Înțelegerile secrete privind extinderea NATO

La recentul summit NATO de la Ankara, Rusia a fost prezentată fără ocol ca inamicul. Aliații au alocat 70 de miliarde de euro pentru susținerea Ucrainei în război și au decis mai multe programe de pregătire a „flancului estic”, care ne include. Dinspre occident, decizia e prezentată ca formă de descurajare a agresiunii ruse. Din cealaltă parte, se vede ca o pregătire explicită de război, o provocare și implicare la vedere în cel deja existent.

Atitudinea alianței față de Rusia s-a schimbat mult de la perioada, nu foarte îndepărtată, când era într-un parteneriat și relațiile păreau prietenești. Perspectivele sunt diferite atât asupra prezentului, cât și asupra trecutului. Occidentul prezintă războiul din Ucraina ca pe o agresiune a Federației Ruse, contra unui stat suveran, motivat de ambiții imperiale de anexări teritoriale. Totul ar fi pornit, fără alt motiv, în februarie 2022, din vina lui Putin. (Sau la anexarea Crimeei în 2014.)

Dinspre Rusia, chiar extinderea treptată a NATO până la granița sa, e invocată ca motiv de auto-apărare a securității naționale. Ceva des comparat cu criza rachetelor sovietice din Cuba, când America a amenințat cu un război nuclear. Situația e comparată și cu doctrina Monroe, a sferei de influență, în care America include America de Sud.

Astfel, Ucraina e descrisă ca o țară artificială, parte din spațiul cultural rus, care a fost capturată de Occident, printr-o lovitură de stat, mascată într-o revoluție portocalie. Apoi înarmată și radicalizată pentru o viitoare confruntare contra Rusiei, care să aibă ca finalitate chiar destrămarea celei din urmă și capturarea resurselor subsolului ei. Războiul ar fi început în 2014, ca un război civil cu mii de morți în rândul minorității ruse.

Similar, cele două părți își amintesc diferit ce și-au promis în trecut. De aceea, merită o scurtă rememorare.

au pornit împreună

NATO s-a înființat în 1949, ca alianță defensivă a țărilor Europei de Vest de sub protectoratul Statelor Unite. Nu pentru a merge la război, ci pentru a descuraja Uniunea Sovietică să se extindă peste ce se hotărâse deja în secret între granzi. Cele două blocuri fuseseră aliate în al doilea război mondial, dar erau separate de doctrina economică și politică într-un război rece.

În decembrie 1943, când războiul era în toi, liderii celor trei mari puteri s-au întâlnit la Teheran. Franklin Delano Roosevelt din partea SUA, Iosif Visarionovici Stalin, conducătorul URSS, și Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii. Deși Europa nu a fost tranșată direct atunci, ce au decis în taină în Iran ne-a pecetluit soarta pentru următoarea jumătate de veac.

O debarcare americană în Europa avusese loc deja în acel an, în Peninsula Italică. Mai departe, Churchill propunea continuarea unui asalt dinspre sud, dinspre Grecia și Balcani, care fie ar fi inclus România sau ar fi strâns frontul în zona noastră. Cu o asemenea abordare, România ar fi sfârșit cel mai probabil în sfera occidentală, la fel ca Grecia și Italia. N-ar mai fi avut loc revărsarea comunismului la noi, prin avansul Armatei Roșii.

La propunerea lui Stalin, aliații au decis intrarea Americii dinspre nord-vestul Europei. Astfel încât occidentalii au fost ocupați cu bătăliile pentru capturarea (sau eliberarea, dacă preferați) Europei de vest de la Germania. Asaltul a fost materializat mai ales prin debarcarea din Normandia, de la 6:30 dimineața din ziua a 6-a a lunii a 6-a din 1944.

Astfel trupele sovietice au avut mână liberă să forțeze propria ofensivă dinspre est. În februarie 1944 înfrâng trupele române și germane în cumplita bătălie prelungită de la Stalingrad. În martie 44, Armata Roșie trece Nistrul, ajungând la Prut într-o săptămână. Ofensiva aliaților occidentali a inclus și marile bombardamente anglo-americane din aprilie și mai ales august asupra Bucureștiului și rafinăriilor de la Ploiești.

Tancurile sovietice erau deja undeva în zona Vaslui, Bârlad la 23 august 1944, când regele Mihai schimbă tabăra prin arestarea comandantului armatei, mareșalul Ion Antonescu, predat pentru câțiva ani sovieticilor.

