Trei forme de capitalism

episodul 3 (înapoi la cuprinsul serialului)

capitalismul oamenilor liberi și capitalismul înrobitor

Despre Imperiul Roman am învățat multe la școală, dar niciodată nu ni s-a spus că bursa fusese o instituție importantă pentru apariția lui. De fapt, nici nu se menționa că aveau așa ceva; ni se vorbea mai mult de împărații și bătăliile lor. Dar înainte de a deveni imperiu și a avea o armată permanentă, Roma fusese o Republică a oamenilor liberi, care își alegeau conducătorii, dezbăteau problemele cetății. Ba chiar își plăteau cheltuielile cu înarmarea atunci când se reuneau ca o armată. Se poate spune că ei au inventat conceptul de stat național, prin însemnătatea dată cetățeniei deasupra etniei. A fi „roman”, însemna a fi cetățean, sub protecția unui stat de drept. Sens în care îl foloseau și grecii bizantini. [Românii au fost primii, care i-au dat cuvântului încărcătura unei identități etnice.] Iar acea Res-publica (lucru public) își desfășura activitatea prin vânzare de acțiuni.

Acțiunile la aceste corporații, care efectuau lucrările publice ale statului, se numeau partes. Un cuvânt păstrat de țăranii români, urmași ai legionarilor Romei, chiar și în expresia „ai carte, ai parte” – care se referea la titlul de proprietate asupra pământului, mai întâi, apoi la „cartea” în sens de educație. Acțiunile mai mici, ale corporațiilor Romei, se numeau particulae – de unde, de asemenea, ne-a rămas cuvântul „particular” în vocabular. Nu întâmplător, atribuit și proprietarului unei firme. La fel ca „patron” – un cuvânt cu rezonanță și mai puternică în istoria Romei, căci patronul era chiar punctul nodal al structurii sociale, protectorul unei comunități. Aproape fiecare cetățean al Romei libere avea „partea lui”, adică era acționar la firmele care prestau pentru stat. Erau oameni liberi și proprietari în același timp.

Nu întâmplător, acesta nu a mai fost cazul atunci când statul s-a transformat dintr-o republică într-un imperiu. Capitalismul s-a transformat dintr-unul comunitar, într-unul de extracție, al cărui motor nu mai era munca fondatorilor săi, ci stoarcerea resurselor și efortului provinciilor stăpânite. Veniturile din colonii hrăneau un aparat parazitic tot mai numeros la centru, o opulență tot mai irațională și corupeau moravurile. Tot ele reclamau necesitatea unei armate profesioniste, salariate (la început cu o rație de sare – salarium). Apoi nici aceștia nu au mai fost de ajuns, și s-a apelat tot mai mult la serviciile de apărare ale triburilor vecine, apoi la mercenari. Și moneda a fost treptat devalorizată, pentru a crea o falsă bogăție, din care să se susțină aparatul central și serviciile sociale, cu care se cumpăra complicitatea gloatei. Pâinea și circul costau tot mai mult. Când granițele nu au mai putut fi apărate de barbari, orașele au dispărut și oamenii s-au mutat în sate, pentru a-și crește mai în tihnă hrana. Dar taxele au continuat să crească, în ritmul devalorizării monedei, până când țăranii au preferat să se declare sclavi sau să își vândă libertatea în schimbul datoriilor.

După ce aceste secole de înrobire, de tip sclavagist și feudal, au apus, la capătul unei molime teribile, care a împuținat populația Europei de Vest, brațele de muncă au avut din nou un preț, care să le permită să-și negocieze un trai mai bun. Abia acum, acești truditori ai pământului aveau din nou un surplus peste ceea ce le era necesar supraviețuirii. Puteau redeveni capitaliști. Dar noul tip de capitalism nu mai era al oamenilor liberi, ca în vechea republică romană. Căci era organizat chiar de cei cărora le vânduseră anterior libertatea: cămătarilor, stăpânilor de sclavi și seniorilor feudali. Era, în mod necesar, un capitalism cu mentalitate imperială, de prădător.

Nu ne mai miră să descoperim că ideea de bursă reapare tocmai în plin colonialism. Nu de la cetățeni, care își unesc forțele pentru a-și administra mai eficient libertatea. Ci de la speculanți, interesați să jefuiască mai lucrativ și mai repede lumile noi. Prima societate pe acțiuni din istoria modernă (anul 1600) e Compania Indiilor de Est, care avea să se transforme discret și neoficial într-un stat, cu propria armată, flotă și steag, ducând războaie sângeroase pe teritoriile chiar mai mari decât o țară, pe care le stăpânea (o halcă din Asia, incluzând India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka). Apropo, steagul Statelor Unite e doar o variație a steagului acestei corporații. I-a urmat Compania Indiilor de Vest, care a făcut o afacere din comerțul cu sclavi, în alte părți ale lumii.

