11. Legea antițigănismului și substituirea identității
(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)
În ianuarie 2021, era votată legea de combatere a antițigănismului, numărul 2/2021. Legea a trecut tacit de Senat, fără a fi discutată, după ce fusese depusă undeva de prin 2019, deci destul de repede după cea pe care o imita, respectiv prima legea a lui Vexler.
A cui era ideea e mai greu de aflat, pentru că a apărut depusă deodată de 27 de parlamentari. Cei mai mulți sunt de la PSD, printre care și viitorul șef al Camerei Deputaților, Alfred Simonis. Între ei apar și câțiva de la minorități ca: Varujan Pambuccian, Ibrahim Iusein, Moise Costin, Kulcsar Josef Gyorgy.
Dar între inițiatori, un deputat USR avea să facă o carieră fulminantă: e vorba de Nicușor Dan, ulterior primar al Capitalei și actual președinte al României. Evident, legea a fost promulgată de predecesorul său, Klaus Iohannis. (Etnic sas, ales de două ori, dovedind marea toleranță a românilor.)
Dacă s-ar fi pedepsit plagiatul în cazul autorilor de legi, probabil că acesta ar fi fost un caz pentru Emilia Șercan. Pentru că legea anti-țigănismului repetă întocmai definițiile din legea antisemitismului. Aceleași expresii despre „percepția exprimată ca ură”… Și aceleași pedepse de până la 10 ani de închisoare. Repetiția se menținea și în articole care te fac să te întrebi cum or arăta oare acele drapele, saluturi, uniforme și simboluri…!?
art. 2. lit. c) „prin simboluri antițigăniste se înțelege: drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum și orice alte asemenea însemne, care transmit idei, concepții sau doctrine care promovează antițigănismul;”
Totuși, pe lângă problemele discriminării pozitive, deja semnalate anterior în discuția despre legea pe care o imită, cea împotriva antițigănismului ridică o serie de probleme specifice.
În primul rând, ea nu lămurește în niciun fel dacă e sau nu interzisă folosirea cuvântului „țigan” și a derivatelor lui. Cuvântul apare în titlul legii, dar în corpul ei nu mai apar decât cuvintele rom / romi. Presa a dedus de aici că termenul a fost scos în afara legii și a renunțat de mai mulți ani la a-l mai folosi, determinând o schimbare de vocabular uzual pentru o mare parte din locuitori.
Totuși, el este îngăduit pentru textele muzicii lăutărești, la fel cum nu erau cenzurate nici pe vremea comunismului cărțile lui Ion Budai Deleanu sau Bogdan Petriceicu Hașdeu.
Așadar, deși s-a dat o lege specială, problema a rămas un mare mister, de fapt, un arbitrar la aprecierea judecătorilor, care se presupune că ar decide dacă expresia a fost folosită „cu ură” sau fără ură, ofensator sau cu simpatie.
un transfer de identitate
Dincolo de aspectul de vocabular, termenul ridică o problemă cu mult mai importantă, de natură identitară. Aceea a confuziei produse în ultimele decenii între denumirea românilor și a minorității respective în percepția foarte multor străini. E o chestiune esențială, pentru care țări mult mai mici au purtat bătălii diplomatice și juridice îndelungate. Cum ar fi cea pentru numele Macedoniei, considerat de greci ca parte a patrimoniului lor istoric. (Grecia a obținut, într-un final obligația de a se adăuga un termen distinctiv – „de nord”.)
Deși termenul rom are atestări mai vechi, în momentul 1989, nimeni nu îl folosea în limba română. Nici etnicii țigani, când vorbeau despre ei în limba română. Nu se poate contesta că el avea conotații stânjenitoare și că foarte mulți din membrii minorității respective trăiau în condiții de marginalizare socială, cum încă e cazul pentru alții din prezent. Dar conotațiile termenului se puteau îmbunătăți în timp, prin rezolvarea problemelor de fond, care să aducă după ele și îmbunătățirea imaginii generale. În schimb, s-a optat pentru o soluție „magică” și facilă.
Evoluția acestei schimbări de denumire s-a petrecut discret în primele două decenii de după Revoluție (evident, fără a fi fost între doleanțele acelui eveniment istoric). Cum internetul e un mediu ce permite ștergerea și alterarea fără urme a arhivelor, nepăstrând presa scrisă, documentarea acestei evoluții – total străine generațiilor tinere – îți lasă chiar sentimentul unei voite rescrieri a istoriei ca în Orwell.