În octombrie 1944, Winston Churchill merge la Moscova pentru o nouă întâlnire cu Iosif Stalin, în care decid mai în detaliu împărțirile sferelor de influență după război. Atunci scrie celebrul șervețel, în care notează că România urmează să fie 90% sub controlul Rusiei și 10% „ceilalți”. În Grecia, procentele erau inversate. În timp ce în Iugoslavia și Ungaria, 50:50. Țara noastră era predată chiar într-o măsură mai mare decât Bulgaria slavă, cedată 75%.

(Colaj foto: Winston Churchill, FD Roosevelt și Iosif Stalin, cu un salut de tip masonic la conferința de la Potsdam din 1945. sursă foto Bridgeman Images.)

Cei trei se vor mai întâlni pentru noi acorduri secrete la Ialta în februarie 1945 și Potsdam în iulie același an. Între ele, avusese loc finalul războiului în Europa. Împărțirea Germaniei a fost negociată la toate aceste conferințe ale celor trei, Teheran, Ialta și Potsdam, având o reflectare și în prezența armatelor respective în Berlin la final.

bomba și răceala

Războiul a continuat în Asia, cu aruncarea bombelor nucleare de la Hiroshima și Nagasaki, la doar patru zile după încheierea conferinței de la Potsdam. Bombardată de Ziua Schimbării la Față, Hiroshima era și centrul misionarismului creștin în Japonia, un oraș cu 13 biserici. A fost ultimul act al grozăviei care a fost al doilea război mondial, soldată cu peste 70 de milioane de morți, distrugeri și suferințe incalculabile.

Timp de patru ani, America a fost singura putere nucleară. Până în 1949, când URSS a făcut primele teste cu o bombă atomică. Comuniștii avuseseră spioni încă din faza de cercetare a proiectului Manhattan, ca Theodore Hall, Klaus Fuchs sau soții Julius și Ethel Rosenberg. Stalin a fost informat chiar în timpul conferinței de la Potsdam de Roosevelt în privința testului reușit cu zile în urmă la Los Alamo.

Războiul rece s-a insinuat treptat între foștii aliați ai războiului mondial. Președintele american Truman a enunțat doctrina îngrădirii răspândirii comunismului în 1948. Iar anul următor a lansat planul Marshall de reconstrucție a țărilor din Europa de Vest devastate de război. Apăreau chiar și declarații șocante de regret, ca a generalului Patton, care ar fi spus „am luptat contra inamicului greșit”. (Declarația e controversată, dar consemnată într-o biografie serioasă.) Simbolul dur al separației era Zidul Berlinului, ridicat de comuniști în 1961, pentru a ține lumea înăuntru.

înființarea

NATO își revendică originile tot de la o întâlnire între Churchill și Roosevelt din 1941, când englezul curta intrarea Americii în război. Atunci a fost emisă o declarație de bune intenții pentru lumea post-belică, numită Carta Atlanticului. Promitea ceva ce semnatarii aveau să încalce cât de curând în ocaziile amintite. Anume: dreptul popoarelor la auto-determinare, revenirea la granițele anterioare războiului, dezarmarea țărilor agresoare și libertăți de tot felul.

Tandemului anglo-american i s-au alăturat prin Tratatul de la Bruxelles din 1948 câteva țări: Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg. La înființarea NATO în 1949, erau 12 țări. În 1952 a fost inclusă Turcia, iar în 1955, RFG (Germania de Vest).

E momentul în care sovieticii își creează propria organizație concurentă: Tratatul de la Varșovia (1955). În care a fost și România, până la desființarea de facto după căderea comunismului și dizolvarea oficială în 1991.

Pe 2 decembrie 1989, președintele SUA, George Bush, se întâlnea cu președintele URSS, Mihail Gorbaciov, pe insula Malta. De la Ialta la Malta, istoria nu s-a repetat, dar a rimat. De astă dată, liderii singurelor mari puteri ale momentului au declarat că nu se mai văd ca dușmani. Și au anunțat intenția de a porni un program de dezarmare. Rusia sovietică fusese epuizată de cursa înarmărilor, pe care economia comunistă nu o putea susține.

