Tucker Carlson își face partid
Tucker Carlson anunță intenția de a crea un nou partid politic și e probabil că va candida la președinția SUA în 2028. Cel mai popular ziarist de pe glob în clipa de față dorește recuperarea suveranității Statelor Unite pentru reconstrucția țării și retragerea din programele de susținere a războaielor Israelului și Ucrainei.
Fosta vedetă de televiziune crede că America nu mai e o democrație, ci un partid-stat cu două brațe, republican și democrat. De asemenea, că Donald Trump nu își mai controlează propria viață. „Mi-e milă de oricine e în asemenea stare de sclavie, inclusiv de el”.
Cândva un susținător al actualului președinte, Tucker a fost de trei ori la Casa Albă încercând să îl convingă să nu intre în războiul contra Iranului cerut de Israel și de cei mai mari sponsori ai campaniei prezidențiale, ca Miriam Adelson.
Tatăl lui Tucker Carlson a fost ambasador și a condus din partea CIA trustul de propagandă în Europa, care includea și Radio Vocea Americii, în timpul războiului rece. Fiul său, Buckley Carlson, a lucrat ca atașat de presă la Casa Albă, scriind discursuri pentru Trump și apoi la biroul lui JD Vance. Cu o lună și jumătate în urmă, a părăsit acel rol de consilier, pe măsură ce ruptura între familia lui și cea prezidențială era tot mai evidentă.
Tucker Carlson ar putea rupe o parte considerabilă din votul republican, dar și din cel democrat, cu o linie naționalistă, liberală în economie, conservatoare social sub inspirația valorilor creștine și preocupată de mai multe problematici sociale. Gruparea alternativă ar putea atrage și alți disidenți eliminați la presiunea lobby-ului neocon, ca Thomas Massie, Marjorie Taylor Greene, Joe Kent sau Tulsi Gabbard.
Va fi interesant de văzut dacă va câștiga și susținerea groyperilor lui Nick Fuentes, care e de acord cu eliberarea de sub influența lobby-ului israelian. Dar susține că Tucker ar închide ochii la gruparea din statul subteran care îl include pe Peter Thiel de la Palantir.
În Statele Unite, sistemul electoral de tip „învingătorul ia tot” defavorizează lansarea partidelor mici, menținând duopolul. Dislocarea unui partid cu altul s-a mai întâmplat, în cazuri rare, dar de cele mai multe ori doar a favorizat partidul rival prin fragmentarea voturilor.
La mijlocul secolului XIX, Partidul Republican a apărut ca forță nouă, înlocuind partidul Whig, o grupare liberală moștenită din politica britanică. La sfârșitul aceluiași secol, Partidul Poporului a intrat în Congres și a avut finalist la prezidențiale. Cu puțin timp înainte de primul război mondial Partidul Progresist (cu o agendă reformatoare diferită de ce se înțelege azi prin acel nume) a avut o performanță similară. Ambele au fost absorbite în Partidul Democrat, cu unele idei preluate în reformele lui FDR.
Ultima dată când un partid-alternativă a reușit intrarea în parlamentul american a fost în 1992, cu miliardarul Ross Perot ca locomotivă. Atunci George Bush senior, care prezidase peste căderea comunismului și a URSS, marcând un triumf al Americii rămase fără rival, nu a reușit să obțină al doilea mandat, adjudecat de tânărul Bill Clinton.