În 1990, se înființează mai multe organizații ce își propuneau să reprezinte etnia. La sfârșitul lui ianuarie se constituie la Sibiu „Partidul Țiganilor din România”, având ca simbol electoral nicovala și înregistrat ca atare de Tribunalul București. Pe 31 ianuarie 1990 se înființează „Uniunea Creștină a Țiganilor Liberi”, recunoscută juridic în martie același an. Apar apoi și partide cu numele „rom” în titlu, ca Uniunea Democratică a Romilor, care își schimbă numele în 1991. Chiar și viitorii activiști ai corectitudinii politice, ca Vasile Ionescu, foloseau în presă cuvântul țigan la începutul anilor 90.
Pentru că asocierea fonetică rom – român a fost iute semnalată ca izvor de confuzii, inițial s-a folosit o scriere sui-generis cu doi de r. O pedanterie trecătoare, pentru că limba „rromă”, oricum nu avea o literatură scrisă, deci transcrierea i se inventa din mers tot prin aceeași perioadă și destul de arbitrar.
Unii lingviști susțin că oricum „rom” vine din cuvântul sanscrit „doma”, care desemna o comunitate etnică marginală (în ierarhia castelor) din India, asociată cu fierăria și muzica. Consoanele D și R au mai fost permutate între cele două continente, din cauza dificultăților asiaticilor de a o pronunța pe cea de a doua. Astfel, „dom” ar fi devenit „rom” pe drumul lung dintre sub-continentul indian și Europa, în trecerea spre Imperiul Bizantin.
În sprijinul acestei ipoteze stă și existența în Podișul Anatoliei din Turcia de azi a unei comunități de circa 5 milioane de „domari”, pe care presa corectă politic de limbă engleză a început să îi desemneze mai nou ca „Romani People”. Și aceștia se plâng de discriminare în Turcia, fiind tratați de presa internațională ca parte din marele dosar la romilor. Dacă privim pe hartă, podișul respectiv e tocmai pe drumul dintre Punjab și Constantinopol, deci are sens ca acolo să fi rămas o parte din valul migrator, care a păstrat un nume mai apropiat de cel originar, între doma și „roma”. Așadar, s-ar fi putut alege și alte denumiri, care să înlăture confuzia. De altfel, chiar termenul englez Gipsy se baza pe o confuzia cu „Egyptians” (egipteni).
La mijlocul anilor 90, presiunea ONG-urilor pentru trecerea la noua denumire se întețește. O lege a asigurărilor sociale din 1994, folosește două denumiri, cu titlul de explicație în paralel, respectiv: „comunitatea romă (țigani)”. Schimbarea e realizată cu presiune externă, pe când România spera să fie acceptată în structurile europene. În 1995, la Strasbourg, autoritățile românești încă se opuneau activ adoptării noii denumiri subliniind pericolul confuziei:
„A fost propus un amendament potrivit căruia în documentele Consiliului European denumirea utilizata să fie aceea de „țigan (rrom)”, fiecare dintre statele membre urmând să stabilească ce denumire să adopte. Noua formulă (cu “rr” ar elimina confuziile rom-român și ar ține cont de pronunția în limba romani).
Amendamentul este votat în ciuda opoziției reprezentanților României care invocă riscul confuziei rom-român. Măsura adoptată de MAE al României (romii să fie denumiți în actele oficiale “țigani” este considerată de raportorul CALRE Alexander Slafkofski drept “anacronică”.” (Evenimentul zilei 1 iunie 1995)
Tot în 1995 – Ministerul de Externe, condus de Theodor Meleșcanu, trimite un memorandum președinției, în care cere ca în actele oficiale să se folosească exclusiv termenul de „țigan”, pentru a se evita confuziile. Oferea ca argument că la reuniuni internaționale ale ONU sau OSCE se folosesc cuvinte echivalente ca Gypsy, Gitan, Tsigane, fără a fi considerate ofensatoare.
În 29 februarie 2000, ministrul de Externe Petre Roman îi trimite primului ministru Mugur Isărescu un memorandum prin care propune generalizarea folosirii termenului „rrom” în actele oficiale ale diplomației. Motivația sa era că ONG-urile se plâng de existența memorandumului din 1995, care recomanda folosirea numelui de țigan. Merită subliniat că Petre Roman nu venise cu astfel de propuneri în 1990-91, când deținuse șefia guvernului, ci își schimbase pe parcurs opiniile.
