5. Marele Tabu și primele ordonanțe ale cenzurii

(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

În aceiași ani în care am aflat de amploarea regimului penitenciar comunist, am văzut și primele documentare despre holocaust. Deși se petreceau în alte țări și într-o epocă în care nu apucasem să trăiesc, nu le percepeam ca pe ceva îndepărtat. Dimpotrivă, imaginile acelor oameni scheletici sau îmbrăcați în zeghe, în spatele unor garduri de plasă, mă emoționau până în pragul lacrimilor. Mă revolta nedreptatea făcută acelor evrei fără apărare și fără vină, de armata unui stat strivitor pentru individ. Și asta a rămas pentru mine mulți ani singura imagine asociată respectivei etnii, prezentă în filmele cu care creșteam, dar absentă din proximitatea mea. Erau exponenții victimei contra unui inamic comun, statul totalitar de orice fel.

Fireasca solidaritate umană era completată și de admirația pentru grija pe care urmașii o arătau cultivării memoriei unor generații mai îndepărtate. Era un lucru pe care nu doar că-l respectam, dar aș fi vrut să-l imităm. (Între multe alte lucruri, pe care le descopeream ca venind din străinătatea, redusă în orizontul meu la Occident.) Din păcate, peste acea bună voință au venit brusc, primele legi care te obligau să gândești într-un fel anume. Se sfârșea discret deceniul în care fiecare spunea orice îi trece prin cap. La vremea respectivă, nici nu am observat că s-au dat. Dacă am aflat de ele, e posibil să le fi înregistrat ca acte benigne de încurajare a toleranței, spre care eram natural înclinat.

contextul politic

În anul 2000, cei patru ani convulsivi ai guvernării CDR se încheiau într-o obositoare dezamăgire și cu o ultimă mineriadă. Emil Constantinescu își anunța solemn retragerea, „învins de sistem” și de mogulii TV. PNȚ-CD era pulverizat, dispărând la următoarele alegeri definitiv de pe prima scenă a politicii, în ciuda galonatei sale istorii. Tot un fel de capitulare era și numirea pentru ultimul an de mandat a unui premier tehnocrat. Într-adevăr, Mugur Isărescu reușește o relansare economică, dar prea târziu pentru a întoarce nemulțumirea electoratului, care se împarte între PSD și PRM.

E un fapt semnificativ că acest premier neales, fără mandat politic, dă nefasta Ordonanță 137 / 2000, de combatere a discriminării. (Care merită cel puțin un episod separat.) Era un text conceput în afara țării, dar cu mari implicații în reglarea de atunci încolo a unor raporturi între minorități și majoritate, care defavorizau ultima parte. Deși nu era de natură economică și nu fusese nicăieri dezbătută în campania precedentă, se pierdea în seria „reformelor” și măsurilor impopulare, dictate de FMI, Banca Mondială, Uniunea Europeană și alte foruri. Ne mândream că suntem o democrație, dar mai tot ce se hotăra era pentru că „suntem nevoiți” și „ni se cere”.

Dar semnificația acestei măsuri mi-a scăpat total, așa cum cred că se întâmplă cu mulți alegători ai partidelor, care au votat legi defavorabile în guvernările următoare. Sau cu cei ai opozițiilor, care le-au tratat cu pasivitate, fără să le semnaleze, în tot acest timp. La acea dată, aveam o impresie bună despre Mugur Isărescu, un finanțist inteligent, pro-occidental, aparent necorupt și ireproșabil de civilizat. Încă nu se știa de colaborarea sa cu Securitatea, sub numele de cod Manole. Sau că făcea parte dintr-o garnitură de intelectuali conectați, pregătiți discret să preia puterea în cercuri de reflecție tolerate de Securitate, ca Institutul de Economie Mondială. Sau că în noiembrie 89, fusese într-o delegație a tinerilor comuniști în Coreea de Nord, împreună cu Adrian Năstase, Adrian Severin și George Copos.