Valul schimbărilor în Europa de Est pornise de cel puțin un an, cu mișcările sindicale din Polonia, unde primele alegeri cu mai multe partide se ținuseră în vara lui 89. În octombrie, și Ungaria stabilea să țină astfel de alegeri anul următor, după luni de reforme și negocieri cu mișcări disidente. La începutul lui noiembrie, zidul Berlinului cădea. Iar la finalul aceleiași luni, guvernul comunist capitula în fața Revoluției de Catifea din Cehoslovacia. Pe 16 decembrie, izbucnea și Revoluția de la Timișoara.

promisiunile

În 1990, la momentul prăbușirii comunismului, NATO avea 16 membri. Cel mai nou, încă neintegrat complet, era Spania, care aderase în 1982. Avea să își dubleze numărul la 32 în prezent, dintre care 30 din Europa, Statele Unite și Canada. Promite să cuprindă și alte țări pe viitor, inclusiv Ucraina.

Pe 9 februarie 1990, secretarul de stat James Baker merge la Moscova pentru o întrevedere cu președintele Mihail Gorbaciov și omologul său, Eduard Shevarnadze. Pe tapet e reunificarea celor două state germane. Armata sovietică avea trupe în Germania de Est, ce vor fi menținute până în 1994, chiar după dispariția URSS în septembrie 1991, an când fuseseră retrase din Ungaria. America avea și ea baze militare în Germania de Vest și se punea problema dacă țara reunificată va fi neutră.

Documente parțial desecretizate recent arată o stenogramă a discuției, care conține una din cele mai invocate și controversate promisiuni. La pagina 6, găsim ce îi spunea James Baker lui Gorbaciov:

„Nu vedem favorabil o Germanie neutră. RFG spune că nu îi satisface. O Germanie neutră, în perspectiva noastră, nu va fi neapărat ne-militaristă. Ar putea foarte bine să decidă că are nevoie de capacități nucleare proprii, ca să nu depindă de descurajarea Statelor Unite. Toți aliații noștri și cei din Europa de Est cu care am vorbit ne spun că vor să menținem o prezență în Europa. Nu sunt sigur dacă dumneavoastră vedeți asta favorabil.

Dar dați-mi voie să vă spun că, dacă aliații noștri vor să plecăm, plecăm într-o clipă. Într-adevăr, dacă nu vor să mai stăm, plecăm. Și vă asigur că ar fi în asentimentul poporului american să plecăm cât mai repede. Mecanismul prin care avem o prezență militară a SUA în Europa e NATO. Dacă se desființează NATO, nu va mai fi nici prezența americană”. (James Baker)

Secretarul de Stat continuă:

„Înțelegem nevoia de asigurări pentru țările din est. Dacă menținem o prezență în Germania, ca parte a NATO, nu va exista o extindere a jurisdicției NATO nici un centimetru mai la est.” (James Baker)

Acea formulă e intens disputată. Rușii au luat-o ca pe o promisiune fermă, că dacă acceptă reunificarea Germaniei, retragerea lor de acolo și rămânerea în NATO, organizația nu se va mai extinde mai departe, cu țările care tocmai se scuturau de comunism. Americanii contestă asta ca pe o impresie eronată sau simplă idee propusă, care n-a apucat să fie parafată într-un tratat propriu-zis.

Chiar site-ul oficial al NATO are o pagină în care contestă teza promisiunii de a nu se extinde, pe care o include în rândul „dezinformărilor Rusiei”. Acolo sunt contrazise și alte mesaje, cum ar fi că NATO s-ar afla în război cu Rusia prin Ucraina, că împinge țările Europei spre război, că încearcă să împresoare Rusia sau că ar constitui o amenințare la adresa ei.

Acolo se spune că, deși James Baker și cancelarul german Dietrich Genscher au vehiculat promisiunea de a nu mai avansa, ideea a fost abandonată pe parcursul discuțiilor din 1990.

După întoarcerea de la Moscova, James Baker îi relatează cele discutate lui George Bush, care consideră că nu ar fi bine ca SUA să își asume o asemenea promisiune constrângătoare.

Altă sursă foarte favorabilă NATO, care interpretează critic documentul e fostul ambasador al SUA în Ucraina și fost director al NSA, Steven Pifer. Acesta susține că n-a existat o asemenea promisiune și că timp de peste un deceniu, atât Gorbaciov, Elțin cât și Putin însuși nu ar fi invocat o atare promisiune. Aduce ca argumente câteva documente interesante. Dar, culmea, chiar ele se pot interpreta ca argumente pentru ambele tabere.