Aparent, abia un document din anul 2000, devenit lege în mai 2001 (când e publicat în Monitorul Oficial), „Strategia națională pentru romi”, a fost primul act legal în care statul român a folosit exclusiv cuvântul rom.
În 2007, România este primită în Uniunea Europeană. Legal sau ilegal, mulți cetățeni români, unii de etnie țigănească, ajunseseră deja în țările UE și stârneau nemulțumiri, la care guvernele din Italia și Franța răspundeau energic. Guvernul francez oferea 300 de euro pentru fiecare adult și 100 pentru fiecare copil repatriat cu promisiunea că nu se mai întoarce la ei. Și a continuat să facă asta cinci ani după aderare, în 2012, când PRO TV titra (în limbajul încă nealiniat la corectitudinea politică): „Franța nu va mai da 300 de euro țiganilor să se întoarcă în România”.
Tot pe aceeași temă are loc în 2007 o întâlnire de urgență între premierii României (Călin Popescu Tăriceanu) și Italiei (Romano Prodi). Ocazie cu care e consemnată una din rarele ieșiri din culise a consilierului guvernamental Mihnea Constantinescu (evocat în episodul anterior). Acesta are o întrevedere separată cu auto-proclamatul reprezentant al comunității Costică Argint, dat în urmărire internațională pentru șantaj și un palmares din care nu lipseau: vătămarea corporală gravă, ultraj, violarea de domiciliu. Mihnea Constantinescu decide că acestea sunt detalii peste care se poate trece, mult mai importantă fiind rezolvarea problemei romilor din Italia. Așa că Tăriceanu are o întâlnire mediatizată cu Costică Argint la Roma, înainte de întrevederea cu premierul italian.
În 2010, deputatul Silviu Prigoană a depus un proiect de lege pentru folosirea denumirii etnice de țigan, respins de Parlament.
În 2012, la cererea CNCD, are loc schimbarea definițiilor în DEX pentru mai multe cuvinte, între care și țigan. Anterior, avusese între explicații și: „epitet acordat unei persoane cu apucături rele”. Noua definiție includea: „epitet peiorativ dat unei persoane cu comportament necivilizat”.
Cu aceeași ocazie au fost schimbate definițiile și pentru „homosexual” (de unde dispărea referirea la „perversiune sexuală”). Dar era schimbată inclusiv definiția pentru „iubire”, care nu mai includea ultima parte din explicația „sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus”.
substituirea perfectă
Acele dispute ale anilor 90 se vor pierde în uitarea definitivă, fără a mai fi cunoscute de generațiile ce vin. Între timp, toată presa internațională a trecut de la „Rrom”, uneori scris cu ”Gipsy” în paranteză, la „Roma People” fără alte explicații și, mai nou, la „Romani People” sau simplu „Romani”.
Cum restul țărilor nu au diacriticele noastre pe tastatură, le-ar fi și imposibil să explice că acel „Romani” are un accent diferit față de „Români”, cum își zic românii înșiși, sau chiar față de „Romanian” sau „Roumain”, ori „Rumeno”, cum or mai fi ei desemnați în alte limbi…
Astfel, ajungi să citești în Le Monde că în România a fost ales primul Romani în guvern. În alte ziare că în Albania a fost aleasă prima femeie Romani deputat. Că în Bulgaria sunt demolate casele unor Romani….
Cine ar putea presupune că Romania e altceva decât țara acelor „Romani People”, despre care li se și spune cititorilor că vin „din România”? Sau că ea n-ar fi răspunzătoare pentru ce fac toți acei „Romani People” în orice țară s-ar afla. Foarte puțini vor avea pedanteria să se informeze în privința procentelor demografice sau originilor etno-lingvistice sau etimologiilor. Oare în 1990 sau chiar în 2025, dacă ar fi fost chemați să se pronunțe într-un referendum, românii ar fi fost de acord cu această schimbare lexicală pe plan internațional?
E un caz fără precedent în istorie, în care un popor cu un stat vechi, recunoscut unanim pe plan internațional, să își fi cedat însuși numele, marca definitorie a existenței sale. Și asta fără a fi fost oficial cucerit, ci pe cale pașnică și presupus democratică. Dar fără a fi întrebat.
Nu doar că partidele de la guvernare au asistat cu pasivitate la acest proces (sau au pus umărul) dar nu există nici măcar partide de opoziției, între cele zise „suveraniste”, care să lanseze dezbateri și să propună oprirea acestei confuzii la nivel internațional. Această discuție a fost blocată sub presiunea cenzurii corectitudinii politice, care a pus înșelător semnul egalității între rasism și preocuparea identitară.