Cine ar fi crezut că și anti-comuniștii țărăniști, trecuți prin închisori, își alegeau astfel de șefi de guvern? Sau că de la Phenian urma să ne vină capitalismul globalist. Cum între timp împlinisem majoratul, Mugur Isărescu a fost și primul politician cu care am votat la prezidențiale, unde a luat sub 10%. La turul 2, nu m-am mai dus.

Revine la putere Ion Iliescu, după finala surpriză cu Vadim Tudor, și îl instalează prim ministru pe Adrian Năstase. Un jurist citit și inteligent, dar care îmi era profund antipatic pentru tendințele dictatoriale, aroganța și marile scandaluri de corupție în care erau implicați el și miniștrii săi. Știam că vine din lumea privilegiată a nomenclaturii PCR, ca ginere pentru doi mari ștabi ai partidului: Grigore Preoteasa și apoi Angelo Miculescu. Părea să aibă o predilecție pentru colaboratori bănuiți a fi fost ofițeri de Securitate.

Sentimentul de restaurație comunistă era întregit de alinierea bruscă a marilor trusturi de presă la obediența guvernamentală, față de animația anterioară, cu televiziuni „de dreapta și de stânga”. Antena 1 a lui Dan Voiculescu, cu Marius Tucă, cel mai popular talk-show, era oricum afiliată PSD. Dar la fel s-a plecat și PRO TV, trust în mare vogă atunci, fondat de Ronald Lauder, viitorul președinte al Congresului Mondial Evreiesc. Motivul oficial erau niște datorii uriașe acumulate de Media Pro, care aveau să fie iertate de guvern, sau compensate printr-o suveică între Viorel Hrebenciuc, Gigi Becali, noua vedetă lansată de Pro, și afaceristul arab Fathi Taher, deținătorul francizei Marriott. Când își începea Adrian Năstase conferințele de presă, toate televiziunile își întrerupeau programul, ca să îl dea în direct, lucru care îmi amintea de Telejurnalul unic de pe vremea lui Ceaușescu. Abia apărea internetul la noi și Mugur Ciuvică era săltat de poliție că distribuise un text cu dezvăluiri de corupție.

De fapt, era mai mult o tendință autocrată, decât o restaurație comunistă. Pentru că economic măsurile erau din cele mai neo-liberale. Așa apărea centrul indistinct al partidelor mari și confundabile, social-liberale. Ambele guvernări de după 96 se înscriseseră într-o cursă febrilă pentru „a fi primiți” cu orice preț în NATO și UE. În numele acelor „negocieri”, se dădeau orice fel de legi și ordonanțe ni se cerea de afară. Se semnau tratate internaționale dezavantajoase, ca recunoașterea pierderii nordului Bucovinei și sudului Basarabiei către Ucraina, care nu le deținuse niciodată; cum a fost tratatul semnat de Adrian Severin, pe vremea lui Emil Constantinescu. „Reformele” însemnau concedieri, închideri de mine și lichidări de fabrici, vânzări pe sume simbolice către investitori străini dubioși.

Ulterior, Adrian Năstase a ajuns la închisoare pentru dosare mult mai firave, poate chiar înscenate parțial, despre termopane, bibelouri și un concurs cu premii pentru firmele de construcții. Niște fleacuri, în comparație cu uriașele scandaluri, stinse discret, pentru că implicau mari beneficiari externi. Atunci s-au încheiat scandaloasele contracte cu: americanii de la Bechtel pentru autostrada nefăcută, s-a cedat mare parte din Petrom cu tot cu zăcăminte de petrol și gaze și rafinării, s-a cedat colosul siderurgic Sidex Galați, pe o sumă recuperată din profitul pe un an de mogulul indian Mittal, care îl sponsoriza pe Tony Blair. S-a semnat primul contract pentru Roșia Montană, altele cu EADS, și lista e mai lungă.

legile „progresiste”

