Dezvăluirile din Dosarele lui Bibi

Printr-o coincidență, anchetarea lui Raed Arafat a demarat odată cu viralizarea unor secvențe mai vechi de la interogatoriul lui Netanyahu la poliție. Cele două spețe n-au tangențe și sunt la o scară diferită, dar se aseamănă într-o privință. Arafat a fost un dictator pandemic, dar nu e judecat pentru subminarea puterii în stat sau pentru cei arși în tirurile colantate cu sigla SMURD. Ci pentru un fleac cu presupuse angajări fictive între instituții. În care nici nu e clar ce prejudiciu ar fi, dacă ambele erau de stat. E cale lungă până la căderea lui sau să se pună problema retragerii cetățeniei.

Puterea lui Beniamin Netanyahu e imensă. Suficient de mare să târască Statele Unite într-un război sinucigaș, cu potențialul de a deveni mondial. Omenirea suportă în tăcere scumpirile generate de războiul, pe care îl cere de zeci de ani. Conduce Israelul, cu întreruperi, din 1996. Totuși, riscă să ajungă după gratii pentru primirea unor cadouri neînsemnate. (Cum vom vedea imediat, implicațiile sunt mult mai mari.) Nu e anchetat pentru anexările din Siria și Liban, pentru inițierea bombardamentelor din Iran.

Pentru genocidul din Gaza e judecat în lipsă fără să riște ceva. Deocamdată, consecința e persecutarea fără precedent a judecătorilor Curții Penale de la Haga. O practică demarată de complicele lui, Trump, în primul mandat, când s-a încercat investigarea crimelor de război americane din Afganistan. Nu mai puțin de 10 judecători ai Curții și 1 procuror general au fost supuși unor sancțiuni americane altă dată rezervate doar teroriștilor. Alături de ei, procurori și raportori ONU, care au depus mărturie. Le-au fost blocat conturile, confiscate active, interzise operațiunile cu firme și bănci din SUA, li s-au impus restricții de circulație.

E absolut remarcabil cum acest fapt și „Dosarul Bibi” trec sub tăcerea deplină a bulei atât de pasionate de Justiție și anti-corupție din România. Vorbim de o mișcare cu sute de mii de fani și ONG-iști, altă dată capabilă să răstoarne guverne cu mitinguri și foarte activă online.

Poliția a demarat ancheta pentru primire de foloase necuvenite contra soților Netanyahu cu un deceniu în urmă, în 2016. Inculparea a avut loc în 2019. Moment din care mersul procesului s-a împotmolit într-o cascadă de evenimente neașteptate, ca în teoria despre fluturele, care produce un uragan. Un virus a îmbolnăvit planeta de pierderea libertății, iar Israelul a devenit „Țara Pfizer”.

Partidul său, Likud, a făcut coaliție cu forțe tot mai extremiste și în 2023 a încercat o „reformă” de tip constituțional a statului, care i-ar fi permis să scape de condamnare prin schimbarea mecanismului de numire a judecătorilor la Curtea Supremă. (Ține loc și de Curte Constituțională, la ei.) Tentativa a împărțit țara în două și a produs cele mai ample proteste de stradă, din istoria de aproape opt decenii a statului.

Când părea că urmează o revoluție, are loc atentatul Hamas, cu peste o mie de victime. Urmat de peste doi ani de răzbunare, cu aproape toate locuințele transformate în mormane de moloz și două milioane de captivi deveniți sinistrați. Apoi seria de războaie în care ne aflăm. În acest punct, intervine aproape accidental și cea mai importantă dezvăluire din documentarul The Bibi Files, lansat la sfârșitul lui 2024, care poate fi văzut la final.

1 miliard de dolari pentru Hamas

Cercetând corupția familiei Netanyahu, poliția din Israel dă și peste un traseu neașteptat al unor fonduri. Guvernarea cu componente de extrema dreaptă susținea cu fonduri gruparea radicală Hamas, într-un ritm de 35 de milioane de dolari pe lună. Banii erau remiși prin Qatar, în genți. Între timp, guvernul acuză Qatarul că găzduiește televiziunea Al Jazeera și că ar plăti vedete critice (acuză nedovedită). Suma totală ar fi fost de 1 miliard, potrivit filmului, care arată un document în arabă, presupus a fi înțelegerea secretă semnată cu cei din Qatar.