Primul e că după acea discuție cu James Baker, Mihail Gorbaciov a semnat tratatul pentru unificarea Germaniei. (Asumat în septembrie 1990 nu doar de SUA și URSS, de cele două state germane, dar și de Franța și Marea Britanie.) În tratat, angajamentul de a nu extinde NATO nu apare explicit. Însă la punctul 5, apare promisiunea că trupele străine ale NATO nu vor fi desfășurate (nici măcar) în Germania de Est. Ceea ce ar fi o transpunere aproape întocmai a ideii cu „niciun centimetru” mai la est. Deci, nici nu s-ar fi pus problema de alte țări aflate și mai la est. Iată fragmentul:

„După retragerea completă a forțelor armate sovietice de pe actualul teritoriu al Berlinului și Republicii Democratice Germane, unitățile armatei Germaniei alocate structurilor militare aliate, la fel ca acelea din restul teritoriului german, pot fi staționate în acea parte a Germaniei, dar fără purtătoare de arme nucleare.”

Prevederea nu se aplică armelor convenționale (….) Și urma pasajul cheie:

„Forțele armate străine și armele nucleare sau purtătoarele lor nu vor fi staționate în acea parte a Germaniei sau detașate acolo.”

Deci e destul de limpede că înțelegerea era că, după unificare, nemții își vor putea mișca propriile trupe oriunde prin țară, dar nu și pe cele ale altor state, deci ale NATO, care rămâneau doar în arealul fostei Germanii de Vest.

Un al doilea document scos de ambasadorul Pifer pentru a contrazice teza promisiunii, e că nici Elțin nu a invocat un astfel de acord. Și că într-o scrisoare adresată lui Bill Clinton în 1993, protesta față de intenția de extindere a NATO în Europa de Est. Însă nu invoca litera unui tratat secret, ci „spiritul” aceleiași înțelegeri, de mai sus. Păi e exact sensul ușor de dedus, la care m-am referit, că dacă tratatul conținea o interdicție pentru estul Germaniei, cea pentru alte noi membre era de la sine înțeles.

Iată fragmentul din scrisoarea pe care Boris Elțin i-a trimis-o lui Bill Clinton în 1993:

„Înțelegem, desigur, că orice posibilă integrare în NATO a țărilor din Europa de Est nu va conduce automat la întoarcerea alianței împotriva Rusiei. NATO nu e văzută ca un bloc în opoziție cu noi. Dar e important să luați în calcul cum ar putea reacționa opinia publică de la noi. Nu doar opoziția, dar și cercurile moderate ar percepe, cu siguranță, pasul ca pe o nouă izolare a țării noastre în opoziție diametrică cu admiterea sa în spațiul euro-atlantic.

De asemenea, vreau să vă atrag atenția că spiritul tratatului final privind unificarea Germaniei, semnat în septembrie 1990, mai ales prevederea care interzice detașarea de trupe străine în părțile estice ale Republicii Federale Germania, exclude opțiunea extinderii NATO în zone din est.”

Mai jos, în aceeași scrisoare, Boris Elțin propunea și intrarea Rusiei în alianța cu Statele Unite și restul Europei:

„În general, noi pledăm pentru relații între țara noastră și NATO cu câteva grade mai calde decât cele dintre Alianță și Europa de Est. Apropierea NATO-Rusia ar trebui să se petreacă mai rapid. Ar fi posibil să implicăm și est europenii în acest proces.

Pe termen lung, poate că n-ar trebui să excludem varianta ca și noi să ne alăturăm NATO. Dar deocamdată, aceasta e o propunere teoretică.”

Și continua cu propriile promisiuni către țările Europei de Est:

„Azi aș vrea să vă sugerez dumneavoastră și celorlalți parteneri din NATO să reflectăm împreună la opțiunile pentru satisfacerea est-europenilor în materie de securitate.

Spre exemplu, noi am fi pregătiți, împreună cu NATO, să oferim garanții oficiale de securitate statelor din Europa de Est, cu accent pe asigurarea suveranității teritoriale, integrității, inviolabilității frontierelor și menținerii păcii în regiune. Astfel de garanții ar putea fi incluse într-o declarație politică sau acord de cooperare între Federația Rusă și NATO.”

Gorbaciov și Uniunea Sovietică Europeană

Doar că acel curs nu a fost urmat. Deși elanul anului 90 era unul cu vise mărețe. Mihail Gorbaciov, era un mare globalist, care visa la o integrare europeană, într-o construcție descrisă drept Casa Comună. În iulie 1989, când ținuse o cuvântare în fața Consiliului European, îl citase pe romancierul francez:

„Victor Hugo spunea: „Va veni o zic când tu, Franța, tu, Rusia, tu, Italia, tu, Britania și tu, Germania, toate națiunile continentului vă veți uni strâns, fără a vă pierde identitatea și originalitatea remarcabilă, într-o societate mai înaltă, pentru a forma Fraternitatea Europeană. Va veni o zi când piețele, comerțul liber și mințile, ideile libere, vor fi singurele câmpuri de bătălie.”

