Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte
(parte din serialul „Schimbarea banilor”)
Cum am văzut în episodul trecut, hegemonia familiei de Medici s-a încheiat în special din cauza creditelor neonorate de regii englezi. Ca să acopere minusurile de la Londra, Cosimo de Medici s-a împrumutat de la alți bancheri, la sucursala din Bruges a familiei Fugger. Cel din urmă își făcuse ucenicia în finanțe la Veneția și avea să preia ulterior și alte afaceri și active ale Medicilor.
În 1491, cu un an înainte de moartea lui Lorenzo de Medici, împăratul „Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic”, Maximilian I, lua și el primul său credit de la Jakob Fugger. Era începutul unei duble treceri de ștafetă. Casa de Habsburg, sponsorizată din umbră de bancheri ca Fugger și Welser, urma să se întindă nu doar în Peninsula Italică, unde avusese demult influență; dar și în Peninsula Iberică, iar de acolo pe continentele Lumii Noi. Clanul Fugger devenea pentru un secol, de departe, cea mai bogată familie bancară a lumii.
Un domino incredibil a fost pus în mișcare de un neajuns al etalonului aur, care are și azi o mulțime de admiratori mai ales între liberali. Trecută prin epidemia de ciumă, Europa cunoștea o perioadă de înflorire impulsionată mai ales de apariția industriei textile. Continentul se dezvolta spectaculos, dar masa monetară „îi rămăsese mică”. Aurul acumulat în mii de ani nu mai era suficient să acopere tranzacțiile negustorilor și creditele cu dobândă. Pe durata secolului XV, prețurile se pare că au scăzut în Europa cu 20-50%, în timp ce dobânzile se acumulau. Era, cum s-ar spune: deflație.
Faptul că banii circulau în sistem bimetalic nu ajuta deloc. Monedele de aur erau folosite în tranzacții mari, le aveau regii și negustorii internaționali, iar cine le avea, le folosea ca tezaurizare, în fapt retrăgându-le din circulație. Cam 50% din aurul monetar ieșise de pe piață într-o sută și douăzeci de ani după 1340. În viața de zi cu zi, omul de rând folosea bani de argint. Regii nu se sfiau să mai „dilueze” ponderea de metal prețios făcând devalorizare. Valutele forte se întăreau în dauna celor mici, putem zice.
O primă soluție, era frenezia minelor de aur, cum erau și cele din Ardeal, exploatate de coroana maghiară. Dar și acelea secau sau dădeau prea puțin pentru nevoile de dezvoltare ale continentului. Pe la 1400, Europa producea doar patru tone de aur pe an. Efort bănos, dar inutil în sine, în comparație cu producția industriei textile, de pildă, sau cu agricultura.
În disperare de cauză, populația se întorsese la troc sau la alte inedite monede de schimb: cum ar fi piperul. Simultan cu căderea Constantinopolului, care închidea drumul terestru, apărea un stimulent major pentru explorarea rutelor marine care să lege Europa de mirodeniile și aurul Orientului.
Pentru capetele încoronate, căsătoriile erau afaceri de stat, cu miză politică și economică. Legătura sentimentală conta mai puțin când o căsătorie putea valora cât cucerirea unor țări pe cale pașnică. Habsburgii nu erau unici în acest sens, dar se disting prin teritoriile vaste pe care au ajuns să le stăpânească prin alianțe matrimoniale. Se poate spune că au cucerit mai mult prin încuscrire și cu ajutorul banilor, decât cu spada.
Prin căsătoria cu o regină burgundă, Maximilian I controla Țările de Jos, un motor de dezvoltare economică. Ferdinand de Aragon și Isabela de Castilia reuniseră deja Spania prin căsătoria lor. La 1496, ei își mărită una din fiice cu Filip cel Frumos, fiul împăratului Maximilian I de Habsburg. Imperiu care astfel se extindea în Iberia. Câțiva ani mai târziu, Ferdinand și Isabela promiteau altă fiică regelui Angliei, pentru fiul său.
Bancherii din familia Fugger vor susține cu împrumuturi trei generații de împărați, de la Maximilian, la fiul său Filip și nepotul Carol Quintul. Jakob Fugger i-a împrumutat acestuia din urmă cea mai mare parte din suma cu care și-a cumpărat tronul. Voturile prinților electori ai Imperiului German l-ar fi costat pe Carol echivalentul a trei tone de aur.