Scopul manevrei era să împiedice instaurarea păcii cu palestinienii. Anterior, gruparea Fatah fusese susținută de Israel ca să spargă reprezentativitatea OLP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei, condusă de Yasser Arafat). Între timp, Fatah a devenit foarte moderată și dispusă la negocieri, motiv pentru care a fost încurajată aripa mai dură a Hamas, care astfel justifica riposte din cele mai aspre. Filmul nu intră în alte teorii legate de informațiile anterioare atentatului avute la dispoziție, slăbirea pazei la granița supravegheată cu mijloace de detecție electronică foarte avansate. Nici de orele trecute între începutul atacului și intervenția defensivă. Nu vorbește nici de aplicarea directivei Hanibal (lichidarea propriilor cetățeni care sunt pe punctul de a fi luați prizonieri). 

După realizarea documentarului a avut loc și celebra operațiune cu pagerele explozive ale unor lideri Hezbollah. (Care a fost lăudată ca foarte ingenioasă dar, în fond, a fost un atentat terorist. În care au murit 40 de adulți și 2 copii, fiind rănite până la 4.000 de persoane, femei, copii, bătrâni, a căror vinovăție sau afiliere cu organizația respectivă, care e și un partid în Parlamentul din Liban, n-a fost dovedită.)

Incidentul trebuie avut în vedere, pentru că dacă Hezbollah a putut fi infiltrată până la controlarea totală a comunicațiilor interne, e puțin probabil că Hamas să nu fi fost la fel de bine supraveheată. (În condițiile în care era plătită cu 1 miliard de dolari de guvernul Netanyahu și activa în teritoriul mic, închis ermetic din Gaza.) De unde rezultă că e puțin probabil să nu fi existat informație anterioară sau în timp real despre atentatul din 7 octombrie 2023.

În film, Netanyahu justifică astfel de colaborări subterane prin aceea că Israelul are dușmani neîmpăcați în jur. Și se arată încrezător că poate regla „intensitatea focului” cu care se joacă.

realizatori de marcă

Înainte de a continua cu alte revelații ale documentarului The Bibi Files, e cazul să spun câte ceva despre realizatori și stilul filmului. E o producție foarte costisitoare, condusă de o echipă specializată în documentare, premiată la Emmy și Cannes. Chiar filmul de față a fost pe lista scurtă a nominalizărilor pentru Oscar. Au mai realizat documentare pe subiecte ca Wikileaks, Putin, Elon Musk.

Filmul de aproape două ore se bazează pe circa 1.000 de ore de filmări din ancheta poliției, scurse în mod clandestin și încredințate unuia din realizatori. Procedura seamănă cu transmiterea „pe surse” a unor stenograme de la DNA sau din filajul serviciilor. Deci în această privință, seamănă cu genul de documentare Recorder. E un documentar părtinitor, care nici nu mimează obiectivitatea, fiind doar dinspre partea acuzării. Dar acuzele par să aibă greutate, fiind mărturii directe și date de context verificabile.

E un documentar destinat publicului american, în special stângii liberale cu susținere în comunitatea secularizată evreiască și din partea unor oligarhi, cum e George Soros. Să nu uităm că și Ehud Barak, amicul lui Epstein, era între rivalii lui Netanyahu, care are atât aliați cât și inamici între miliardari. În schimb, cinematografic, filmul e foarte bine realizat, are ritm, suspans și creează personaje. Livrează multă informație într-un mod pasionant.

cadouri de un sfert de milion de dolari

Cum spuneam, ancheta pleacă de la lucruri mărunte, pentru a ajunge la implicații majore. Sunt chiar primele secvențe din documentar, cu Netanyahu interogat de polițiști, furios că primul ministru e cercetat pentru fleacuri. Ar fi primit constant cadouri de la prieteni miliardari, constând în cutii de trabucuri cubaneze (care ar costa peste 1.000 de dolari), cantități însemnate de șampanii scumpe și bijuterii. Estimarea e undeva la 250.000 de dolari în astfel de atenții.

Între cei interogați în film sunt și soții Miriam Adelson și Sheldon Adelson (decedat la începutul lui 2021). Iar aici apare un contrast uluitor cu felul în care Donald Trump se laudă în gura mare că Miriam Adelson i-a dat peste un sfert de milion de dolari pentru campanie. (Soțul ei fusese principalul finanțator individual la campania pentru primul mandat, în 2016.) În timp ce aceiași patroni sunt interogați în Israel fără menajamente dacă au plătit mese la restaurant, cât au fost trabucurile și cât șampaniile.