Pe lângă ele, Adrian Năstase a semnat și o serie de ordonanțe de urgență controversate. În 2001, a abrogat „articolul 200”, care nu pedepsea homosexualitatea, în sine, cum derutant susțin acum activiștii LGBT. Ci penaliza actele respective, dacă „produceau scandal public”, cum există încă, teoretic, pedepse și pentru actele între bărbați și femei, dacă s-ar produce în public. În fine, această clemență prin renunțarea la un articol de lege, care oricum nu mai era aplicat, a fost percepută ca parte din „toleranța” cerută de europeni. Prin alte două hotărâri de guvern a creat conceptul de „organizație de utilitate publică” și a conferit acest statut și Masoneriei. (HG 165 / 2004)

Dar o premieră pentru tranziția post-revoluționară era Ordonanța 31 / 2002, pentru „interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob”. Articolul 2 dădea o definiție foarte laxă a ce înseamnă genul de „organizații” interzise, pentru care erau suficiente doar 3 persoane:

„art. 2: În sensul prezentei ordonanțe de urgență:

a) prin organizație cu caracter fascist, rasist sau xenofob se înțelege orice grup format din trei sau mai multe persoane, care își desfășoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepțiilor sau doctrinelor fasciste, rasiste sau xenofobe, precum ura și violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, recurgerea la violență pentru schimbarea ordinii constituționale sau a instituțiilor democratice, naționalismul extremist.” (…)

Era, așadar, o interdicție a unei plaje largi de atitudini politice și chiar sentimentale (prin interzicerea sentimentului de ură etnică, greu de interpretat și sondat, ca orice sentiment). Niciuna din noțiunile enumerate nu era concret definită, lăsând totul la imaginația procurorilor și judecătorilor.

Nu putem pierde din vedere că în alegerile prezidențiale din 2000, toată presa și toți cei cu influență în societate, de la Doina Cornea la Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu, recomandaseră un vot pentru fostul comunist Ion Iliescu, de frica „extremistului” Vadim Tudor. Iar la nici doi ani mai târziu, era dată o ordonanță care pedepsea tocmai „naționalismul extremist”. Deci, dacă ar fi fost aplicată la literă, risca să ducă la eliminarea principalului opozant, prin desființarea PRM și încarcerarea lui Corneliu Vadim Tudor. Nu s-a întâmplat așa ceva, dar inițiativa deschidea o cutie a Pandorei prin potențialul de a fi folosită ca să suprime viața democratică, să facă din globalism singura opțiune de gândire aprobată de stat. Ce e naționalismul extremist și care e cel moderat, n-a fost explicat niciodată juridic.

Pedepsele erau drastice, ca pentru cele mai grave crime:

„art. 3
(1) Constituirea unei organizații cu caracter fascist, rasist sau xenofob se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și aderarea la o organizație cu caracter fascist, rasist sau xenofob, precum și sprijinirea sub orice formă a unei organizații având acest caracter.

(3) Tentativa se pedepsește.” 

Altă premieră post-decembristă a ordonanței din 2002 era interzicerea omagierii unor personalități istorice, deocamdată nenumite.

„c) prin persoană vinovată de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii se înțelege orice persoană condamnată definitiv de o instanță judecătorească română sau străină pentru una sau mai multe infracțiuni contra păcii și omenirii, precum și orice persoană condamnată de o instanță penală internațională pentru crime de război sau crime contra umanității.”

„art. 5 Promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unei infracțiuni contra păcii și omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda, săvârșită prin orice mijloace, în public, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi.”

Cele mai recente condamnări pentru genocid, deci o crimă contra umanității, erau cele ale soților Nicolae și Elena Ceaușescu. Dar la începutul anilor 2000 procesul lor era deja amplu comentat ca o farsă judiciară. Iar opiniile erau, ca acum, împărțite între nostalgici și adversari. Nu se punea problema arestării celor care făceau pelerinaj la Cimitirul Ghencea.

Mult mai probabil, părea vizat mareșalul Ion Antonescu, care fusese condamnat de un Tribunal al Poporului și căruia, în deceniul de libertate de după 1989, i se ridicaseră câteva statui și dăduse numele a peste 20 de străzi în tot atâtea localități din țară. Fapt ce stârnise proteste atât din Senatul SUA, cât și de la Bruce Jackson, care conducea negocierile de aderare la NATO.

necredința interzisă

Premiera asupra căreia ne vom concentra în restul capitolului era articolul care introducea pedeapsa pentru negaționism în legile românești, tot cu aceeași ordonanță 31 din 2002:

„art. 6 Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi.”

