7. Inventarea banilor. O unealtă și o armă politică
(parte din serialul „Schimbarea banilor”)
Inventarea banilor e un moment similar cu cioplirea primului cuțit din piatră. Poate fi o unealtă foarte utilă, dar și o armă, care la rândul ei se poate folosi pentru bine sau pentru rău. Poți să-ți prepari hrana ție și altora față de care ești generos, să îi aperi pe cei mai slabi. Dar tot cu el și să ataci, să jefuiești și să ucizi. Potențialul e în obiecte, dar alegerea e a omului. După necunoscutul inventator al cuțitului, n-a fost greu ca restul imitatorilor să priceapă la ce-ar putea fi bun. Deși nu știm cu ce gând și-l fabricau.
Spre deosebire de cuțit, banul e un instrument social, care nu are putere decât în relație cu alții. Cine are o armă e dintr-odată mai puternic în fața unui oponent. La fel și cine are bani, față de cine nu are. Dar bunăstarea vânzătorului depinde de bogăția cumpărătorului. Spre deosebire de alte invenții și descoperiri pre-istorice, ca roata sau focul, încă suntem departe de a înțelege tot ce poate face banul. De fapt, e într-o transformare, care ne îndreptățește să spunem că inventarea lui încă nu s-a încheiat.
Îngăduiți ca acest scurt episod să fie mai abstract, pentru că așa cum am spus deja, începutul utilizării banilor deschide o mulțime de surprize și provocări. Economia e considerată eronat de unii o știință. Ea nu poate fi așa ceva, la fel cum nu pot fi nici psihologia, istoria, sociologia. Disciplinele umaniste folosesc uneori instrumentar științific (matematica, statistica), au o metodologie riguroasă, dar au ca obiect părți vaste ale vieții umane, care nu sunt nici previzibile, nici nu se pot reduce la formule de calcul.
Într-un prezent cucerit de relativism, convingerile și cuvintele sunt devalorizate. Și contra lor, cifrele sunt livrate ca ultimele certitudini. Asta a făcut ca mai multe abordări ale economiei să se prezinte ca izvorâte din știință, deci imbatabile. Ceea ce scutește adepții lor să-și mai precizeze pozițiile filosofice și cere supunere deplină, ca în fața unei legi a naturii, cum e gravitația. Pretenții de acest gen au avut și comuniștii, care considerau o descoperire științifică succesiunea epocilor în istorie, de la sclavagism, feudalism, la capitalism și comunism. După cum și neoliberalismul consideră de domeniul științei relațiile de cerere și ofertă ale pieței.
Atât convingerea că trebuie luate neapărat măsuri dar și că, dimpotrivă, nu trebuie intervenit sub nicio formă în perfecțiunea unui mecanism natural pleacă de la asumarea unor poziții ideologice. Fanaticii lor sunt convinși că dețin o cunoaștere de tip științific, ce poate fi contrazisă doar din ignoranță, pentru că nu a fost deplin înțeleasă. Iar vastitatea domeniului economic, adică al vieții, le furnizează și unii și altora date care să le confirme interpretările.
Deși banul se presupune că e un măsurător al valorii economice, el nu poate fi furnizor de valori în sens figurat. Scala de valori a unui individ sau a unei societăți trebuie să vină din afara sferei economiei. De pildă, decizia de a interveni sau nu când un câine atacă un copil mic vine din convingeri personale legate de valoarea vieții umane, nu decurge în niciun fel din studierea zoologiei sau anatomiei. La fel, decizia de a susține sau nu achitarea de la buget a transplantului pentru un pacient de 98 de ani nu decurge din măsura în care cineva are sau nu noțiuni de medicină. În economie, atât intervenția cât și non-intervenția sunt opțiuni de natură politică, vin din convingeri filosofice, separate de nivelul educației financiare.
Atunci când auzim de la BNR vorbindu-se de „politică monetară”, primul termen din sintagmă ar trebui să ne atragă atenția că e vorba de o decizie de alt ordin decât contabil. O masă monetară elastică, o dobândă de referință mai mică, pentru stimularea investițiilor, sunt alegeri politice. Atunci când statul cedează părți din acest tip de decizii, nu înseamnă intrarea lui în neutralitate. Înseamnă că deciziile se iau în altă parte, și nu neapărat în anonimitatea „pieței”. Undeva, în biroul unei bănci private, un finanțist va lua decizia de a aproba o investiție într-un spital sau într-un oraș de cazinouri ca Las Vegas, sau într-o fabrică de țigări. Și acela va avea de luat niște decizii similare celor politice, chiar fără să facă parte dintr-un partid. De la un nivel în sus, nu există mari finanțiști apolitici, cum nu există nici „tehnocrați” în politică.
Ponderea actuală a lumii financiare o face mult mai puternică decât interfața ei politică. O țară mică sau medie e lesne lovită de agențiile de rating și de furtuna pe care o pot genera creditorii internaționali. Acolo e concentrată o putere ignorată de cei mai mulți oameni, dar mult mai de temut decât a deținătorilor de funcții la vedere.
Cine s-ar opune azi unui stat cu un lider rebel, dacă nu capitalul internațional, prin pârghiile financiare specifice lui? Și, lucru interesant, acest gen de sancțiuni au efectele scontate de Vest doar în țările cu populații deja cucerite de mentalitatea capitalistă. Dacă ar fi aplicate Canadei, probabil ar avea rezultat instantaneu, la cel mai mic tremur al burselor. Aplicate Afganistanului, Iranului, Coreei de Nord, Yemenului, pot întâlni îndârjire, o rezistență și spirit de sacrificiu de neînțeles pentru mentalitatea europeană. Nu sunt tocmai exemple dezirabile de țări pentru omul de azi care e mai curând cucerit de modelul prezentat de capitalul global. O mare necunoscută e ce vor alege societățile din țări mari și cumva între lumi, ca Rusia, China sau Brazilia, dacă se va pune problema să aleagă.