În fața polițiștilor, cuplul de maganți ai cazinourilor din Las Vegas pare destul de dispus să se lepede de soții Netanyahu. Și e foarte probabil că au semnat declarații incriminante. Miriam pare destul de speriată și scandalizată că Bibi și Sara profită de generozitatea lor. Inclusiv că aceasta din urmă i-a bătut apropouri că alți magnați i-au dat bijuterii de firmă. Sheldon spune chiar că e hotărât să rupă prietenia cu ei.

brățara „românească”

Între obiectele primite de soția premierului, despre care o colaboratoare mărturisește că a achiziționat-o personal, e o brățară din aur, bătută cu diamante, evaluată la 42.000 de dolari. Dar Bibi a cerut să fie schimbată, pe motiv că e prea încărcată și kitsch. Expresia folosită de el a fost: „e prea românească”. Se pare că însuși numele de român a căpătat un sens peiorativ în argou, odată cu valul mare al imigrației din anii 1950, al celor care susținuseră instaurarea comunismului și se mutau în noua patrie.

Cuvântul „romani” din ebraica modernă îi desemnează pe români. Dar a ajuns să fie identic cu cel impus după anii 2000 pentru „țigani” în spațiul anglofon. Însă acel sens peiorativ din film nu se referea la respectiva minoritate. Aparent, israelienii au putut să nu adopte noul etnonim, generator de atâtea confuzii, spunându-le în continuare „tzo-anim”.

cuplul protagonist

Desigur, în centrul documentarului sunt cei doi soți Netanyahu. Și aici simt nevoia unor scurte impresii psihologice, strict subiective. Secvența care m-a impresionat cel mai mult, și m-a stârnit să scriu această cronică de film – dincolo de valoarea de știre a unor dezvăluiri – e cea în care Netanyahu își pierde cumpătul. E o persoană cerebrală, cu o deplină stăpânire de sine. Nu l-am mai văzut să lase emoțiile să răzbată cu nicio altă ocazie. Nici când a vorbit în Congresul SUA de atâtea ori, sau la ONU, nici despre victimele palestiniene, nici măcar de cele israeliene.

E un indiciu despre narcisismul lui că doar când a simțit că libertatea și cariera lui ar fi în pericol și-a ieșit din fire. Secvențele apar exact în momentele când realizează că polițiștii au mai mult decât suspiciuni, că au mărturii de la colaboratori foarte apropiați, facturi și dovezi. Devine furios ca un leu prins în capcană. Cazul procurorilor e construit pe multiple mărturii de la un fost șef de campanie, secretare, persoane de maximă încredere din gospodărie, care se întorc împotriva lor.

Deși Beniamin Netanyahu e un personaj absolut nefast al istoriei, vă mărturisesc că nu mi-a fost niciodată antipatic. Nu îmi stârnește nimic visceral, pot să-i apreciez calitățile, dincolo de crimele în masă comise. Dar nevastă-sa….pff… Nevastă-sa chiar pare ruptă din talpa iadului. Bietul de el, aproape că încep să-l înțeleg. Când ai așa ceva acasă, ce poți să faci? Stai mai mult la birou și te dedici crimelor de război…

Sara Netanyahu e de departe personajul negativ al documentarului. Toți colaboratorii o vorbesc de rău și nici realizatorii n-o cruță. Își tiranizează angajații, e lacomă de lux și ambiții politice, dependentă de alcool. (O interpretare bizară: să ajungem în al treilea război mondial că-i plăcea ei șampania scumpă…) E și singura care zbiară la polițiști și pare mirată că ar conta ce cadouri primește. Poate nu e genul meu, poate e o impresie greșită creată de film, dar nu puteți să-mi spuneți că zâmbetul și ochii ăia n-au ceva demonic… Dar să revenim la lucruri serioase.

depozițiile cele mai grele

Pe lângă soții Adelson, mai apar în documentar și alți doi miliardari, șpăguitori. Spre deosebire de primii, la ei apare și mobilul unor beneficii primite la schimb. Cel mai greu atârnă în dosar relația cu un maganat telecom, Shaul Elovitch. Acesta a avut afaceri în Iran, până la Revoluția Islamică din 79, și a devenit un jucător important în Israel ca distribuitor exclusiv pentru Panasonic și Nokia. Doar că ajunge la ananghie, cu datorii de miliarde, și are nevoie urgentă de un credit major cu garanții de stat de circa 200 de milioane de dolari.

