea, în opinia lor, la ce făcuseră nemții conduși de Hitler. În timp ce unii activiști din ONG-uri erau ferm convinși că îi includea și pe români. Ce se întâmplase?

Într-un comunicat de presă remis Rompres pe 12 iunie 2003, Guvernul României își exprima deschiderea de a colabora cu forurile internaționale pentru cercetarea holocaustului. Dar preciza fără echivoc că: „între 1940 și 1945, nu a avut loc niciun holocaust pe teritoriul României”. Nu era o simplă vorbă aruncată la o șuetă, ci un punct de vedere oficial al guvernului, redactat de șeful propagandei lui Năstase, Vasile Dâncu. Care curgea pe făgașul consemnărilor minimale din manualele de istorie din perioada 1947-89, observată în episodul anterior.

Scandalul ce a urmat e consemnat de Michael Shafir, care înfierează astfel de derapaje. Ambasadoarea României în Israel e chemată la raport, vin proteste viguroase din Knesset și din Congresul Statelor Unite. La nici o lună după, Ion Iliescu produce încă și mai multă vâlvă cu un interviu acordat Haaretz (ediția de limbă engleză din 25 iulie 2003). Președintele Iliescu se distanța de comunicatul guvernamental anterior, dar aducea propria nuanță:

„…dar holocaustul nu e unic populației evreiești din Europa. Mulți alții, inclusiv polonezi, au murit în același fel”.

Reporterul israelian intervine: „Dar numai evreii și țiganii (în engl. only Jews and Gypsies n.t.) au fost ținta unui genocid.” La care Ion Iliescu răspunde:

„Știu. Dar au fost și alții, care erau etichetați comuniști, și au căzut victime într-un mod similar. Tatăl meu era un activist comunist și a fost trimis în lagăr. A murit la vârsta de 44 de ani, la mai puțin de un an de la întoarcere.”

Confesiunea de familie a fost departe de a stârni solidaritatea scontată. Dimpotrivă, a fost luată ca o ofensă și o impietate la adresa unicității evreiești. Alt fapt mai merită subliniat. Iliescu nu era doar comunist din tată în fiu, ci trecut prin toate școlile ideologizate ale timpului, inclusiv printr-o facultate la Moscova, pe vremea lui Stalin. Nu poate fi suspectat de simpatii ascunse pentru extrema dreaptă sau că ar fi învățat o istorie favorabilă acesteia. Dacă suntem nevoiți să admitem că adevărul istoric e cel instituit de legea ulterioară a lui Crin Antonescu din 2015, va trebui să constatăm că populația condusă de Iliescu trăia într-o totală beznă asupra subiectului pasibil de închisoare.

În interviu, Iliescu admitea că se petrecuseră masacre pe teritoriul României, dar nota:

„Conducătorii de atunci sunt responsabili. E imposibil să acuzi poporul român și societatea României de asta. Când Germania a declarat Soluția Finală – o decizie la care s-au supus multe țări, inclusiv Ungaria – Antonescu nu mai susținea acea politică. Din contră, a făcut pași pentru a proteja evreii. Și asta e istoric adevărat. (..)

Antonescu a avut și partea lui pozitivă. În 1944, când Ungaria, sub Horthy, implementa Soluția Finală și își transporta evreii, inclusiv din Nordul Transilvaniei, care era sub ocupație ungară, către lagărele morții, Antonescu nu mai făcea asta.”

Reporterul intervine, spunând că asta era din cauza înfrângerii de la Stalingrad. „E corect, dar detaliul nu e important”, se menține Iliescu ferm pe poziție. „Ungurii nu văzuseră că Germania a fost înfrântă la Stalingrad?”.

Interviul de pomină virează apoi spre problema retrocedărilor. Iliescu, care avea o bază mare de votanți în rândul chiriașilor, era în general șovăielnic în a susține o politică de totală reconstituire a vechilor moșii și dețineri imobiliare. Era mai mult înclinația sa ideologică. Dar nici asta nu a picat bine cu gazdele, căci președintele ripostează:

„Care e legătura între subiecte? Nu cred că ar trebui să legăm cele două. La urma urmei, e ceva care riscă să stârnească sentimente nu prea pozitive față de populația evreiască. De parcă tot subiectul cu holocaustul ar avea intenția să justifice cereri de proprietate. Aș prefera ca acea conexiune să nu fie făcută. În alte cuvinte, cercetarea istorică ar trebui lăsată istoricilor.