Și tot cu această ocazie, apărea și fenomenul bulelor speculative. Operațiunile în care deponenții erau înșelați să investească în acțiuni nebunești. Sau psihozele colective, ca febra investițiilor exorbitante în bulbi de lalele, din Olanda, pentru care unii își vindeau casele. Aurul revărsat din minele și tezaurele popoarelor pre-columbiene, munca forțată a sclavilor sau foarte ieftină, a altor colonizați, pământurile nesfârșite ale amer-indienilor și bogățiile Asiei decuplau ideea de avuție de munca europeanului obișnuit, de ideea de economisire anterioară. E păcatul originar al acestui tip de capitalism, care face ca speculația să fie mai productivă decât munca, indiferent cât de inteligent și perseverent ar fi făcută.

Acest tip de capitalism e dependent de creșterea permanentă. Are nevoie mereu de noi teritorii, în care să se extindă, în căutare de resurse ieftine (sau „preluate” gratuit), forță de muncă ieftină și noi piețe de desfacere. Când acestea nu mai au unde să se ivească, sistemul a găsit o formă sinucigașă de colonialism, mutând în vechile colonii industriile cu angajați numeroși. Iar, în final, aducând în interiorul metropolei pe vechii „barbari” din colonii, pentru a deservi dezvoltarea capitalistă și pe piața serviciilor. Dar nici așa, expansiunea, consumul și inovația nu puteau ține pasul cu ritmul în care era expandat creditul (cu dobânzile aferente).

Rezumat: Există mai multe tipuri de capitalism. Unul, organizat de egali, pentru binele comunității și menținerea independenței. Expresia lui politică e republicană. Altul, organizat de speculanții erei coloniale și cămătari, e expansiv, înșelător și dependent de creștere continuă. Expresia lui politică e imperiul.

capitalismul de tip cazinou

Dacă pentru discrepanțele între cât se produce într-o economie și cât se estimează pe bursă că valorează o parte din acea economie se mai pot găsi justificări, cu adevărat șocantă e scara părții speculative a economiei. Am spus că, la origini, bursa era un instrument ingenios și eficient de stabilire a prețului corect și de capacitare a capitalului. Inventivitatea umană a dezvoltat, pe parcurs, și alte instrumente chiar mai creative. Așa au apărut contractele de vânzare a unor mărfuri în viitor. Foarte utile, pentru că puteau asigura finanțare fermierului în primăvară, pentru recolta din toamnă. Dar tot mai asemănătoare cu un pariu.

Apoi au apărut contractele de asigurare, pentru diverse situații. Care s-au extins de la asigurarea unui bun, la asigurarea sănătății, a vieții, sau a riscului de neplată între firme. Iar firmele au început să schimbe între ele aceste contracte de asigurare, ca și cum ar fi fost cecuri sau obligațiuni. Apoi agenții de bursă au putut paria pe evoluția unor acțiuni cu bani de împrumut, pentru a câștiga sau pierde din diferența de cotație între două momente. Apoi au apărut instrumente derivate și mai sofisticate, unele cuprinzând ecuații matematice în formulele lor de calcul. Mintea umană cădea în capcana propriei inventivități. De la un punct încolo, acțiunile deveneau doar pretextul unor pariuri, care puteau fi făcute la fel de bine și având ca subiect starea vremii.

Aceste pariuri nu ne-ar fi privit în vreun fel, dacă ar fi rămas apanajul sălilor de jocuri de noroc sau dacă sumele vehiculate de ele nu ar fi depășit cu mult economia însăși.

Cât de mare e piața instrumentelor derivate, se poate doar bănui. Certitudinea e că vorbim de ceva gigantic. The Economist estima în 2011, că e vorba de o piață de 700 de trilioane de dolari. În 2017, o autoritate a UE estima că doar la nivelul uniunii derivatele sunt 660 trilioane de dolari. Pe românește, economia bazată pe pariuri face economia reală să pară o bagatelă. Toate aceste pariuri, reprezintă contracte purtătoare de promisiuni, pentru care pur și simplu nu există suficientă bogăție pe fața pământului, să poată fi onorate.

Rezumat: Pariurile speculative sunt mult mai voluminoase decât economia însăși. Onorarea lor e imposibilă și populația nu ar trebui atrasă în compensarea lor.

(continuare: episodul 4, sau înapoi la cuprinsul serialului)