În schimbul unor favoruri de acest gen, Elovitch îi pune la dispoziție un foarte popular site de știri, pe care îl deține, Walla. Care devine un fel de tribună pentru promovarea lui Netanyahu. Deși nu se menționează în film, și soții Adelson sunt jucători majori pe piața media din Israel. Editează ziarul Israel Hayom, un cotidian distribuit gratuit, ușor tabloid, care are cel mai mare tiraj din țară.

James Bond de la Hollywood

De departe, cel mai interesant personaj din film e omul de afaceri Arnon Milchan, acuzat că i-a mituit constant pe soții Netanyahu, primind în schimb o modificare legislativă, care extindea niște scutiri de taxe. Și că Netanyahu a făcut trafic de influență pentru el, pe lângă conducerea SUA, care îl acuza de spionaj, să fie reprimit în America, unde își avea afacerile. Cu el, povestea se împletește cu alte filme de pe ecrane și din lumea reală.

La 21 de ani, moștenește o fabrică și devine agent secret. Fostul președinte Shimon Peres s-a lăudat într-un interviu că l-a recrutat personal pentru serviciul secret al armatei în 1965. Astfel, Arnon Milchan a fost implicat în extragerea de tehnologie nucleară din Statele Unite, cu ajutorul căreia Israelul a putut dezvolta bombele bănuite a fi deținute la Dimona. Arnon a fost unul din cei mai prolifici spioni pentru acest proiect top secret. A procurat componente electronice de mare precizie din State, sub pretextul că le folosește pentru aplicații medicale. A făcut rost de uraniu din Africa de Sud și de schițe pentru centrifuge din Germania.

De notat că în plină pandemie, soții Adelson au obținut de la Donald Trump eliberarea celui mai faimos spion evreu deținut în America. Jonathan Pollard fusese condamnat pe viață în 1987, pentru furtul de secrete, din care vânduse și unor țări inamice, ca Uniunea Sovietică. Trump l-a grațiat în ultimul an al primului mandat (când și-a grațiat și socrul, Charles Kushner, între alții). Pollard a zburat imediat spre Israel în avionul privat al familiei Adelson și a fost așteptat pe pista aeroportului de însuși Beniamin Netanyahu, care i-a făcut o primire de erou.

Când John Fitzgeral Kennedy a aflat că israelienii pregătesc în secret obținerea armei nucleare, a făcut multiple presiuni ca să oprească proiectul, considerând că va destabiliza regiunea Orientului Mijlociu. Alt element contencios era și că JFK pleda opublic pentru înregistrarea organizației de lobby AIPAC ca agent străin de influență. (Legea americană implică restricții și impune o transparență suplimentară pentru lobby-ul străin, deși America însăși practică masiv influențarea altor societăți prin ONG-uri.)

Anterior, organizația s-a numit Comitetul American Sionist pentru Afaceri Publice. Recent, aceste două motive figurează pe lista suspiciunilor privind asasinarea lui Kennedy în 1963, în „teoriile conspirației”. Fratele președintelui, procurorul general Robert Kennedy, pledase și el pentru înregistrarea AIPAC, înainte să fie asasinat în 1968. 

Acoperirea lui Arnon Milchan în America a fost de om de afaceri și producător de film. Și în această privință a reușit spectaculos. A finanțat unele din cele mai vizionate pelicule din toate timpurile. Amintim doar câteva: Once Upon a Time in America, Brazil, Fight Club, Natural Born Killers, Regele comediei (cu prietenul său Robert de Niro), Domnul și Doamna Smith (cu Brad Pitt și Angelina Jolie), Pretty Woman, LA Confidential. Multe au avut un pronunțat mesaj ideologic, precum „12 ani în sclavie”, foarte îndrăgit de activiștii BLM. În multe, mesajele pe care le-ar fi dorit răspândite un spion au fost presărate în comedii din cele mai plăcute, filme de acțiune sau de dragoste.