Cât despre restituirea proprietăților – acolo sunt și români, nu doar evrei, care își cer proprietățile înapoi – astăzi situația e mai rea decât în 1989. Oamenii se chinuie cu lipsuri și în timpul ăsta zeci de mii, sute de mii de persoane vin cu pretenții. Pentru că în istoria României, în timpul războiului mondial și după, s-au făcut naționalizări.

Înseamnă asta că românii amărâți de azi trebuie să plătească pentru ce s-a întâmplat atunci? Cetățenii sunt sătui de cereri de retrocedare și că au de plătit pentru ce s-a petrecut în istorie, fără să fie vinovați de nimic… Suntem de acord să îndreptăm relele făcute și să asigurăm compensații pentru cei care au suferit. Dar trebuie să ținem cont și de condiția actuală a României. Merită să continuăm să îi jupuim pe cei care trăiesc cu greu azi? Doar pentru a-i compensa pe alții? Nu mi se pare acceptabil.”

Scandalul iscat de aceste poziții ale statului român a fost de proporții. Puterea nu a fost cruțată, chit că era cea „democratică”, susținută de tot occidentul și „lumea bună” cu trei ani în urmă, să îl învingă pe Vadim Tudor în finala pentru Cotroceni. Aflat în vizită în SUA, ministrul de Externe Mircea Geoană e obligat și el să dea explicații și să se întâlnească cu organizații ca loja B’nai Brith și Comitetul Evreiesc European. (Ulterior, devine ambasador în SUA și mare conducător în NATO.) Foarte influentul Abe Foxman transmite un comunicat dur în numele Anti-Defamation League (ADL).

comisia de investigare

Lucrurile nu arătau prea bine pentru guvernarea care era implicată într-o cursă disperată pentru aderarea la NATO și UE. În 2001, țara încheiase un acord cu FMI, care implica o monitorizare trimestrială, singurul acord de până atunci îndeplinit până la finele său chiar în 2003. În fața presiunii internaționale, Ion Iliescu găsește o variantă clasică de eschivă: înființează o comisie, care să afle adevărul. Așa apare în 2003 Comisia Elie Wiesel pentru studierea Holocaustului, care își începe activitatea în 2004.

Forul avea să producă în noiembrie 2004 Raportul Final. Iar din 2005, să fie transformată în Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, Elie Wiesel, o instituție a statului român, în care conducătorul are rang de secretar de stat. Componența comisiei era una eminamente politică și formată din reprezentanții mai multor organizații etnice și ONG-uri.

Din cei 29 de membri ai comisiei, erau doar doi-trei istorici români, din care relativ cunoscut era doar Ioan Scurtu. Lipseau cu desăvârșire istoricii „revizioniști”, ca Gheorghe Buzatu, care publicase volume groase de documente inedite, inclusiv din arhivele sovietice, sau alți jurnaliști, care făcuseră muncă de investigație pe teme istorice. Chiar și specialiștii admiși se pierdeau într-o comisie dominată de politicieni și amatori cu interese explicite și convingeri de nezdruncinat. Cum ar fi:

Colette Avital (politician, membru în Parlamentul Israelian), Daniel Mariaschin (reprezentantul lojei de tip masonic B’nai Brith – „Fiii Legământului”), Meir Rosenne (ambasadorul Israelului), Menachem Hacohen (Marele Rabin al României), Irina Cajal (Federația Comunităților Evreiești), Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American), Liviu Beriș (Asociația Supraviețuitorilor Holocaustului din România), Alexandru Elias (Federația Comunităților Evreiești), Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreiești din București), Vasile Ionescu (Centru Romilor), Liviu Rotman (Universitatea din Tel Aviv), Randolph Braham (Universitatea din New York), Jean Ancel (Institutul Yad Vashem, Ierusalim), Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA), Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim), Raphael Vago (Universitatea din Tel Aviv), William Totok (Institutul de Istorie din Germania), Michael Shapir (Radio Europa Liberă), Hildrun Glass (Universitatea din Munchen).