Particularitatea bancherilor germani era că investeau masiv în minerit, topitorii și mai târziu în unele proiecte de infrastructură, cum ar fi primele căi ferate din colonii. Fugger împrumuta monarhilor bani și obținea la schimb licențe de exploatare minieră, cu ambiția de a institui monopoluri în producția de argint, cupru și mercur pe continent. Acapararea pieței se făcea și prin împrumuturi acordate firmelor de profil, convertite în părți din afacere, pe care ajungeau să o preia. Împăratul Maximilian și urmașii lui reveneau cu noi cereri de împrumut, revanșându-se față de Fugger cu licențe pentru minele din Austria și Slovacia.
Jakob Fugger, catolic devotat, contribuise involuntar și la alt fenomen major în istoria omenirii. El îl creditase pe extravagantul fiu al lui Lorenzo de Medici, devenit Papa Leo al X-lea, care derulează prin el rău famatul comerț cu indulgențe. Acestea nu erau chiar, cum le-a păstrat posteritatea în memorie, o cumpărare a locului în rai. Ci un fel de milostenie „cu dedicație”. Se considera că sfinții au câștigat un tezaur ceresc de fapte bune, iar dacă tu sponsorizezi o acțiune caritabilă undeva, îți pot da și ție din acel „surplus”. Dar, în combinație cu doctrina despre Purgatoriu dezvoltată de Vatican, păreau să fie un troc de tipul „bani contra păcate”, ce devenise popular în rândurile burgheziei în curs de formare. Indignarea morală față de această practică a contribuit și ea la declanșarea Reformei în 1517 în Germania, urmată accidental de ceva similar în Anglia, un deceniu, două, mai târziu.
Din indulgențele colectate în diocezele mai bogate se puteau face investiții și acorda credite celor în curs de dezvoltare, cu extragerea unor taxe ce se împărțeau pe din două între Roma și bancher. Corupția în sânul Bisericii Catolice era un fenomen real, dovadă stau depozitele uriașe cu dobândă pe care Fugger le avea de la mari cardinali, ce își ascundeau profitabil averile. Preoții catolici din Germania, Scandinavia, Ungaria și marele regat al Poloniei apelau la Fugger pentru a pune mâna pe câte o parohie.
Martin Luther însuși a vituperat împotriva acestei practici, care ducea roadele hărniciei și credinței nemților și flamanzilor la Vatican și la bancherul „trădător”. Regii și ducii fragmentatului imperiu abia așteptau să audă astfel de apeluri patriotice, fiind mai puțin interesați de disputa ecleziastică în sine. Ruptura de Roma li se înfățișa ca un avantaj pragmatic.
Prădarea mănăstirilor în Germania și Anglia cu ocazia trecerii la protestantism poate fi asemuită cu privatizarea, care a făcut să apară oligarhii în Europa de Est, la trecerea de la comunism la capitalism. O vastă avuție fusese acumulată în aproape un mileniu de obștile sătești și monahale în aceste centre de dezvoltare, unde era administrată în folos comunitar. Ea se muta acum în câteva mâini private, la regi și colaboratorii lor.
În fieful lor de la Augsburg (în apropiere de Munchen), bancherii erau totuși populari pentru tratamentul bun al angajaților. Jakob și apoi nepotul său, Anton Fugger, au finanțat prima așezare de case sociale din lume, cu o chirie simbolică pentru salariați. Ea mai funcționează și în zilele noastre. Chiriașii trebuie să fie catolici, să spună o rugăciune și să lucreze câteva ore.
Alții îi detestau pentru că își folosiseră monopolurile să scumpească artificial argintul, cuprul sau mirodeniile.
În mod cu totul surprinzător, postura de creditori imperiali i-a adus în același punct ca și pe Medici: datornicii lor erau mult prea mari și nu mai aveau speranța recuperării investiției. Ajungeau să ia de la alți bancheri credite pe termen scurt, ca să întrețină noi credite lungi pentru monarhi – o rețetă dezastruoasă. Lungile războaie dintre protestanți și catolici, conduși de habsburgi, au dus la colaps financiar dinastiile pe care mizaseră în secolul XVI și XVII. Coroana Spaniei a fost primul client major care și-a declarat falimentul în 1557, chiar în momentul când în peninsulă se revărsa aurul Americii de Sud.
Trecerea Angliei la protestantism din motive de alcov e în general cunoscută. Dar merită amintită, mai ales că Henric al VIII-lea avea și el să devină unul din datornicii importanți ai băncii Fugger și actor în raportul de forțe pe continent între catolici și protestanți. Așa că să depănăm bizara poveste.