Dar a spune că există femei și bărbați, ca două categorii distincte, și că un bărbat care se dă cu ruj nu devine femeie, nu înseamnă misoginism. Consemnarea diferenței nu presupune nici existența unei ierarhii imaginare între categorii. Nu înseamnă că o categorie e superioară iar alta inferioară, că unii sunt înjosiți sau își pierd calitatea de cetățeni prin exclusivitatea cetățeniei, a egalității în fața legii doar pentru bărbați sau doar pentru etnicii români. Nimeni nu susține astfel de poziții extremiste, care sunt folosite doar ca argumentul omului de paie pentru a respinge orice fel de critici aduse noii ideologii.
Așa cum se observă din parcurgerea legii în cauză, nu reiese că ea ar interzice distincția între cele două etnii, nici măcar obligația explicită de a folosi noua denumire „corectă politic”, inventată după anii 2000. Dresajul lingvistic al unor mase mari de români s-a făcut printr-un tandem între o lege plină de echivoc și acțiunea fermă, dar abuzivă a unor instituții punitive de tipul CNA, populată masiv cu activiști recrutați din ONG-uri progresiste. Precum și prin epurarea tacită a redacțiilor de elementele mai puțin „reeducate”. Acolo unde nu a fost direct cenzurată, presa a ales să se auto-cenzureze prin decizii ale conducerii.
A fost deci, mai mult decât un abuz de drept, un consemn al „elitelor” mediatice și academice, peste voința populației. În acest caz, dreptul minoritarilor la auto-denumire în limba proprie a fost impus peste dreptul majoritarilor de a se exprima cum vor în limba lor.
În ultimele două decenii am asistat la un veritabil program de schimbare de imagine. Unele efecte ale sale sunt pozitive și putem înțelege că porneau de la bune intenții, cu dorința lăudabilă de a aduce armonia interetnică și un progres de integrare pentru grupul în cauză. Dar pe parcurs, imaginea de sine a românilor a căzut ca victimă colaterală. Muzica și tradițiile țigănești au fost hiper-mediatizate, uneori în filme idilice și telenovele, care au înlocuit bugetele altă dată alocate filmelor patriotice pe fundal istoric.
Au existat programe dedicate ale Uniunii Europene și separat ale statului român, pentru formarea de activiști etnici și pentru „integrare”. Fundația pentru o Societate Deschisă a lui George Soros lansa în 2005 un program pentru un deceniu pentru integrarea romilor, cu nouă țări participante. Ocazie cu care se lăuda că deja cheltuise 70 de milioane de dolari pentru a opri discriminarea lor.
Efectul acestor programe de stat, suprastatale, „civice” și al auto-cenzurii stricte a deținătorilor de presă a fost o deplină rocadă. A dispărut orice urmă de precizare a etniei din știrile negative. Practic, presa noastră a preluat „confuzia” specifică presei occidentale. Relatează în mod curent despre „rețele de cerșetori români”, bătăi între clanuri de români care „sperie Londra” sau „sperie Spania”, despre persoana înjunghiată de fiul unei vrăjitoare din România, despre „familii de români” cu câte 30 de membri, care se bat cu săbii în plină stradă…
De pe ce poziții filosofice pornesc aceste legi, care se oglindesc în felul în care noile generații sunt învățate să se exprime? Ce fel de societate își propun ele să creeze? La o primă vedere, s-ar putea spune că au la bază cele mai generoase poziții umaniste, în care minorități fragile trebuie ocrotite de majorități puternice, intolerante, care le amenință.
Ar avea, deci, ca premisă presupozițiile stângii radicală că identitatea colectivă e un construct social. Ceva artificial, bazat pe prejudecățile trecute, că naționalitatea și genul nu există în sine, sunt doar în mintea oamenilor, acolo unde pot fi reformulate sau date uitării. În consecință, proiectul de societate ar fi ca în cântecul lui John Lennon, Imagine, fără granițe, fără religie, fără rai și iad… o utopie globalistă.
Dar e evident că legile de acest tip – de combatere a antisemitismului și antițigănismului – consideră etnia ca pe o realitate cultural-antropologică și o valoare ce merită ocrotită. Altfel, ar fi fost foarte simplu să formuleze legile ca interdicție explicită de a mai grupa vreodată indivizii după astfel de criterii, ca și cum etnicul ar fi un factor nul de drept.