Chiar și membri comisiei, care îl includea și pe Victor Opaschi (consilier prezidențial), care s-ar presupune că reprezentau partea românească a comisiei de cercetare, erau personaje active în aceeași linie, ce nu puteau oferi surprize. Cum ar fi: Alexandru Florian (Universitatea Dimitrie Cantemir, viitor președinte al Institutului Elie Wiesel), Adrian Cioflâncă (Institutul AD Xenopol, Iași), George Voicu (SNSPA), Andrei Pippidi (Universitatea București).

concluziile comisiei

Neobișnuita comisie n-ar putea fi numită bilaterală, în condițiile în care avea ambasadori și un parlamentar din Israel, dar niciunul din România. Odată cu asumarea Raportului Final, concluziile ei deveneau literă de lege și baza din care nu puteau ieși manualele școlare de atunci încolo. E valabil și pentru manualul obligatoriu introdus din 2024 în clasele de liceu: „Istoria evreilor. Holocaustul”, indiferent de editurile care tipăresc variantele.

Concluziile erau drastice: România se făcea vinovată de moartea a 280 – 380.000 de evrei români și ucraineni. Intrau aici 132.000 deportați din nordul Transilvaniei, cât se aflase sub ocupația Ungariei. Până la 180.000 de evrei exterminați în masacre pe teritoriul Ucrainei, la Odessa, Golta și Berezovca, 120.000 deportați din Transnistria, până la 60.000 uciși în Basarabia și Bucovina…

Tabloul apocaliptic era, într-adevăr, foarte departe de ce prezentaseră manualele de istorie din timpul comunismului, inclusiv cel realizat de evreul Mihail Roller. La fel de notabil era și că dezvăluirile comisiei nu au dus la modificarea în sus pe plan internațional a cifrei de 6 milioane, care se baza pe estimări anterioare.

un rabin acuză

Drumul de la menționările foarte modeste de dinainte de 89 la aceste evaluări devenite definitive și inatacabile e, de asemenea, bizar. Jurnalistul militant Petru Clej, scria în G4 Media că el ar fi descoperit întâmplător înainte de 1989 în „Revista Cultului Mozaic din România”, o estimare inedită, din care se deduce că ar fi murit peste 70.000 de evrei în urma deportării din Transnistria:

„În acea perioadă am citit o frază rătăcită într-un articol publicat în Revista Cultului Mozaic (una din puținele publicații citibile într-un peisaj editorial sinistru) în care se spunea că în timpul celui De-Al Doilea Război Mondial au fost deportați în Transnistria 140.000 de evrei dintre care mai puțin de jumătate s-au întors de acolo. Nu erau date amănunte, dar cum știam că cele două provincii erau sub administrație românească, nu era greu de dedus cine era responsabil de acel genocid: regimul condus de Ion Antonescu.”

Mai departe, povestește că a ținut minte informația cu pricina, pe care i-a destăinuit-o rabinului Moses Rosen, la un eveniment în ianuarie 1991, care i-a confirmat masacrul.

Moses Rosen fusese rabinul șef al României pe toată durata regimului comunist și după, din 1948. Avusese o relație apropiată cu Nicolae Ceaușescu și nu se sfiise chiar să protesteze public în 1980, când Academia Română a publicat volumul IX din Operele lui Mihai Eminescu. Rabinul a cerut interzicerea publicării și retragerea tirajului de pe piață, pe motiv că ar conține articole de ziar cu un caracter antisemit.

Totuși, nu protestase împotriva „minimalizării” holocaustului în manualele școlare de dinainte de 89. Prima declarație a sa pe această temă vine abia pe 1 iulie 1991 (deci după presupusa discuție cu Petru Clej). Atunci rabinul șochează opinia publică românească vorbind în premieră de existența a 400.000 de morți evrei în holocaustul de pe teritoriul României (inclusiv în Transilvania ocupată). După consemnarea din Wikipedia:

„Atunci a fost menționată pentru prima dată cifra de 400.000 evrei victime ale Holocaustului din România. Întrebat de ce nu s-a menționat până atunci această cifră, Moses Rosen a afirmat că „din 1941 până în 1991 nimeni n-a pomenit această cifră pentru că evreii au fost așa de terorizați în România încât nici măcar nu îndrăzneau să verse lacrimi pentru morții lor”.