Așadar, capitalul pătrunde insidios, lent, înainte de schimbarea vizibilă de regim. Aduce un oarecare grad de prosperitate, dar și o mentalitate tranzacțională, în care banul devine valoarea superioară. În el încep să se măsoare și până și lucruri de nenegociat înainte. Deși ideologia stângii e mai stridentă, pe alocuri șocantă, cu programul său de reformă a mentalităților sexuale, totuși adevărata ideologie dominantă a timpurilor noastre e de natură liberală. Acest fapt mental devine parte din realitate, de care nu mai poți face abstracție atunci când discuți de cum ar putea arăta banii viitorului. Banii nu vor putea fi niciodată separați de moravurile epocii în ansamblu, de trăsăturile societății. Ei nu inventează nici virtuți, nici vicii – deși pe acestea din urmă tind să le amplifice ca un microscop.
Banul nu rămâne un instrument abstract de măsurătoare, cum e o ruletă pentru ideea abstractă de „metru”, fără să modifice în vreun fel ce e mai lung și cine e mai scund. Banul devine parte din joc, amestecat în realitatea însăși. E genul de arbitru care dă goluri.
Unele decizii aparent doar economice pot avea impact pentru multe generații din viitor. Nu te mai poți întoarce la altceva lesne. De pildă, în episodul precedent, vorbeam de un stat care și-ar recupera atributele suverane de control al monedei și le-ar folosi nu în scop populist, pentru a cumpăra voturi prin consum, ci pentru dezvoltare. Așa ceva implică o societate necoruptă, care să genereze o elită loială țării, care să aibă un ideal superior. Nu e utopic, dar e foarte greu de obținut în actualele condiții, când încă există fascinație pentru mirajul societății abundenței, și convingerea că la ea se poate ajunge mai ușor pe cont propriu.
Lumea financiară nu poate arăta altfel decât aspirațiile oamenilor, care îi consumă serviciile. Capitalismul e prezentat ca democrația, ca pe ceva ce trebuie să accepți pentru că ți se spune că e cea mai puțin rea dintre variantele posibile. Și e o strânsă legătură între cele două. Oamenii plebiscitează prin alegerile de zi cu zi, prin stilul de viață, o economie care duce la capitalismul internațional. Nu exista în proiectul inițial al statelor zise azi democratice ideea că interesele corporațiilor ar putea avea reprezentare în influențarea alegerilor. Dar în practică, s-a ajuns la așa ceva prin controlul trusturilor de presă, al industriei de lobby, prin costurile de miliarde de dolari ale campaniilor electoral din cele mai bogate țări. Se mai poate considera democratic un asemenea aranjament, chiar când există două sau chiar mai multe partide, care se rotesc între ele?
În țări mai mici pot exista mai multe partide, care se contrează foarte viu. Dar constrângerile pentru întreaga tagmă a politicienilor sunt atât de mari, încât nici măcar ei nu se bucură de cine știe ce libertate politică. Prin necesitate, sistemul de față ajunge unul în care politicienii sunt simpli administratori de corporații regionale. Țările sunt conduse ca oricare altă companie multinațională, ca filialele unui consorțiu, la indicațiile finanțatorilor. Statele naționale ar avea masa critică pentru a opune rezistență printr-un sistem alternativ. Dar așa ceva implică societăți care au alte criterii, din afara lumii banului. Ori asta e pentru moment impopular, deci nedemocratic.
Te poți întreba cine schimbă azi compoziția etnică a țărilor Europei sau Americii de Nord. Și vei găsi că sunt politici care au ca motor nevoile corporațiilor. La fel, dacă îți vei pune problema unde se găsesc polii de influențare a maselor, dar și de cenzură, vei găsi tot câteva corporații multinaționale. Care sunt în mai mare măsură formatoare și autoritare decât erau înaintea lor statele.
Presa internațională l-a prezentat pe Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei, ca pe eroul care își apără țara, ca să nu fie cucerită de o armată străină. Dacă un lider s-ar opune cuceririi pe cale economică a țării lui, ar fi prezentat ca un tiran sau un înapoiat. La cine ai putea să apelezi, să te plângi că ți s-a invadat țara fără focuri de armă, dacă ea a fost deja cucerită prin elitele ei? Năvălitorii de pe alte continente nu mai vin astăzi cu arme. Vin atrași cu precizie de capitalism, de abundența visată, nu de trăsăturile istorice ale locului. Ei vin deja într-un loc colonizat economic, care are deja semnele vizibile ale unei realități post-naționale.
Acest gen de transformări nu pot fi întoarse din cursul lor cu sistemul de valori al materialismului. Căci priviți prin prisma banilor, oamenii sunt „fungibili”, adică înlocuibili unii cu alții. Deci, dacă țările sunt doar afaceri regionale, caracterizate printr-o anumită valoare a PIB-ului, are sens să imporți unii mai ieftini și să-i înlocuiești pe cei „ineficienți”. Dacă oamenii înșiși nu se văd decât ca ființe economice, producători – consumatori, cum pe vremuri fuseseră vânători – culegători, nici nu au ce argumente să opună subordonării vieților lor marilor calcule contabile și de profitabilitate.
Cum spuneam, realitatea materială a banilor nu ne scutește de asumarea unor perspective politice. Dacă filosofiile de viață pot avea toată libertatea imaginației, totuși banii sunt legați de unele constrângeri ale lumii fizice, la care mă voi referi în episodul viitor.
(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)
