Globalizarea e bună

De fapt, există cel puțin două feluri în care globalizarea are loc. Una este procesul natural, prin care zone diferite ale globului se interconectează, prin simplul contact dintre culturi, prin călătorii și comerț. E un proces, de descoperire și regăsire, care durează de când lumea. De când primul african a plecat către satul vecin, sau de când primul polinezian și-a luat inima în dinți, s-a suit într-o canoe și a vâslită către un tărâm, de care nu era sigur că există. Și a ajuns pe o altă insulă, și de acolo, pe alta. Fără globalizare, idei precum roata, scrisul, tiparul, telefonul și hainele de bumbac ar fi rămas necunoscute în cele mai multe locuri ale Pământului. Am putea doar să ne imaginăm cum ar fi arătat magazinele noastre fără globalizare. Nici măcar ca pe timpul lui Ceaușescu, pentru că și atunci erau creveți vietnamezi și, mai rar, bomboane cubaneze și, extrem de rar, banane.

Dar pe lângă această globalizare pozitivă și naturală există o formă nocivă de globalizare. E procesul artificial, gândit de elitele socialist-liberale, care doresc să aibă controlul asupra acestui proces, în curs de accelerare. Nocivitatea vine tocmai din încercarea de a construi un sistem de tip statal și o economie de comandă, planificată. Sub ochii noștri se înfruntă două aripi socialiste, le-aș numi: socialismul idealist-utopic și socialismul-cinic-pragmatic. Primii sunt în stradă, cu cocktailuri molotov în mână, ceilalți tranșează sfere de putere și încheie acorduri în spatele unor uși închise, peste capul alegătorilor. Și unii și alții beneficiază (în măsuri diferite) de pe urma capitalismului, dar îi sunt fundamental ostili, l-ar vrea fie distrus, fie pus definitv sub controlul lor. Și unii și alții vehiculează idei mari, dar nu le văd realizate decât de sus în jos, prin legislația și forța statului, local sau global, la butoanele căruia se străduiesc să ajungă.

Unii se opun globalizării, în numele ideilor naționale, deși chiar ideea națională a fost o etapă a integrării globale, ce a explodat cu forță în secolul XIX. Pentru aceștia, celula mai mică a statului național e de preferat unei închisori cât o planetă. Alții se opun din considerente economice, reclamând duritatea competiției și renunțarea parțială la protecționismul de stat, ca forme de cruzime socială, fără să realizeze că tocmai abandonarea „protecționismului” și îngrădirilor, i-ar avantaja în calitate de consumatori și angajați. Nu e greu de intuit că asemenea poziții sunt încurajate chiar de unele state, anume de cele, care au pierdut puțin startul cursei. Numai că, în realitate, nivelul de sărăcie scade dramatic în țările care acceptă cel mai entuziast provocările globalizării. Refuzul participării înseamnă sărăcie garantată și o crimă la adresa viitorului unei țări.

Ingredientele succesului pe piața globală sunt: respectul pentru lege și proprietate, dereglementarea (legi puține, clare și relaxate, care încurajează inițiativa fiecăruia, munca și creativitatea). Iar în modul cel mai cinic, cei care se opun globalizării le refuză accesul la prosperitate celor din lumea a treia, prin subvențiile agricole și taxele vamale.