Ceaușescu și prietenii lui

Pe timpul comunismului, existaseră și unii evrei în poziții de putere, despre care e greu să spui că erau terorizați. Personaje foarte influente ca: Anna Pauker (Hana Rabinsohn, ministru de Externe), Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko, primul șef al Securității), Iosif Chișinevschi (Jakob Roitman, vice-prim-ministru, secretar cu Propaganda), Leonte Răutu (Lev Oigenstein, șeful direcției Propagandă și Cultură, supranumit „dictatorul Culturii Române”), Valter Roman (Erno Neulander, directorul Editurii Politice, șeful departamentului Propagandă al Armatei), Alexandru Toma (Solomon Moscovici, și fiul său Sorin Toma), ambii ziariștii la Scânteia, la fel ca Silviu Brucan (Saul Bruckner), Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg, general, conducător în Direcția Securității Statului), Mișu Dulgheru (Moise Dulberger, colonel, șeful Direcției Anchete a Securității în perioada închisorilor staliniste și membru în Comitetul Central), Leonte Tismăneanu (Leonid Tismenițki, membru în Comitetul Central și conducător al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă) etc.

Dar chiar admițând că evreii din țară s-ar fi temut să ridice problema în fața lui Ceaușescu, după convertirea sa treptată la naționalism, existau milioane de evrei liberi în afara granițelor. Și aici contrastul e ciudat între felul în care conducătorii României democrate au fost abordați de lobby-ul internațional, și cum a fost tratat fostul dictator.

Nicolae Ceaușescu a avut cel puțin trei întâlniri la nivel înalt cu liderii statului Israel: cu Menachem Begin (prim-ministru) în 1977, cu Moshe Dayan (ministru de Externe), în 1978, și cu Shimon Peres (prim-ministru) în 1985. Aparent, în niciuna din aceste ocazii lui Ceaușescu nu i s-a pretins să fie revizuită perspectiva istoriografiei oficiale asupra celui de-al doilea război mondial.

Am fost atât de contrariat de acest fapt, încât am întrebat și Chat GPT. Care a confirmat că n-a putut găsi consemnări ale unor presiuni venite de la ONG-uri sau organizații evreiești asupra lui Nicolae Ceaușescu, prin care să îi ceară să recunoască răspunderea României pentru participarea la holocaust.

 

Regimul avusese un statut privilegiat, pentru că România era una din principalele țări de unde proveneau evreii, care colonizau teritoriile palestiniene după 1948. Ceea ce era însăși esența proiectului sionist. Faptul a fost răstălmăcit după 89, inclusiv în noul manual, ca fiind un act crud de „vânzare a evreilor” de către regimul comunist. Cum toate dictaturile comuniste erau un lagăr al sărăciei și restricțiilor, posibilitatea (nu obligația!) de a pleca spre o țară capitalistă era mai curând un favor, decât un surghiun. De care au beneficiat două etnii, prin acorduri bilaterale, cea evreiască și cea germană. Mulți români ar fi plătit bucuroși sumele modeste, de câteva sute de dolari în primele decenii, respectiv 2-3.000 de dolari în medie, care se presupune că acopereau diverse cheltuieli de transport sau compensații pentru accesul la sistemul gratuit de educație și asistență medicală.

Este și explicația de ce, la vizita oficială din 2010, premierul de atunci al Israelului a ținut să mulțumească în mod deosebit țării noastre:

„România nu e pentru Israel doar un punct în geografie, ci un capitol în istorie. Nu vom uita niciodată, că în cele mai întunecate zile ale Europei, sub naziști, românii s-au ridicat și au salvat viața multor evrei. 400.000 dintre ei au venit în Israel și au fost între constructorii Israelului. Încă sunt. Ei iubesc Israelul, dar nu au renunțat la iubirea lor pentru România. De aceea doresc să mulțumesc poporului român. Și să le spun că aceasta e o prietenie, care nu va expira.” (Shimon Peres)

După 1967, România a fost singura țară din blocul comunist, care nu a rupt relațiile diplomatice cu Israel, ca urmare a declanșării războiului cu vecinii arabi. Ceaușescu a funcționat ca punte de dialog cu palestinienii, nutrind în secret ambiția că va putea împăca cele două popoare. Ulterior, raporturile s-au alterat, neutralitatea nemaifiind considerată acceptabilă.

