evadare.ro

O explicație simplificată a crizei monetare

Am sentimentul că nu am reușit niciodată să explic, ca de la amator la amator, cum e construit sistemul financiar; implicit și de ce adâncirea crizei e inevitabilă. Mai fac o încercare, riscând să supăr pe alții mai știutori decât mine.

Bogăția unei bănci nu e de găsit în sucursalele ei de la parterul blocurilor. Doar cei mai naivi trăiesc cu impresia că bogăția băncilor e în seiful casierei, în ATM-uri sau în niște seifuri și mai mari, undeva în sediul central. Cei care își imaginează asta sunt cei convinși că au depus bani la bancă și banca îi poate returna la orice oră, că sunt ai lui. S-ar putea să aibă o dezamăgire. Ceilalți oameni înțeleg că în punctele enumerate există o sumă infimă, folosită pentru rulajul curent. Și că adevărata bogăție a băncilor stă în contractele semnate de cei creditați, în activele puse gaj de aceștia și în alte investiții aducătoare de venit, făcute de bancă.

Deși e contra-intuitiv, în scriptele băncii depozitele oamenilor sunt un pasiv. Tocmai pentru că în orice moment pot fi retrase, creând o obligație de onorat pentru bancă. Sistemul de acum e așa făcut încât băncile au foarte puțină nevoie de depozitele cetățenilor. De-asta și plătesc aproape nimic ca să le aibă.

Exemplul cu care am început e suficient de clar ca să ne folosească pentru o comparație cu un tip mai special de bănci, cândva numite bănci naționale. Actualmente, doar „bănci centrale”. Ele au marele atribut de a gestiona moneda unei țări (deseori în tandem cu o trezorerie, dar să nu ne complicăm). Bancnotele pe care le pun în circulație aceste bănci sunt o componentă la fel de mică a angrenajului cum sunt teancurile ce se găsesc în seiful casierei de sucursală. „Prada” cu adevărat e în altă parte.

În ambele cazuri, explicația e simplă și logică. Nu e nevoie niciodată de toți banii simultan. Nu ne lichidăm toți depozitele în aceeași zi. Nu cumpărăm toți casă sau mașină în aceeași zi sau în fiecare zi. Poate doar într-o singură zi din viață. Doar o cantitate infimă din toate depozitele devine activă și trece de la o persoană la alta. Dar și asta spune doar puțin din poveste.

Raportul (de tip vârful icebergului) se repetă la următorul nivel. Acolo unde vorbim de marile contracte de credit încheiate de companii în moneda locală. E ușor de intuit că acolo se învârt sume cu mult mai mari decât între cetățeni. Și lesne de înțeles că toate se fac prin ordine de plată, dintr-un cont în altul, folosind notații electronice. N-are nevoie directorul de la Petrom de sacoșe de bani să achite o factură unei rafinării. Așadar, masa monetară sub formă de bancnote e natural mai mică decât sumele vehiculate în conturile băncilor – care se cheamă tot masă monetară, dar în sens mai larg.

Trebuie să subliniem foarte apăsat acest aspect. Băncile comerciale participă la creația masei monetare în clipa când acordă credite într-o monedă anume. Pentru că fac mașinăria să se învârtă. E imoral, dacă mă întrebați pe mine, și anormal, dar sistemul e așa și nu altfel. E un privilegiu acordat de stat. În cazul României, chiar o cedare de suveranitate, întrucât acest privilegiu e lăsat unor bănci străine. E ca și cum activitatea notarială de colectare a unor taxe pe tranzacții ar fi cedată unor multinaționale. (Mă și mir că n-au făcut-o deja.)

Dacă un împrumutat returnează creditul asta face exact invers: restrânge masa monetară, scoate din existență niște bani. Produce deflație. Dacă nici nu se lichidează credite, dar nici nu se fac altele noi, asta produce stagnare. Iar dacă se dau credite dar mai lent, asta aduce o încetinire a suflului economic. (Din nou, o problemă de tip oul și găina – dacă economia încetinește creditarea, sau lipsa creditării sufocă economia.)

Acum că am stabilit în mare tabloul, putem trece la următorul nivel. Care privește în primul rând dolarul american, dar nu doar pe el. Există monede, care se bucură de atâta succes și încredere, încât devin populare și în afara granițelor statului emitent. Cazul dolarului e chiar mai special de atât, fiind prin tratate o monedă de referință pentru celelalte. Privilegiu care vine cu uriașe avantaje pentru americani și cu ceva dezavantaje. Avantajul e că poți produce niște hârtii, în schimbul cărora alții îți dau mărfuri reale, produse finite, fără să depui efortul să produci alte mărfuri, pe care să le dai la schimb. Dezavantajul e că ești nevoit să furnizezi suficientă monedă pentru afacerile întregului glob și, inevitabil, riști să pierzi controlul asupra ei.

