Am realizat că mulți nu au înțeles miza, sensul și motivațiile criticilor mele din ultimele zile. Iar alții doar se fac că nu înțeleg. Așa că mai fac o încercare, de astă dată sub forma unui basm, poate așa e mai lămuritor:
A fost odată o împărăție, aflată pe un picior de plai, pe-o gură de rai… (Mai multe n-aveți nevoie, ca s-o localizați.) Dar oamenii în împărăția aia erau cam nefericiți, parcă totul le mergea de-a-ndoaselea, și toate se părăgineau în jur. De când îl deteră pe Roșu Împărat gâdelui, crezând c-o să le meargă mai bine, se pricopsiseră cu o haită și mai mare de boieri hicleni, care prădau tot pe ce puteau pune mâna, de prin curțile țăranilor.
Povestașul era prichindel când prinse la minte că lucrurile-s putrede în împărăție, și vru cu tot dinadinsul să afle de unde vine blestemul ce apăsa pe biata țară. Cum era necopt, își zise mai întâi, cum grăiau toți opincarii, că peștele de la cap se-împute; și totul o să se îndrepte când vor schimba pe Împăratul Galben, cu Împăratul Albastru.
Și tot așa se sfădeau între ei târgoveții, pentru câte unul sau altul, crezând de fiecare dată că de-acum au scos-o la cap. Dar schimbarea domnilor era bucuria nebunilor, și țăranii rămâneau tot rupți în fund și cu punga goală, după fiecare răzmeriță, când îl urcau în tron pe câte unul.
Azi așa, mâine așa, Povestașul băgă de seamă că-n jurul tronului se aciuaseră haitele boierești, care se sfădeau între ele cât e ziua de lungă. Și împuiau capul mulțimii neștiutoare, pe care o mânau, unele hăis, altele, cea, de nu mai știa care încotro. Iară lumea, mai vârtos se sfădea de dragul haitelor celea, de se stucheau între ei cu patimă, că: „mata ești de Cea, și io mi-s de Hăis”… „și mare pagubă făcură boierii de Cea, dar parcă mai răi ca ăia de Hăis, nu s-a pomenit…”
De la o vreme, Povestașul prinse în sân că și astea sunt sfadă deșartă, deși ceva miez era în a pricepe gândurile cele meșteșugite ale acelora ce mână noroadele într-o parte sau în cealalta. Și începu a băga de seamă că în spatele tronului împărătesc ședea mereu Omul Spân, nebăgat de seamă și neclintit de la un împărat la altul, șoptindu-i în ureche și la toți trăgând cu coada ochiului.
Boierii toți îl știau de frică pe Omul Spân, că se zicea că are oamenii lui, cu ochi albaștri și urechi ascuțite, care pe toate le află și pe toți îi au cu câte ceva la mână. Măi, hâdă creatură iaste și aceasta, care încă nainte de Roșu Împărat împila mulțimile în cazne grele. Și se dădea de trei ori peste cap și devenea după gust boier de Hăis sau boier de Cea, sau negustor mare, sau terchea berchea pus pe scandal în drum.
Dar cel mai tare îl muncea pizma pe Povestaș pe cele Gheonoaie de presă, care citeau de pe promptere minciuni vrute și nevrute, încât țineau mulțimile cu gura căscată la spusele lor. Bătrânii spuneau că tot Omul Spân le suflă-n ureche și Gheonoaielor, care țineau unele cu boierii de Hăis, altele cu boierii de Cea. Și care se uita în gura lor, pe dată devenea mai nătâng la minte; că dacă ai fi stat să asculți la voroavele lor mai multe ceasuri din zi, ai fi ajuns în mintea copiilor, negreșit.
Și multă vreme Povestașul a crezut că va putea fi de folos țăranilor răsculați, dacă le-ar spune câte nu-s drepte din vorbele Gheonoaielor, din uneltirile Omului Spân și ale haitelor boierești, din netrebnicia împăraților, care se schimbau degeaba. Și merse în codri la haiduci, departe de forfota ulițelor, unde se țeseau povești, pe care Gheonoaiele nu le grăiau mulțimilor.
