Discuțiile prilejuite de găzduirea unor statui de ghips în sediul Primăriei Sectorului 1 îmi dau ocazia să recomand un documentar de excepție. Mulți l-au văzut cu ani în urmă. Dar dacă nu l-ați văzut, e genul de pledoarie care îți deschide mintea spre un alt orizont. E un eseu cinematografic semnat de regretatul gânditor conservator Roger Scruton. Întrucât filmul a fost șters de pe YouTube, m-am bucurat să îl găsesc în altă parte cu subtitrare în limba română.
Una din cele mai proaste idei băgate în capul contemporanilor e că „gusturile nu se discută” sau că „frumusețea e relativă”. În realitate, există criterii obiective de apreciere a valorii estetice și există ierarhii obiective între creațiile artistice. Omul are sădită în el caracteristica nativă de a recunoaște frumusețea, lucrurile armonioase și talentul. Se simte bine în locurile unde e prezentă frumusețea naturală a peisajului, orașele cu arhitectură frumoasă, Și, instinctiv, părăsește locurile urâte, se simte oprimat când trebuie să trăiască în orașele contruite de apostolii modernității (mai cu seamă după ce inovațiile lor se demodează).
Există, totuși, un proces în urma căruia bunul gust devine prost gust. La finalul căruia, individul devine convins că un lucru urât și neînsemnat merită apreciat cu uimire și admirație, merită prețuit cu sume exorbitante. E cazul „elitei” snobilor cu capete seci. Sau, cel puțin, devine nesigur că există ceva mai valoros decât altceva și că ar putea să facă o asemenea evaluare. E cazul majorității societății, aruncată în confuzie și intimidată de siguranța și autoritatea pseudo-elitelor. Acest proces de involuție a gustului se numește degenerare.
Roger Scruton urmărește cum a avut loc acest proces de degenerare și încearcă să îi găsească explicațiile și efectele. Între mecanisme se află încercarea de a imita arta de către artiști a căror ambiție depășește cu mult talentul. Și care au sesizat corect că opera de artă iese în evidență prin originalitate, având darul de a produce uimire. Așa că și-au concentrat efortul către acest efect, pe care au reușit să îl producă prin surogate. Au început să livreze produse ușor de creat, care excelau la capitolul inovație, dar cărora le lipsea semnificația, substanța profundă. Era doar gălăgie în locul muzicii, gemete și gâfâieli, în locul pasiunii și sentimentelor.
Degenerarea artei a fost un proces deliberat de desacralizare a societății. A fost un atac coroziv, dat cu ajutorul unei suprastructuri sociale de critici, ziariști, promotori și politicieni, care controlează sistemul de educație. La finele acestui proces au reușit să creeze nu doar confuzie a valorilor, dar și un gust alterat. Prostul gust e un cerc vicios, care face ca omul să locuiască în cartiere ghetou, să lucreze în clădiri de birouri și incinte industriale hidoase. Apoi să își găsească relaxarea în cluburi întunecate cu aspect de bombe și garaje, în stațiuni kitsch, purtând literalmente zdrențe, produse de mari „creatori de modă”.
Paradoxal, pseudo-artiștii modernității, care se recomandă prin originalitate, ca fiind calitatea lor de căpătâi, sunt în realitate lipsiți de imaginație și de mijloace creative. Ei se imită între ei, simulând un proces, care a avut inițial darul de a uimi privitorii.
„Frumusețea va salva lumea” – e profeția lui Dostoievski, citată și de Scruton în film. Ea ne ve indica binele cu cea mai mare precizie. Sluțenia pseudo-artei promovate de snobi, care se pretind neînțeleși, trebuie denunțată și alungată din spațiul public, ca impostura care e de fapt.
De ce contează Frumusețea (Roger Scruton – Why Beauty Matters) from Academic Cluj-Napoca on Vimeo.