Însă ele nu fac așa ceva. Mai curând, aplică felul în care Ion Iliescu a definit „capitalismul de cumetrie”, ceva în care se privatizează foloasele și se naționalizează ponoasele.
Acolo unde minoritățile au realizări, devin trăsături proprii specificului lor, dovezi ale talentului și inventivității comunității. Titluri, trofee, onoruri sunt evidențiate separat, amintite în știri ca izbândă împotriva poverii prejudecăților. Sunt citate direct sau subînțeles ca dovezi de contribuții pe care grupul le aduce ansamblului, deci de beneficii ale diversității.
Acolo unde există scăpări omenești, infracțiuni, minusuri, este impusă ignorarea apartenenței mici în favoarea apartenenței mari, la națiunea civică română, prin cetățenie. Astfel, defectele unora (care, evident, nu sunt proprii întregii etnii!) sunt prezentate ca ale tuturor cetățenilor. Nu sunt imputate diversității. Eventual, sunt atribuite unor conjuncturi socio-economice și educaționale, pentru rezolvarea cărora suntem vinovați pentru că nu facem niciodată destul ca societate. E liberă și chiar încurajată concluzia depreciativă de genul: suntem ultima țară din Europa…. așa suntem noi, românii… ca la noi la nimenea… etc.
După cum se observă, obiectivul e diferit de anularea deplină a identităților. Și nu e o transformare observabilă doar la noi, se regăsește în toată Europa de Vest, Statele Unite, Canada, Australia. Ce se întâmplă în Marea Britanie e ilustrativ pentru un întreg curent. Rețele de exploatare sexuală inclusiv cu minori, formate din pakistanezi, au fost mușamalizate de poliție pentru a nu încuraja „rasismul” sau scuzate ca parte din „cultura” noilor veniți. Statul alocă sume colosale cazării și stipendierii celor intrați ilegal, în timp ce ignoră englezii fără adăpost. La recrutarea polițiștilor sunt excluși simpatizanții ultra-naționaliști dar admiși cei sosiți de doar câțiva ani în regat.
La fel de evident e și programul industriei globale de divertisment, care și-a propus să schimbe „stereotipurile” prin felul în care sunt portretizate grupurile etnice și sexuale. Dar au ajuns la propriile lor stereotipuri perfect previzibile, prin felul în care sunt distribuite personajele pozitive, inteligente, pline de compasiune, respectiv cele negative în filmele polițiste sau de dragoste.
E un program vast de schimbare culturală, axat pe bazele ideologice ale noii stângi. Și care vine să completeze un program la vedere de încurajare a migrației în masă, permanente în scop de colonizare. Un proces care, la noi are ca principal bazin de origine chiar sub-continentul indian și împrejurimile, oferind resursa umană pentru o nouă componență a societății românești. Ce va fi prezentată doar prin prisma cetățeniei românești (obținută în minim 3 ani), ca fiind noua realitate demografică a țării. Discuția cea mai vie a momentului în spațiul euro-american e suprimată în România de interpretări excesive ale corectitudinii politice, ca însemnând totala lipsire a majorități de a mai avea dreptul la exprimare și auto-definire.
operația reușită…
Două decenii reprezintă fix o generație sociologică, dar foarte puțin la scara istoriei. În acest interval, vedem că s-a făcut o transformare deplină a limbajului public, prin înlocuirea cuvântului „țigan” cu „rom” (respectiv „Romani” pentru limba engleză). Dar a funcționat acest parcurs? A dat roadele așteptate?
Anul trecut, Cătălin Tolontan, unul din cei mai scrupuloși milițieni ai gândirii corecte politic din presă, îi reproșa lui Dominic Samuel Fritz o formă de rasism. Foarte ciudat, pentru că politicianul evreu născut în Germania și adoptat de România, a fost membru al Partidului Verzilor, cel mai radical partid al noii stângi, iar acum conduce USR, echivalentul său la noi. Cu ce greșise!? Primarul Timișoarei folosise formula „clan de romi”, pentru a descrie o grupare de care se plângeau vecinii dintr-un cartier. Iar Tolontan i-a dedicat un editorial pentru a-l muștrului pentru această alegere de cuvinte. Nu pentru că ea ar fi fost falsă în sine, ci pentru că ar fi trebuit să folosească în loc sintagma „clan de cartier”.
Așadar, în doar două decenii s-a realizat impunerea unui etnonim corect politic, dar acesta a fost considerat deja uzat și purtător de conotații peiorative și stereotipuri „grețoase”, ca să-l cităm pe Tolontan. Dacă nici cel nou nu e bun, n-ar trebui să renunțăm și la el pentru altul mai puțin ofensator!?