Ceaușescu a devenit tot mai apropiat de conducătorul palestinian Yasser Arafat și chiar a fost suspectat că l-ar fi ajutat pe teroristul Carlos Șacalul (Ilici Ramirez Sanchez). În anii 80, mai ales după ruptura de creditorii internaționali și ambiția de a plăti integral datoriile, regimul Ceaușescu devenise un fel de paria internațional, frecventat de cei mai proscriși dictatori – Saddam Hussein, Moamar al Ghadafi, Hafez al Assad. Ultima vizită oficială, chiar în zilele Revoluției, a fost întâmplător la Teheran.

Dar chiar și în acel context, e cu atât mai adânc misterul de ce nu i se cereau declarații pe teme istorice, de tipul celor care li se cer conducătorilor democrați. Relevanța întrebării nu vizează atât subiectul în sine al holocaustului, devenit un instrument politic și juridic de presiune, cât evoluția raporturilor diplomatice ale României între două epoci istorice – respectiv, dictatura comunistă, față de tranziția democratică.

strămoșul rețelelei Epstein

În anii 80, Robert Maxwell a funcționat ca neașteptat propagandist pentru dictatorul român. Numele său a reintrat recent în atenția opiniei publice mondiale, ca urmare a scandalului reaprins pe marginea rețelei de șantaj sexual din care făcea parte Jeffrey Epstein. Și care amenință să destabilizeze administrația Trump, prin revolta propriilor votanți față de mușamalizarea dezvăluirilor promise. Robert Maxwell a fost tatăl lui Ghislaine Maxwell, partenera lui Epstein, în prezent încarcerată în Franța pentru proxenetism cu minore.

La data respectivă, Robert Maxwell era un magnat al presei tabloide britanice, parlamentar în Westminster și patronul unor edituri importante. Se mișca în cercuri din cele mai înalte (într-o fotografie, i-o prezintă pe fiica lui preferată reginei Elisabeta a II-a). Ulterior, a devenit destul de clar că funcționa ca agent al Mossad, care făcea servicii în paralel către KGB și MI6. După ce a murit în condiții suspecte, imediat ce se descoperise că delapidase fondul de pensii al angajaților, la înmormântare a avut parte aproape de onoruri de stat. Au participat toți foștii șefi în viață ai Mossad, foști premieri și președinți israelieni. Premierul Yitzak Shamir a spus cu acea ocazie că: „Maxwell a făcut pentru Israel mai mult decât se poate spune deocamdată”.

Aluzia putea fi la faptul că îl turnase pe cel care venise cu naivitate la ziarul lui să dezvăluie existența armelor nucleare deținute de Israel. (Pacifistul Mordechai Vanunu a fost închis 18 ani în Israel, dintre care 11 în izolare, pentru acele dezvăluiri făcute presei engleze. Ulterior, a făcut obiectul altor persecuții și pedepse succesive cu închisoarea pentru că a vorbit cu persoane din afara țării de situația sa.)

În 1982, cercetătorul Martin Gilbert publică la prestigioasa editură McMillan lucrarea „Atlasul Holocaustului”, care își propunea să facă o hartă exhaustivă a tuturor locurilor din Europa unde avuseseră loc acțiuni legate de eveniment. Cartea e republicată în ediții adăugite de mai multe ori la editura deținută de Robert Maxwell, Pergamon Press, în 1988, apoi de văduva lui, în 1993.

Jurnalista Candace Owens a scos la iveală recent și un alt detaliu inedit. În biografia oficială a miliardarului, intitulată „Maxwell”, acesta pretinde că e rudă directă cu Elie Wiesel. Autorul cărții, Joe Haines, îi era angajat la alte ziare când scria acea biografie autorizată, iar ulterior a devenit ofițer de presă al Partidului Laburist. La pagina 41 a cărții, apare următorul pasaj:

 „Dar după anexările post-belice, discrepanța s-a micșorat, deși sărăcia era încă povara ambelor orășele. Prada de război însemna că acum Solotvino era despărțit de Sighet, care rămânea dincolo de graniță, în România. Această schimbare a fost benefică pentru ambele comunități, dar în special pentru cei din Solotvino (oraș de frontieră din Ucraina de azi, n.t.). Care se implicau profitabil în contrabanda cu textile, încălțări și lucruri de mercerie către România, unde erau scumpe. Și aduceau înapoi alcool, mult mai ieftin.