Este ce s-a întâmplat cu dolarul american începând din anii 50, când apare o formă stranie de dolar, pe care am numit-o „dolarul offshore”, oficial numită „eurodolar”. (Fără legătură cu moneda euro, care avea să apară multe decenii mai târziu.) Aceasta este moneda globalizării, a speculatorilor financiari, a cămătarilor internaționali, aflați în turnuri de sticlă în Londra, Zurich, Frankfurt. Care juridic operează din insule și țări unde nu calcă precum Cayman, Panama, Insulele Virgine Britanice, Luxemburg, Cipru, Irlanda.

Am detaliat cu altă ocazie cum s-a creat acest sistem și cum a accelerat procesul de globalizare. Ce aș vrea să se înțeleagă acum e că acest sistem e în afara controlului băncilor centrale dar că produce în modul cel mai real masă monetară cot la cot cu băncile centrale. Pentru că funcționează tot în sistem fracționar și nu e un sistem închis, separat de cel oficial, ci interconectat cu acesta.

Exact ca în exemplul cu sumele aflate în seiful unei sucursale de bancă, raportate la cifra ei de afaceri, și sistemul offshore e mult mai mare decât cel controlat de statele naționale. Mult mai mare. În așa măsură, încât poate strivi fără efort sau din greșeală orice țară luată separat. Motiv pentru care politicienii lumii nici nu îndrăznesc să crâcnească atunci când acești bancheri din umbră le cer să facă ceva. Rețineți o singură cifră: în sistemul eurodolarului sunt plasate peste 90% din împrumuturile guvernamentale. Altfel spus, niciun politician nu glumește cu creditorii țării.

Instituțiile la care mă refer nici măcar nu sunt bănci întotdeauna. Pot fi fonduri de investiții, companii financiare. Dar dacă măcăne ca o rață, probabil că e o rață. Iar dacă dă credite și ia dobândă, putem să o socotim bancă, deși tehnic nu e bancă și nu poate fi verificată de așa zisa bancă națională.

Și aici intervine o problemă foarte delicată. E cam imposibil să mai știm care e masa monetară, pentru că nu știm la ce sume au ajuns aceste societăți financiare slab reglementate, care se prevalează de confidențialitatea contractelor și de înlesniri juridice acordate în anumite teritorii cu statut special. Alt motiv pentru care nu știm cum stăm e că înțelegerile dintre ele au devenit îngrozitor de sofisticate – sunt instrumente derivate care folosesc formule matematice foarte complicate. E imposibil de spus ce s-a promis prin acele înscrisuri și, mai ales, cât valorează ele cu adevărat într-o criză. Iar ca balamucul să fie deplin, există o mare dependență între firme și domenii. Să ne gândim doar la contractele de reasigurare și de despăgubire în caz de faliment, domino în care un gigant îl poate trage jos pe altul care pare intangibil.

Foarte simplist spus: ceva mic garantează ceva foarte mare, de care depinde funcționare altor entități mai mici. Fondurile de garantare a depozitelor pot salva micii deponenți până la un punct. Dar statele nu au capacitatea să salveze bănci de calibrul celor încurcate în speculații intercontinentale. În clipa în care în acest sistem fragil și riscant apare neîncrederea, toți își retrag disponibilitatea de a mai credita și fac tot posibilul să urgenteze colectarea datoriilor pe care alții le au la ei. E genul de morișcă prin care un sistem financiar se destramă în decurs foarte scurt. Deși entitățile offshore nu au sucursale unde să se facă depozite, și ele pot suferi de același risc al panicilor bancare, ca atunci când oamenii dau buluc să retragă toți în același timp.

Un asemenea eveniment ar fi acompaniat și de o cădere abruptă a indicilor bursieri, unde s-ar repeta aceleași reflexe: oprirea achizițiilor, circumspecție și tentativa de a lichida pozițiile până nu scade și mai tare prețul. În cazul bursei, ce se întâmplă temporar e oprirea de la tranzacționare. Dar asta nu e o variantă decât pe termen scurt, care dă un semnal și mai prost. În înțelegerile directe dintre firme nu există nici măcar acest răgaz simbolic.

Element declanșator poate fi orice. De la anunțul că un vaccin n-a mers și a reizbucnic o epidemie, la falimentul unei companii de răsunet, la un dezastru meteo sau anunțarea unor cifre proaste în statistici, cum ar fi șomajul, consumul, exportul.

O variantă luată în discuție în cazul în care s-ar prăbuși încrederea într-o monedă sau în mai multe e și un acord pentru întoarcerea la folosirea aurului ca etalon, într-o măsură oarecare. E o variantă foarte pe placul bancherilor, care și-ar securiza astfel creditele acordate.

evadare.ro
August 25th, 2021
Mai multe despre: Economie

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.