Cu totul remarcabilă e finanțarea de către Arnon Milchan în 1991 a peliculei JFK, de Oliver Stone. E cea mai faimoasă ecranizare a unei „teorii a conspirației”, legată de împușcarea președintelui la Dallas. Dar, deși filmul induce clar ideea că versiunea oficială are multe semne de întrebare, nu pomenește nimic despre relațiile tensionate pe care Kennedy le avea cu Israelul din cauza programului nuclear și a dorinței de reglementare a lobby-ului AIPAC. Filmul lui Oliver Stone preferă să scoată în evidență suspiciunile privind implicarea CIA, a sovieticilor și a mafiei în eliminarea lui JFK.

Într-un interviu din 2013, Arnon Milchan a simțit nevoia să se laude cu trecutul său de spion, convins că faptele s-au prescris. Doar că mărturisirea a făcut senzație, dată fiind prietenia sa cu vedete de primă mărime de la Hollywood, ca: Martin Scorsese, Roman Polanski, Sergio Leone, Barbara Streisand, Sydney Pollack (pe care a încercat să îl recruteze pentru spionajul israelian). Astfel că ieșirea din culise în lumina reflectoarelor i-a fost defavorabilă. Și Statele Unite i-au retras viza, ceea ce îl punea în imposibilitatea de a mai ajunge la vastele sale afaceri. Motiv pentru care apelează la Bibi, care insistă în favoarea lui pe lângă politicieni de la Casa Albă, inclusiv vice-președintele John Kerry (fost candidat prezidențial).

extremiștii aduși în guvern

O parte din faima actualului premier vine dintr-un detaliu biografic. Fratele său, Yoni Netanyahu, e considerat un erou național, după ce a murit în 1976, conducând o operațiune anti-teroristă în Africa, de recuperare a unor evrei răpiți. Episodul a fost probabil și între ingredientele transformării lui Netanyahu într-un naționalist dur.

Un aspect altfel larg cunoscut, menționat de film, e cooptarea în guvernarea Netanyahu a unor elemente ale extremei drepte. Dar regizoarea leagă asta tot de scandalul de corupție. Cu alte cuvinte, pentru că era disperat să revină la putere și să o păstreze, ca să nu ajungă după gratii, Bibi s-a asociat cu „persoane cu care n-ar fi vrut să fie văzut în poze, cu 2-3 ani înainte”. Felul cum sunt portretizați respectivii e memorabil. Dar mai adaug câteva detalii istorice de context.

Partidul său, Likud, e socotit a fi de „centru-dreapta” (nu după standardele europene). Chiar și acesta e inspirat de sionismul cel mai radical. De exemplu, are în manifestul inițial dezideratul Israelului Mare, exprimat prin formula „de la râu la mare”, preluată de la Vladimir Jabotinsky, luptător în gruparea teroristă Irgun, înainte de înființarea statului. (Ironic, formula a ajuns să fie reproșată ca „antisemită” studenților americani, care cereau recent eliberarea Palestinei.)

Jabotinsky a fost unul din cei mai influenți pionieri ai sionismului, cu un secol în urmă, când a inițiat conexiuni surprinzătoare. A pornit în asociere cu mișcarea bolșevică, împreună cu Parvus, unul din sponsorii revoluției lui Lenin. Cu același agent secret Parvus fusese implicat și în inflamarea mișcării revoluționare a Junilor Turci în Imperiul Otoman, care deținea Palestina. După ce teritoriul e cucerit de englezi, Jabotinsky stabilește contacte cu mai multe guverne din Europa, pentru transferul evreilor. Între ele, cel liberal al lui Gheorghe Tătărescu, din România. Dar și unele de extremă dreaptă: al lui Benito Mussolini din Italia și Miklos Horthy din Ungaria.

Totuși, același Jabotinsky s-a opus acordului similar din 1933 cu Germania lui Adolf Hitler, prin care 60.000 de evrei și avuțiile lor au fost transferați în Palestina, până la începutul primului război mondial. Acordul respectiv a avut ca susținători unii bancheri și afaceriști evrei, dar și pe primii viitori conducători ai statului, respectiv pe David Ben Gurion și Golda Meir. Însă colonizarea Palestinei stăpânite de britanici (între 1918 și 1948), cu evrei aduși din țările Europei a stârnit opoziția fermă a Londrei. De unde atentatele teroriste făcute în acea perioadă nu doar contra arabilor dar și contra militarilor britanici, de grupările sioniste Irgun și Lehi.