Noaptea, cei mai aventuroși aduceau spirtoase de la Sighet. Riscau să fie interceptați și împușcați de grăniceri. Și sunt amintiri colorate despre cum mirosea râul a băutură după o astfel de tentativă eșuată. Pare greu de crezut, fiind o apă foarte rapidă. Mai legal, se deschiseseră magazine în Solotvino să vândă haine și încălțări, iar cele mai multe prăvălii erau deținute de evrei.

În 1930, 38% din populația din Sighet era evreiască. Elie Wiesel, laureatul premiului Nobel pentru Pace și o rudă îndepărtată a lui Maxwell, care supraviețuise trecerii prin Auschwitz și Buchenwald, era născut în Sighet și crescuse acolo. El a scris despre amintirile sale din lumea evreiască de acolo.”

De ce e relevant acest detaliu? Pentru că Robert Maxwell devine bun prieten cu Nicolae Ceaușescu în anii 80. Iar în 1983 aceeași Pergamon Press, patronată de mogul, publică sub semnătura lui o biografie deșănțat de laudativă la adresa conducătorului României. Faptul e bizar spre amuzant în sine: un miliardar din Occidentul capitalist pretindea că a scris cu mâna lui o carte întreagă despre viața unui lider comunist de dincolo de cortina de fier. Trebuie să ni-l imaginăm pe patron atât de fascinat încât a stat prin biblioteci și a studiat prin arhive și ziare într-o limbă străină… Evident, nu era cazul, materialul propagandistic îi fusese livrat, cel mai probabil, din țară posibil deja tradus.

Dar se naște întrebarea de ce agentul Mossad Maxwell, rudă cu activistul Wiesel, nu ar fi făcut niciun fel de presiuni asupra lui Nicolae Ceaușescu să își asume în numele României răspunderea pentru holocaust? De ce nu-l demascau ca pe un „negaționist”? De ce primea el alt tratament decât politicienii post-decembriști!?

În 1975, marele scriitor Marin Preda, putuse publica sub Ceaușescu romanul „Delirul”. Romanul surprindea printr-o prezentare nu lipsită de simpatie a mareșalului Ion Antonescu, descris ca un patriot incoruptibil, devotat națiunii. Chiar și legionarii, care erau înfierați ca fanatici violenți, erau descriși cu oarece nuanțe, ca animați de porniri idealiste și un patriotism naiv. Preda, care fusese căsătorit cu o evreică, era director de editură și membru al Academiei, fiind o personalitate onorată corespunzător de regim pentru valoarea sa literară.

În 1980, Marin Preda revenea cu alt subiect incendiar pentru epocă, respectiv destinul tragic al unui deținut politic închis pe nedrept în etapa stalinistă a comunismului, în „Cel mai iubit dintre pământeni”. Putem constata o surprinzătoare involuție a libertății de exprimare, dacă ne gândim că azi cineva ar risca închisoarea pentru genul de carte pe care un membru PCR o putea publica în anii de dezgheț ai dictaturii comuniste. Faptul era tolerat nu doar de regim, dar și de „opinia publică internațională”, care nu se scandaliza de existența unei asemenea libertăți.

Acestea se adaugă altor mistere mai vechi, cum ar fi: ce avantaje negociase la schimb cu acel serviciu de imagine capitalistul Maxwell, în numele lui sau al țărilor pe care le deservea informativ?

Cartea lui Robert Maxwell se intitulează modest: „Nicolae Ceaușescu – Constructor al României Moderne și om de stat internațional.”. (Nu chiar genul de titlu tipic pentru patronul unor tabloide ca Daily Mirror.) E suficient să frunzărim doar titlurile câtorva capitole, ca să fim lămuriți că era o carte de publicitate deșănțată:

• O viață dedicată poporului
• Adeziunea la mișcarea muncitorească
• În focul luptei revoluționare. Lider al tineretului comunist
• Conducerea dezvoltării economice a țării
• „Epoca Nicolae Ceaușescu” – anii celei mai înalte dezvoltări socio-economice a României
• Societatea socialistă multilateral dezvoltată
• Rolul Partidului în managementul democratic al societății
• Omul și liderul, în permanent contact cu partidul, poporul și țara
• Un campion al păcii globale

Ce diferență față de statutul umilitor al conducătorilor actuali, în ciuda concesiilor fără limite și a accesului în cele mai selecte cluburi internaționale…

(va urma)

Ep. 8: Ordonanța discriminării majorității