Faimoșii Isabela de Castilia și Ferdinand de Aragon au avut șapte copii. Ei au decis să o mărite pe mezina familiei cu fiul regelui Angliei. Nefericita Caterina de Aragon avea pe atunci doar 3 ani, iar viitorul ei soț, 2 ani. Până la 15 ani nu s-au întâlnit, dar au corespondat prin scrisori în limba latină. Când au fost declarați îndeajuns de mari să se cunoască, au avut neplăcuta surpriză că foloseau pronunții latinești atât de diferite, încât nu aveau o limbă comună. (Sau poate doar secretarii diplomatici, care le scriau epistolele să fi fost fluenți în respectiva limbă clasică.)
Nunta a avut loc la zece zile de la prima vedere și doar câteva luni mai târziu, ambii s-au îmbolnăvit de friguri. Mai rezistentă, Caterina a rămas văduvă la 16 ani. Considerând că ar fi păcat să se piardă zestrea de 200.000 de ducați, socrul ei, regele Angliei, și-a amintit că mai are un fiu de însurat.
Viitorul Henric al VIII-lea avea la data căsătoriei cu fosta lui cumnată 18 ani. Iar ca să fie mascat incestul toată lumea a trebuit să declare că mariajul cu defunctul nu apucase să se consume. Caterina de Aragon a rămas de 6 ori însărcinată, dar numai unul dintre copii a supraviețuit – cea care avea să fie cândva regină. Cum englezii deveniseră între timp protestanți, i-au dat supraviețuitoarei porecla Bloody Mary.
Exasperat de neputința Caterinei de a-i dărui un fiu și asaltat de amante, Henric al VIII-lea s-a decis să se adreseze Papei pentru o nouă dispensă: respectiv să divorțeze după 24 de ani. Sora Caterinei avea însă deja un fiu foarte important: pe Carol Quintul (al V-lea), ajuns împărat de Habsburg cu banii lui Fugger, de la care împrumuta și cu 16% pe an. Carol domnea deja peste Germania, Spania, Italia, avea o mare influență asupra papalității și niciun interes ca mătușa lui să fie aruncată de pe tronul englez de mofturile lui Henric. (Poate lungile războaie dintre spanioli și englezi, mai ales în secolul XVII, ar fi putut fi evitate, dacă acea căsnicie se păstra.)
Henric a preferat să iasă de sub ascultarea Papei în 1527 și să se recăsătorească. Trecerea Angliei la protestantism a fost un proces gradual tumultos. În 1534, Parlamentul îl recunoaște prin vot pe rege drept cap al Bisericii Anglicane. Iar anul următor, Thomas Morus e decapitat pentru stăruința în fidelitatea față de papă.
După „divorțul” de Roma, Henric a purces la o jefuire metodică a bogatelor mănăstiri din regat, vânzându-le inclusiv manuscrise și odoare de aur. Au fost prădate aproape 650 de mănăstiri și peste 100 de spitale, alături de alte așezăminte sociale. Dar și așa la scurt timp a ajuns înglodat în datorii la cămătari, între care și Fugger, în urma stilului de viață extravagant. După războaiele cu Franța din anii 40, a trebuit să recurgă la o masivă devalorizare monetară, cum nu mai făcuse niciunul din predecesorii săi. Într-atât de mult, încât banii englezești nu mai erau primiți de neguțătorii olandezi.
În timpul domniei lui Henric, Parlamentul decretează legalitatea cămătăriei, pentru a o condamna vremelnic peste câțiva ani. Lumea catolică o practica, deși în teorie o condamna; lumea protestantă a normalizat-o ca parte firească a economiei ce se îndrepta spre capitalism. Englezii au inventat și manipularea cursului de schimb pentru datele la care aveau să-și achite datorii ale coroanei.
Iar prin „privateers” au acordat practic licențe de „privatizați” care să practice pirateria, ca formă de război cu ibericii. Spionii britanici le dădeau ponturi piraților când urmau să treacă transporturile importante. Un astfel de atac a răpit banii împrumutați de spanioli de la bancheri genovezi să ajungă la armata lor din Olanda. Neplata soldaților a stârnit o răscoală ce a dus la independența acestei viitoare mari rivale, în secolul XVI.
