Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Concomitent cu șirul neîntrerupt de vești alarmiste din spitale, apar și valuri de panică „pe partea economică”. Ba englezii rămân fără benzină la pompă, americanii fără lemn de construcții, Dacia fără circuite auto, porturile fără containere, șoselele fără șoferi de camion, rafturile fără hârtie. Iar acum chinezii fără curent.
Am lansat mai devreme o ipoteză, ca explicație a acestei regii. Vreau să o detaliez, cu sublinierea că e doar ipoteză și nimic mai mult. Corelația ar fi în felul următor.
Ziceam că există economia reală – cu fabrici, angajați, producție. Și economia financiară – cu fonduri de investiții, bănci, marele capital. Reciproc, ele depind una de alta. Dar prima e cam în posesia celei de-a doua. Uneori direct, prin fonduri de investiții ca Vanguard sau Blackrock, care dețin felii din tot ce înseamnă corporație multinațională cu impact global.
Printr-o anomalie rezultată din degenerarea capitalismului, prima a ajuns să fie mai mică decât a doua. Adică economia speculativă e mai mare decât economia reală, cu produse palpabile. Pariurile pe marginea evoluției firmelor, asigurările de tot felul (inclusiv ale riscului de neplată a unor împrumuturi), instrumentele financiare care se substituie anumite mărfuri, vehiculează sume mai mari. La fel, datoriile țărilor sunt mai mari decât ce produc ele. Alteori, datoriile unor corporații „de viitor” sunt mai mari decât ce au. Cum a fost posibil? Prin aceea că dobânda multiplică banii mai repede decât creșterea de productivitate.
Așa a apărut ce numesc „Imperiul Offshore” – totalitatea marilor jucători ai economiei financiare. Care, cu timpul, și-a creat și propria monedă – ficțiunea contabilă numită eurodolar. La început, aceasta a parazitat dolarul din afara coastelor, dar treptat parazitul a devenit mai mare decât gazda, iar moneda „bătută” de pirații financiari în propriile calculatoare a devenit prevalentă ca monedă forte a planetei. Acest imperiu n-ar fi putut nici apărea nici supraviețui fără să captureze în prealabil decidenții din țări – una câte una. Același imperiu are propria ideologie – globalismul – și domină cultural societatea de azi, atât la nivelul elitelor cât și la nivelul culturii populare. Acesta și nu statele existente deține mijloacele și motivele inițierii marii tranziții, numită „Marea Resetare”.
Din 2007-2008, ceva dramatic s-a întâmplat în acest imperiu din umbră, revărsându-se și asupra planetei. E vorba de o criză generată de atingerea limitelor sale expansioniste. În termeni financiari, putem spune că în lumea marelui capital offshore s-a înregistrat deflație. Cămătarii internaționali nu au mai găsit cui da credite în același ritm și a apărut panica din cauza creșterii neîncrederii. Instrumentele pe care ei le emit – obligațiuni private, asigurări contra falimentului, derivate pe bază de ipoteci – s-au devalorizat, iar jucătorii au evitat să riște să se mai împrumute între ei.
Acea criză a fost mascată de subordonații lor politici din guverne și bănci centrale prin două valuri mari de intervenții financiare: criza din 2008 și criza covidului. Aceasta din urmă având semnele unei tranziții decisive spre alt sistem, care să predea și puterea oficială noului hegemon, printr-un alt aranjament monetar (pe care încă nu îl cunoaștem). Putem doar specula că, nemaiavând ce resurse sau active să cedeze către creditori, guvernele urmează să cedeze controlul digital asupra resursei umane, posibil și pe cel asupra monedei.
Dar care ar fi legătura cu penuriile și disfuncțiile din lanțurile de producție? În afară de a menține o atmosferă de panică, de incertitudine și frică, pentru a supune populația?
O variantă ar fi să legăm situația de ajungerea la zero a dobânzilor pentru clientela de lux a băncilor. În mod normal, băncile centrale ar fi apelat într-o criză la reducerea dobânzii de referință. Doar că aceasta a ajuns la zero. Și de la zero nu se mai poate reduce – decât când se va trece la universul complet fictiv al banilor digitali. Până atunci ar mai fi o portiță: să reduci dobânda reală, comparativ cu inflația. Doar că inflația asta n-a fost atât de ușor de produs artificial pe cât ne imaginam (și ne temeam). Ca să se întâmple, e nevoie de creșterea vitezei de circulație a banilor în economie sau a creditării. Sau de convingerea poporului că mașinăria economiei mondiale n-a înțepenit din cauza unei mari depresiuni, ci sunt mici disfuncții.
Așa se face că poți apela la o operațiune psihologică, din care poporul să înțeleagă că trebuie să dea năvală să consume și să-și cheltuiască economiile. O impulsionare de genul ofertelor de la supermarket sau a zvonului că se scumpește ori se termină. Umflarea prețului lemnului în America a ținut câteva luni, creând o mică isterie, după care a revenit la loc. Alte prețuri la utilități, umflate arbitrat de monopoliști, probabil nu vor mai reveni și dau senzația de bulgăre de zăpadă, pornit la vale spre hiper-inflație.
Numai că în același timp, finanța mondială se teme mai mult de falimentele unor corporații emitente de obligațiuni și se blindează cu titluri de stat americane cu dobândă aproape zero. Iar Fed aspiră și un trilion și jumătate de dolari pe zi de pe piața Repo, care și-a inversat tendința față de toamna lui 2019. Adică statul își resoarbe zilnic propria monedă, în care se scaldă finanțatorii privilegiați, fără să găsească debușeuri pentru investiții de încredere.
Victor Grigore