În actuala coaliție de guvernare, Likud are alături mai multe grupări fundamentalist-religioase sau ultra-naționaliste. Unele au mai guvernat și cu alții, sunt mai vechi și deja par banale. Cum ar fi partidul Shas, al credincioșilor tradiționaliști după Talmud (haredi). Două au căpătat o faimă în ultimii ani. Partidul lui Itamar Ben Gvir, numit „Puterea Evreiască” (Otzma Yehudit) e un partid de extremă dreaptă, care continuă linia teroristului Meir Kahane, numită kahanism. Ministrul de Finanțe Bezalel Smotrich conduce Partidul Sionismului Religios.

Rabinul Meir Kahane și-a fondat inițial mișcarea în New York-ul natal, având ca obiect de activitate combaterea antisemitismului. În anii 70 începe să își propage ideologia intolerantă, care combina naționalismul cu fundamentalismul religios. În 1971 e arestat pentru pregătirea de explozibili, iar câțiva ani mai târziu pentru pregătirea unor atentate contra ambasadei Uniunii Sovietice. Deși primește mai multe condamnări pentru terorism, beneficiază de o clemență bizară din partea justiției americane (la fel ca Jeffrey Epstein), ispășind cea mai mare parte în arest la „domiciliu”, într-o cameră de hotel.

Kahane se mută în Israel, unde e ales parlamentar în Knesset în 1984. Susține expulzarea palestinieilor, interzicerea prin lege a relațiilor romantice între evrei și arabi. Militează pentru epurarea etnică a palestinienilor. Și în Israel e arestat de peste 60 de ori, pentru manifestări extremiste.

Așadar, acesta e modelul ideologic pentru actualul ministrul al Securității Naționale, Itamar Ben Gvir, care are în subordine forțe de ordine. În documentar, îl vedem pe tânărul Itamar în una din isprăvile sale celebre. În 1995, vandalizează mașina premierului Yitzhak Rabin, pe care iredentiștii îl acuzau că a cedat prin semnarea acordurilor de la Oslo, mergând spre pacea cu palestinienii. Tânărul ține în mână emblema ruptă de pe mașina lui Rabin și amenință: „dacă am ajuns la mașina lui, putem să ajungem și la el”. Uimitor, peste câteva săptămâni, Yitzhak Rabin avea să fie împușcat mortal de un alt fanatic. (După cum am arătat, pe baza dezvăluirilor din Dosarul Epstein, și Jeffrey Epstein a avut un rol în semnarea acordurilor de la Oslo, prin coruperea mediatorului norvegian și a lui Bill Clinton.)

Alt episod puțin spus controversat din palmarestul lui Ben Gvir, nu apare în documentar. În 1994, Baruch Goldstein, terorist sionist provenit din SUA, intră într-o moschee din Cisiordania ocupată și mitraliază pe cei prezenți. Ucide 29 de persoane și rănește 125, în ziua de Purim. Uimitor, mormântul lui devine loc de pelerinaj pentru extremiștii, care consideră că astfel de metode sunt ce trebuie pentru golirea teritoriilor ocupate. Ministrul Ben Gvir nu și-a ascuns admirația pentru teroristul Baruch Goldstein, al cărui tablou îl are în birou.

În același guvern actual, ministru de Finanțe e Bezalel Smotrich, fiu de rabin, conducător al Partidului Sionismului Religios. Gruparea militează pentru eliminarea separației dintre religie și stat prin abandonarea secularismului. (E tot o idee inspirată de Meir Kahane, care pretindea ca poruncile de comportament religios cele mai stricte să devină legi, iar statul să se transforme practic într-o teocrație, cum e și regimul ayatollahilor din Iran.)

În documentar, tânărul Smotrich e prezentat în momentul când a fost arestat pentru pregătirea unui atentat terorist, în urmă cu două decenii. În 2005, guvernul lui Ariel Sharon acceptase să retragă armata din Gaza, pe care a transformat-o de atunci într-un lagăr înconjurat cu garduri și ziduri. Ca să împiedice retragerea israelienilor din Gaza, Smotrich intenționa să arunce în aer autostrada sau să o facă impracticabilă. A fost arestat cu 700 de litri de benzină și o cantitate de cuie pregătite pentru atentat. Dar, în mod straniu, a fost eliberat după ce s-a prevalat de dreptul de a nu declara nimic.

Partidul său, la fel ca al lui Gvir, militează pentru demolarea moscheei Al Aqsa pentru a putea fi reconstruit templul din Ierusalim.