Cu banii unor bancheri ca Fugger și Welser, precum și prin relații de rudenie, Carol Quintul ajunsese să domnească și în Spania, pe lângă Olanda, sudul și nordul Italiei. Iar aici apare un mare paradox. Conchistadorii îi aduceau din America de Sud vaste cantități de aur, cum nu se mai văzuse până atunci. Se estimează că din secolul XVI, până la sfârșitul secolului XVIII, Spania a cărat din cele două Americi, de la azteci și incași, 181 de tone de aur. Chiar și așa, îndatorarea l-a obligat să recurgă la devalorizări și în cele din urmă să ajungă în incapacitate de plată.
Spaniei, condusă de Carol, îi revenise cea mai mare parte din Lumea Nouă, care fusese tranșată cu Portugalia. Și totuși, Carol a fost de cinci ori în incapacitate de plată, în a doua jumătate a secolului XVI, moștenind de la Filip nu doar imperiul, dar și datoriile. Cu această ocazie, strănepotul lui Maximilian I falimenta și banca familiei Fugger, atât de legată de ascensiunea habsburgilor. Pentru că aurul era constrângător ca monedă, iar habsburgii dominau monetar Europa, ei nu puteau compensa toată creșterea de productivitate a continentului. Forțele deflației erau prea mari și le-ar fi trebuit ceva similar cu tiparnițele băncilor moderne, instrument pe care acum America îl are (și îl abuzează).
Corăbiile purtătoare de comori din Lumea Nouă erau deseori prădate de pirați sub patronaj regal britanic, războaiele îl costau o avere și, mai ales, țările rivale se industrializau mai mult.
Portugalia și Spania, deschizătoarele de drum ale imperiilor coloniale se comportau ca niște copii de bani gata: risipeau rapid aurul câștigat ușor. Importau mărfuri de lux de la olandezi, englezi și francezi, iar tonele de aur li se scurgeau astfel printre degete.
Alt aspect notabil e că resursele descoperite în cele două Americi erau rapid înstrăinate bancherilor germani, care sponsorizaseră preluarea tronului. Welser era printre cele mai importante familii bancare, cu pretenția că se trage din legendarul general bizantin Belisarius. Unul din membrii ei a ajuns prinț al Imperiului German. Bartolomeus Welser, creditor al lui Carol Quintul, a primit Venezuela în concesiune – cunoscută ca Welserland, în compenesație cu o datorie neonorată. A mai primit licențe miniere în Cuba și contracte de infrastructură.
Familia bancherilor germani Welser a fost printre primele care au exploatat noua rută spre Indii, deschisă de portughezul Vasco da Gama. Din împrumuturile către habsburgii care domneau în Spania au avut diverse beneficii. S-au implicat în comerțul cu sclavi, pe care îi foloseau în plantațiile de trestie de zahăr, dar și în apariția orașului columbian Bogota.
Spania a început să se înfrupte din aurul sud-american abia după 1520, în cantități considerabile până la sfârșitul secolului. Regele lua 20% din ce se aducea de peste ocean. Tot în jurul primei date menționate are loc și o devalorizare masivă, înjumătățind cantitatea metalului prețios din fiecare ban. Efectul cumulat a fost revărsarea inflației: prețurile se dublează în Anglia în prima jumătate a secolului următor.
Deloc de mirare, prima parte a secolului XVI e marcată de mari revolte țărănești în Europa. Franța, în luptă cu Carol Quintul, își găsește aliat neașteptat în Imperiul Otoman. La cererea francezilor, Soliman Magnificul atacă Ungaria, intrată și ea printr-o alianță matrimonială sub coroana de Habsburg și vulnerabilă militar după dispariția lui Matei Corvin. În bătălia de la Mohacs (1526), Papa și englezul Henric al VIII-lea oferă un ajutor tardiv, dar cel solicitat de la rudele de Habsburg se lasă așteptat. Consecința a fost dezintegrarea Regatului Ungar și instituirea suzeranității otomane asupra Transilvaniei. Aici va ajunge să domnească fratele lui Carol. Accidental, și Anton Fugger își pierdea din investiții, inclusiv pe regele Ludovic al II-lea, mort în bătălie.
Scăpați trei ani mai târziu de asediul Vienei de către turci, habsburgii se vor putea concentra pe celălalt capăt al imperiului lor. În triunghiul făcut de Peninsula Iberică, Olanda și Anglia urmau să se deruleze afaceri cu impact mai mare.
(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)
Victor Grigore