„noi vrem egalitate, dar nu pentru căței”
În două legislaturi succesive, Parlamentul a respins propunerile pentru „Legea de combatere a antiromânismului.” (Trei tentative.)
În 2018, chiar trei dintre inițiatori și-au retras semnătura de pe proiect – Robert Turcescu (senator PMP) și doi de la USR. Chiar a doua zi după ce a depus propunerea legislativă, „colonelul” Turcescu a avut o revelație și și-a pus cenușă în cap pentru o tentativă pe care a considerat-o periculoasă:
„Îmi retrag semnătura de susținere! Noaptea e un sfetnic bun. Am decis să-mi retrag semnătura de susținere de pe proiectul de lege privind „antiromânismul”.
Probabil că în zilele următoare acest proiect va fi retras complet din circuitul legislativ de către inițiatori. Mulțumesc tuturor celor care, pertinent, mi-au atras atenția că acest proiect ar putea da naștere la interpretări abuzive. Într-adevăr, trăim vremuri tulburi, în care o astfel de lege ar putea fi folosită împotriva unor oameni de bună-credință, dar incomozi pentru cei aflați la putere.”
Între timp, ziaristul Turcescu a revenit la cariera de ziarist și s-a reinventat ca „suveranist”. Dar nu a dus o campanie de anulare a legilor echivalente, cu aceleași argumente, că ar putea fi folosite abuziv.
În același an, doi senatori PSD, Titus Corlățean și Șerban Nicolae, fac o tentativă similară. Presa le taxează dur inițiativa. Ziarul „Adevărul” titrează:
- „Obsesia „legii antiromânismului” a virusat și PSD”, după ce o inițiativă similară a fost depusă de opoziție.
Limbajul trădează adversitatea fără echivoc. Preocuparea e tratată ca obsesivă și produsă de un virus, deci o patologie, o boală, probabil mintală… Cei din partidele „onorabile” scapă totuși de persiflarea ca „extremiști”.
În 2021, Diana Șoșoacă formulează o lege cu același titlu, care e respinsă la vot. Presa progresistă a reacționat atunci alarmată, descoperind pericolele pentru libertatea de exprimare. NewsWeek titra:
și rasismul e redefinit
Dar se vor opri lucrurile aici? Având în vedere că legile „progresului” nu sunt emanate organic din voința electoratului român, prin reprezentanții săi aleși, ci sunt parte dintr-un mare curent global, e necesar să observăm tendințele internaționale. Și, pentru că ni se spune că țările omogene etnic sunt predispuse la fascism, iar cele diverse sunt un ideal, să luăm ca exemplu Brazilia. O țară ca un caleidoscop rasial.
În 2019, Curtea Supremă a Braziliei a decis că actele de „homofobie” și „transfobie” să fie judecate după legile de combatere a rasismului. În opinia magistraților, „discriminarea anti-LGBT constituie o formă de rasism social”. (Articolul e însoțit de o imagine cu o activistă purtând o pancartă cu mesajul: „Drepturile trans sunt drepturile omului.”
În baza acestor legi, o consilieră locală din Sao Paolo riscă 25 de ani de închisoare, pentru comentarii feministe făcute în public. Incidentul a pornit de la alegerea unui transsexual într-o funcție politică. Presa a sărbătorit momentul ca o victorie feministă, fiind „prima femeie” aleasă în acea funcție. Dar o consilieră a remarcat ironia că „prima femeie” e de fapt un bărbat travestit. Pentru această remarcă, ea poate fi pedepsită cu o duritate rezervată în trecut criminalilor în serie. Din fericire, a reușit măcar să evite pedeapsa cu executare, primind statutul de refugiat politic.
Așa ceva s-ar putea să nu se întâmple într-un alt caz, în care e implicată o femeie cu o condiție mai modestă. La universitatea din Paraiba, Brazilia, un transsexual a pătruns în toaleta femeilor, producând rumoare, și a fost scos afară de femeia de serviciu. Aceasta e acuzată de „rasism social”. Altă persoană riscă trei ani de închisoare pentru o glumă făcută pe o rețea de socializare, unde a întrebat dacă arheologii, care au stabilit sexul maimuței Lucy, pe baza osului pelvian, nu au dat dovadă de „transfobie”…
(va urma)
12. Denazificarea culturii române în stilul lui Putin
