De ce America nu poate tipări bani la nesfârșit

Peter Schiff e unul din cei mai simpatici analiști ai economiei americane, pentru că are un limbaj simplu, direct, și deseori plin de haz. Acest speculator evreu american, care conduce Euro Pacific Capital, un fond de investiții, le-a înghețat zâmbetul pe față unor agenți imobiliari, prin 2006. Era culmea bulei imobiliare din Statele Unite și îl invitaseră să le vorbească despre cum vede viitorul pieței imobiliare și ce perspective noi de creștere ar mai fi. Aceea e cea mai limpede anticipare a crizei economice, cu dovadă filmată, pe care am văzut-o până acum. De fapt, e atât de limpede, încât un comentator spunea că e grăitor pentru sistemul educațional și starea de dezinformare menținută de presă, dacă oamenii se înghesuie să vadă o înregistrare cu o „profeție” despre criză, pentru a înțelege mai clar ce s-a întâmplat. Dacă nu uit, voi adăuga și acea filmare mai veche pe blog, pentru că merită. Despre momentul când vorbea despre criza creată de Fed prin încurajarea elanului speculativ, Peter Schiff își amintește amuzat: „m-au chemat la conferința dezvoltatorilor imobiliari americani și m-au ascultat. Anul viitor nu m-au mai invitat. Al treilea an, conferința nu s-a mai ținut deloc, din motive de criză.” :))

În această conferință, ținută în Canada, Peter Schiff își continuă profețiile pesimiste, chiar dacă între timp s-au înmulțit cei care au viziuni similare. Predicția pe care o face de această dată e că al doilea mandat al lui Barack Obama va fi adevărata reglare de conturi, momentul în care nesăbuința va trebui plătită, sfârșitul traiului pe datorie al societății americane. Argumentația sa libertariană ține de fapt de întoarcerea la bunul simț. Banii nu sunt decât promisiuni de plată, utilizați în speranța realizării unui schimb: schimb de produse cu alte produse, sau schimb al muncii cu alte produse și servicii.

Cursa nebunească pornită de mai multe state, în frunte cu SUA, Japonia și UE, de devalorizare simultană a propriilor monede e chiar asta: o nebunie.

„Japonia ar putea exporta întreaga țară, dacă asta își propune, n-are decât să scadă de tot valoarea yenului, să dea tot ceea ce produc gratis, dar asta nu ar însemna bunăstare.”

La fel și Statele Unite, nu fac decât să își amăgească partenerii comerciali și populația internă cu amânarea decontului. Avantajul lor trecător e că dolarii îi sunt acceptați, ca și cum ar fi valori în sine. Nemulțumirea americanilor față de exportul de locuri de muncă și invazia de produse chinezești e nefondată. Până una alta, în schimbul banilor tipăriți de Bernanke, sunt primite bunuri reale, produse dorite de cumpărător, care le fac viața mai bună.

În acest moment, Rezerva Federală e cel mai mare cumpărător de bonduri emise de Statele Unite, pentru a se finanța. Cumpără chiar și 90% din oferta de obligațiuni, folosind restul de finanțare reală pentru a achita dobânzile. O schemă de tip Caritas, care nu poate dura la nesfârșit.

Discuția despre plafonul de îndatorare (fiscal cliff) e una diversionistă, care creează iluzia rezolvării unei probleme, prin mărirea limitei de împrumut. Uneori, ea merge simultan cu amenințări la adresa finanțatorilor, că returnarea eșalonată a datoriei va fi întreruptă, dacă nu se menține fluxul de împrumuturi și nu se crește plafonul de îndatorare. Singura care a reușit să aducă timp suplimentar pentru America a fost criza din zona euro.

„Noi nu creștem plafonul de îndatorare, ca să arătăm că vrem să ne plătim datoriile (cu spune Obama). O creștem tocmai pentru că nu ne putem plăti datoria, ca să putem împrumuta, în loc să achităm. Președintele Obama compară refuzul republicanilor de a crește plafonul de îndatorare cu o masă copioasă la restaurant, pe care ne gândim să nu o plătim. Dar situația e alta. Noi am intrat în restaurant știind că nu putem plăti, dar am comandat. Iar împrumutul nu se cheamă plată a datoriei.”