Nu e destul să vorbim de interdependență și destine comune pentru statele Europei. Ideea unității europene trebuie regândită colectiv, în procesul acțiunilor concertate ale națiunilor mari, medii și mici.” (M. Gorbaciov)

În 1991, Bush și Gorbaciov semnau acordul de reducere a arsenalelor nucleare, START I. Fostele republici sovietice, Ucraina, Kazahstan și Belarus, care aveau capacități nucleare pe teritoriul lor, le cedau Rusiei. Anul următor, START II era semnat de Bush și Boris Elțin, primul președinte al Federației Ruse.

extinderea în est

În 1996, Bill Clinton a lansat invitația țărilor din Estul Europei să adere la NATO, în timp ce ministrul de Externe al Rusiei a exprimat opoziția. Cehia, Ungaria și Polonia au intrat în NATO în „primul val” din 1999. Iar România în al doilea val din 2004, împreună cu Bulgaria, Slovenia, Slovacia și cele trei țări baltice, Lituania, Letonia și Estonia. Acestea erau primele și deocamdată singurele foste componente ale Uniunii Sovietice înglobate în alianța militară. Cu siguranță, nu erau luate în calcul de Gorbaciov la momentul discuțiilor cu Baker din 90, ca posibilitate.

Până în 1999, lucrurile păreau că merg spre o armonizare a relațiilor, cu un parteneriat permanent încheiat între Rusia și NATO. În acel an a avut loc atât primul val de extindere cât și bombardarea de către NATO a Iugoslaviei, țară legată cultural de Rusia, care a criticat intervenția. Atacurile de la 11 septembrie 2001 și declanșarea „războiului contra terorismului” au adus iarăși mulți ani America și Statele Unite împreună, cel puțin declarativ. Rusia avusese propriile ei războaie nu mai puțin brutale în zone musulmane, ca în Cecenia, și păreau să aibă un inamic comun.

Alte documente desecretizate de americani arată că în 2001, Putin și Bush erau încă în termeni foarte amicali. Atunci președintele rus a amintit că în 1954 URSS a dorit să adere la NATO și spunea că Rusia se simte exclusă din această alianță, care tocmai adăugase cele trei țări central europene. Deci lăsa să se înțeleagă interesul pentru o fuziune între cele două blocuri.

Site-ul Calea Europeană citează mai departe din acea stenogramă, în care Putin constată că în 1954 erau niște impedimente, care nu mai există pentru aderarea Rusiei la blocul nord-atlantic. „Poate că Rusia ar putea fi un aliat”, spunea liderul de la Kremlin.

Sursa citată notează și declarația mai tranșantă a lui Putin, făcută în 2008, la întrevederea de la Soci cu Bush junior. Atunci era deja pe masă o posibilă invitație a Ucrainei la summitul NATO de la București

„Nu va fi ceva nou pentru dumneavoastră și nu aștept un răspuns; vreau doar să o spun cu voce tare. Aș dori să subliniez că aderarea la NATO a unei țări precum Ucraina va crea, pe termen lung, un câmp de conflict pentru dumneavoastră și pentru noi – o confruntare pe termen lung.” (Vladimir Putin)

„Ucraina este un stat foarte complex. Nu este o națiune construită în mod natural. Este un stat artificial, creat în perioada sovietică” (…)

(Vorbind despre includerea ei în NATO): „Acest lucru creează următoarele probleme pentru Rusia. Creează amenințarea amplasării unor baze militare și a unor noi sisteme militare în imediata apropiere a Rusiei. Creează incertitudine și amenințări pentru noi.”

Summitul NATO a avut loc în acel an chiar la București, fără o invitație explicită pentru Ucraina, dar lăsând ușa deschisă pentru ea și cutia Pandorei deopotrivă. Invitat la întrunire, Vladimir Putin și-a exprimat deschis opoziția față de încorporarea Ucrainei și Georgiei în NATO; și față de amplasarea de sisteme anti-rachetă în Polonia și Cehia.

Tot cu Traian Băsescu alături, George Bush junior dădea și el asigurări că Rusia nu e un inamic pentru NATO.