Dar Povestașul mai umblase și prin alte împărății, unde băgă de seamă că lucrurile se stricau și prin alte părți. Ba în unele privințe, chiar mai abitir decât în satul lui, de-ți era mai mare spaima a umbla pe ulițele lor. Și așa destrăbălare mare se vedea la dânșii, că nici rușine nu mai aveau a se fuduli cu pofte împotriva firii, care nu se pomeniseră din moși strămoși. Și îi povățui pe goroveți să se ferească de asemenea spurcăciuni, care se răspândeau de la Tatăl Zmeilor.
Și din ce cerceta mai mult în poveștile haiducești, se dumirea că împărățiile sunt legate între ele. Că are fieștecare câte un Spân, care nu-l mai slujește pe împăratul lui, ci ia ascultare de la Tatăl Zmeilor, și îl povățuiește pe rigă să ducă de râpă noroadele. Și că nu toate împărățiile sunt de un leat, ci unele mai vechi și ridicate asupra altora.
Că a noastră e sub stăpânirea Balaurului cu mai multe capete, care a pus ghearele pe ce era mai de preț din ce furaseră boierii hicleni de la norod. Încât ajunseseră țăranii să n-aibă cu ce aprinde opaițul, că și gazul era dat la un cap al balaurului, nici cu ce încălzi soba, că lemnul era tăiat pentru balaur. Și toți ajunseseră datori vânduți la alt cap al balaurului, care-i împrumuta cu camătă, întru desfătarea Spânului și a boierilor hicleni.
Ei, dragii moșului, grele treburi a le desluși gloatelor amețite de Gheonoaie, care numai laude spun pentru Balaur și lingușeli pentru Zmei. Din ce le ticluia ceste necazuri Povestașul oamenilor, din aia îl credeau mai țicnit. Ba încă-l certau că vrea să-l păteze pe Împăratul Maro, sau că suspină după Împăratul Roșu, că nu e de Hăis, că nu e de Cea sau că-i tocmit de Balaurul de la Răsărit, să le mâhnească inimile.
Dar iată că pe nepusă masă, împărații se apucară să își închidă împărățiile, ținând pe oameni în casele lor. Și toți boierii făcură cum li se poruncise, ca mânați de la spate de Tatăl Zmeilor, de începură să bage de seamă și dintre țărani lucrătura Spânului. Și vraja Gheonoaielor se risipea văzând cu ochii, căci oamenii nu mai credeau ce auzeau și căutau deslușire în a vorbi fiecare cu fiecare.
De frica noroadelor, Tatăl Zmeilor începu a urzi alte haite boierești, noi nouțe. Care să pară a se sfădi cu cele vechi. Și iarăși să-i țină potoliți pe țăranii răsculați.
Aceasta nu e o poveste de pe vremea dacilor. E o poveste de pe vremea daciilor 1300, care se puteau mâna doar o săptămână da și alta ba, ca să nu se risipească păcura. Și Împăratul Roșu stingea opaițele oamenilor seara, după ce Gheonoaia îl vorbea numai pe el de bine preț de un ceas.
Atunci s-a născut și Făt Frumos, într-un mic palat din codrii Cotrocenilor, la casă de oameni înstăriți, dar hărăzit să ajungă în palatul cel mare din acel cătun. Și Făt Frumos creștea într-o zi cât alții în nouă, așa că la 28 de ani avea inima unuia bătrân, că lucra deja la Parlament.
Nu bine scăpară țăranii răsculați de Împăratul Roșu, că Făt Frumos se și înfățișă boierilor hicleni zicând că vrea să fie unul de-al lor, ca să salveze pădurea. Pe atunci, pădurea încă nu fusese tăiată, dar cu câtă frunză a tăiat el la câini prin minister, nici n-a oprit-o să ia calea străinătății,
Dacă pădure nu mai era, Făt Frumos zise că vrea să aibă grija împărățiilor din afară. Și acolo numai oamenii Spânului forfoteau și moșmondeau. Și boieri vechi, de pe vremea Împăratului Roșu prinseră drag de hazul Fătului și mi-ți-l ocrotiră, ca să-l trimită prin lume, că tare priceput părea la ascunzișul lucrurilor.
Și dacă se duse peste mări și țări, se întoarse învățat (când deja apăruse Loganul) de povățuia boierii lacomi cum să facă dezvoltare durabilă cu pădurea satului. Iară pre țărani îi învăța a merge mai mult pre jos decât în căruță, că are să se încingă împărăția de la vacile lor, de o să fie pojar peste lumea toată!