Ordonanța lui Adrian Năstase era foarte explicită în privința pedepsei pentru negarea holocaustului, dar nu definea nicăieri în ce consta versiunea oficială. Organele de anchetă penală și judecătorii urmau să presupună în baza propriilor lecturi particulare sau reprezentări dacă o afirmație se potrivea perfect sau se îndepărta de versiunea acceptată de legiuitor asupra evenimentului în cauză.

Abia în 2015, Crin Antonescu vine cu propria lege, care modifică ordonanța dată de Năstase, cu adăugiri precum referirile la Mișcarea Legionară și cu o tentativă de definire a holocaustului. Legea președintelui liberal, fost profesor de istorie de liceu, mai marca o premieră prin acuzarea explicită a statului român interbelic de participarea la holocaust. Din legea 217 / 2015:

„art. 4 e) prin holocaust pe teritoriul României se înţelege persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor şi a rromilor, sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944;”

În schimb, legea lui Crin micșora ușor pedeapsa de pe vremea lui Năstase:

„Art. 6. (1) Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

După cum se va vedea, activiștii interpretaseră încă de la ordonanța din 2002 noțiunea ca acoperind și evenimente petrecute pe teritoriul României. Dacă cele imputate Germaniei întruneau o cvasi-unanimitate, cele care implicau România au făcut obiectul unor intense contestări, mai ales după apariția neașteptată a ordonanței. Și, culmea ironiei, chiar cei care o generaseră, Năstase și Iliescu, aveau să fie imediat acuzați de negaționism selectiv, deci de încălcarea propriei lor legi.

Așa cum am mai precizat, scopul acestei serii de articole e doar de a comenta oportunitatea existenței unor legi, de a explica felul în care s-au dat și consecințele pe care probabil mulți dintre cei care le-au votat nu le-au anticipat. Atâta timp cât există aceste legi, sunt obligat să le respect și să îndemn și cititorii să le respecte, indiferent dacă le plac sau nu. Prin urmare, nu mă voi referi în niciun fel la subiectul pe fond al holocaustului sau la metodologia folosită de istoricii oficiali pentru probarea lui, amploarea și motivațiile, pornind de la premisa că nimic din versiunea oficială juridică nu e inexact. În schimb, legea nu mă oprește să comentez contextul social al tranziției, când s-au dat aceste legi, carențele de informare ale ansamblului populației sau impactul legislației asupra libertății presei.

Sincer, nu aș fi avut nevoie de o lege, care să îmi pretindă compasiunea pentru victime nevinovate. Și cred că acest tip de legi au avut darul nefast să schimbe o atitudine spontană de simpatie și milă pentru cei slabi într-o fățarnică frică de cei puternici. Încăput pe mâna birocraților, care vânează „derapaje” ale exprimării, subiectul a devenit dintr-o grandioasă suferință, un ritual bifat de politicieni carieriști și un cuvânt care înspăimântă, prin consecințele sale, care pot lichida orice carieră sau trimite direct după gratii pentru o rostire imprudentă.

Sper să fie limpede că a te opune unor legi ale cenzurii istorice sau politice nu e totuna cu negarea acelui fapt. Sunt destul de convins că Pământul e sferic, dar sunt ferm împotriva pedepsirii celor care cred că e plat, cu 3 sau 6 ani de închisoare. Sunt și mai convins că 2+2 fac 4, dar n-aș dori să fie amenințat în niciun fel cineva care din neștiință sau nebunie ar da 5 ca răspuns corect. Iar asta deja presupune că istoria poate atinge gradul de certitudine și de validare al științelor exacte. Ori vedem că unanimitatea și certitudinea nu se ating nici pentru evenimente în plină desfășurare sau foarte recente, cu echipe de reporteri și observatori independenți la fața locului.