Și le spunea că nu-i altă cale pentru a opri lumea de la nădușeala ce avea să vie din pricina neștiinței lor, decât ca toate împărățiile să se unească într-una singură.
– Măi, flăcăule, de unde învățași, măi vorbele astea prăpăstioase, că la noi în sat nu s-au pomenit de când lumea așa povățuiri globaliste!? se răsteau țăranii, care auziseră zvonul că boierii or să-i pună să mănânce greieri și să le pună dop vacilor de spaima vipiei.
– Nu cumva te-ai înhăitat prin lume cu Tatăl Zmeilor de la Roma!? de vii acum cu meșteșugiri din astea pe capul nostru!?
Dar Făt Frumos se dete de trei ori peste cap și se făcu un țăran în ițari, pravoslavnic, care numai de satul lor le grăia. Deja trecuseră la Duster și nu-l mai țineau minte de odinioară. Și așa de mieros le vorbea, că Gheonoaiele îl chemau și ele să le spună snoave alegătorilor.
Ani și ani, noroadele nu au luat seama la vorbele lui Făt Frumos, chit că-l vedeau sporovăind cu Gheonoaia. Până într-un an, când se săturară de tot de Maro Împărat, gândind că om mai plăvan și mai prost ca ăst leneș, nici că se mai găsește. Și-și puseră în minte a-l pune-n locul lui pe tron pe Făt Frumos.
Doar că boierii hicleni chemară pe Omul Spân, să spună vorbe mincinoase despre Făt Frumos, că ar fi uneltit cu Balaurul de la Răsărit. Și se închiseră în palat cu Maro Împărat. Mulțimea furioasă, se răsculă, turbată și pe Gheonoaiele, care îndrugau minciuni pe seama lui Făt Frumos.
Dar bine nu se văzu mândrul făt împărat, că începu iar a le grăi din snoavele de demult, ale tinereții lui. Și le zicea că el tare mult iubește pe Balaurului cu mai multe capete, din care numai unul îi iaste nesuferit. Dar față de celelalte are să fie și mai supus ca înainte. Și parte din Gheonoaiele Omului Spân îmbiau mulțimile să îl îndrăgească pe Făt Frumos, că tare de trebuință este a servi balaurului.
Și dacă Povestașul le spunea țăranilor răsculați că trebuie să fi fost lucru fermecat cu acest Făt Frumos, ele săreau asupra lui:
– Tu ții cu boierii sau cu Împăratul Maro! Vezi-ți de treabă, măi țâcă!
– Nici pomeneală! Dar ia priviți mai cu luare aminte în urma lui Făt Frumos, și o să vedeți urmele Spânului și ale Zmeilor…
– Aceea a fost de demult. Acum alt cuget e în inima lui. Grăiește de parcă-i miere, de ți-e mai mare dragul să îl asculți!
– Și ce vă învață el despre Balaur, despre Zmei, despre ce aveți de făcut cu pădurea?
– Nu ne privește. Noi îl vrem pe Făt Frumos, orice ne-ar spune și oricum ar fi! Că tare ne e drag să-l ascultăm și lehamite ne e de Maro Împărat. Încotro ne va povățui el să mergem, într-acolo vom merge, că ar fi calea Zmeilor sau a Balaurului.
Degeaba își munci gura cu ei Povestașul, că n-a fost chip a-i lămuri că înțelept ar fi a-l cerceta pe Făt Frumos cu de-amănuntul, pân’ ce a-i da cheile împărăției. Că pe urmă, în zadar va fi… Ei tot la ce le șoptea Gheonoaia preferată rămâneau și din treburile mari nimic nu pricepeau.
Și s-au întors țăranii răsculați tot la rânduiala de mai ‘nainte, când se sfădeau între ei dacă să pună împărat dintre boierii de Hăis sau dintre boierii de Cea. Omul Spân rămase în spatele tronului lui Făt Frumos Împărat, care cum le făgăduise, tot mai supus era Balaurului, încercând a mulțumi când un cap al lui, când un altul, sau a se otărî la unul din ele, după cum îl îndemnau Zmeii.
Ș-am încălecat pe-o șa, și împărăția a rămas tot așa…