Privind în perspectiva mai largă a istoriei, ordonanța lui Adrian Năstase și legea lui Crin Antonescu impuneau un caracter unic pentru un eveniment petrecut preponderent în afara granițelor țării și având predominant călăi și victime străine. Legile nu făcuseră obiectul unor dezbateri autentice în societate, nu erau preocupările cele mai urgente ale națiunii. Nu existau nici „negaționiști”, care să justifice luarea unei măsuri de urgență, fără dezbatere.

Și la nivel simbolic, alegerea era insolită pentru un stat care abia încerca să se reinventeze și făcea primii pași în democrație. Legea nu-și propunea să descurajeze denigrarea Revoluției, ca lovitură de stat, nu pedepsea minimalizarea numărului de morți din 1989. Nici alte evenimente fondatoare nu făceau obiectul legiferării. Poți lansa orice „teorii ale conspirației” despre rolul Masoneriei în Unirea lui Cuza. Ești liber să contești și Marea Unire de la 1918, să spui că s-a făcut prin cucerire militară mai mult decât prin vot popular. Nicio lege nu pedepsește negarea asupririi românilor de către turci, unguri, austrieci, ruși sau nemți. Nici nu pretinde cuiva să știe cu precizie și să nu subestimeze numărul românilor morți în Războiul de Independență sau în cele două războaie mondiale. Efectul de durată se poate măsura lesne, întrebând elevii de azi dacă știu din memorie astfel de cifre.

Un singur eveniment al istoriei universale legiferat ca obligatoriu de cunoscut cu precizie și sacrosanct, instituie involuntar o ierarhie simbolică. Și impune statute diferite, de victime pentru unii și de asupritori nemiloși pentru alții. Obligația de a crede ceva ce nu ai trăit, așa cum este descris de cercul experților agreați, duce o problemă istorică într-o zonă a credinței sub amenințarea închisorii, care instituie o mentalitate inchizitorială. Și riscă să nască resentimente, care puteau fi evitate.

Politic, e ușor de observat că prima lege a memoriei obligatorii era dată de foști comuniști, care penalizau convenabil cealaltă extremă și potențial niște rivali electorali. Ea a instituit un mare tabu și a pus bazele apariției unor noi generații, cu o mentalitate foarte diferită. Ordonanțele în cauză deturnau punctul de focalizare de la suferința românească într-o jumătate de veac comunist, către o narațiune găsită în toate societățile occidentale, care nu avuseseră această experiență. Și pe nucleul căreia s-a format ideologia marxismului cultural.

Versiunea cea mai radicală a acelei utilizări abuzive a suferinței trecute susține că toate naționalismele duc invariabil în abisul unui holocaust, deci trebuie descurajate. Iubirea de patrie și compatrioți devine o crimă de gândire, suspectă a degenera în ură de străini. Și, pentru a preveni repetarea unor asemenea tragedii, e necesară o sistematică inginerie socială, prin care societățile să devină cât mai pestrițe etnic, cultural și religios. Iar mentalitățile și credințele să fie schimbate în direcția secularizării, libertinajului, care să înlocuiască mentalitatea patriarhală, susceptibilă a derapa în prejudecăți și intoleranță. Primul pas s-a făcut cu o interdicție pentru ceva care aproape nu avea contestatari în societate. Acceptarea întregului pachet de schimbări și limitări era mai mult decât o folosire abuzivă a trecutului, era un întreg program politic, deloc moderat.

Cei care au jucat rolul opoziției de atunci încoace, au fost intimidați de solemnitatea subiectului tabu și de pedepsele drastice instituite. Și nu au contestat de principiu ideea pedepsirii necredinței într-un fapt istoric sau instituirea unei versiuni de stat asupra trecutului. Cel mult, s-au limitat la a semnala dublul standard și a cere în compensație alte restricții pentru alte abateri la stânga. Ceea ce nu face decât să lărgească potențial la nesfârșit lista restricțiilor și lucrurilor ce nu pot fi rostite sau puse la îndoială.

Despre cum s-a ajuns la această legiferare, în episodul următor.

(va urma)