4. Insula cu prea multe vaci. Inflația, deflația și capcana stabilității
(parte din serialul „Schimbarea banilor”)
Inflația și deflația sunt două concepte cheie, care ar apărea chiar înainte de inventarea unei monede din metal. La fel ca incurabila problemă a inegalității, și ele provin din însăși realitățile naturii umane. Societatea nu e totuna cu un inventar de lucruri într-un depozit, ci un organism viu, în continuă schimbare. Viața economică moștenește complexitatea vieții însăși. Cu orice instrument ai căuta să o măsori pe post de bani, vei deschide o cutie a Pandorei, din care sar simultan o sumedenie de probleme ce nu mai pot fi băgate la loc în cutie (la fel ca pasta de dinți înapoi în tub).
Să ne imaginăm o insulă primitivă, unde oamenii ar crește vaci și ar folosi acest animal pe post de monedă de schimb între ei. (Pentru schimburi mai mici, ar putea folosi ca subdiviziuni litrul de lapte sau kilogramul de brânză. Dar exemplul e fictiv, deci nu ne interesează să fie neapărat realist sau practic.) Toți ar produce câte ceva și ar măsura astfel valoarea. În fapt, ar fi atât de încântați de avantajele față de barter, încât ar lua hotărârea nesăbuită să jure că de-acum încolo nu vor mai face niciodată schimburi între ei decât în vaci, orice s-ar întâmpla.
La momentul inițial, pe insulă s-ar găsi 100 de vaci. (Nu ne interesează acum împărțirea bogăției, deci ignorăm în proprietatea cui – dacă ar fi doar ale unuia sau împărțite egal între locuitori.) În acea clipă, cele 100 de vaci ar constitui ce se cheamă „masa monetară” – totalul monedei disponibile pentru plăți și încasări. Insularii nu ar realiza că, prin acordul pe care și l-au dat, cireada a devenit deja echivalentul întregii lor avuții, care în alt mod nu mai poate fi evaluată (prețuită) și vândută, adică tradusă în valoare de piață. Șeptelul ar deveni dimensiunea economiei lor. Să vedem ce se întâmplă dacă numărul de vaci (de „monede”) crește, scade sau rămâne constant.
1. dacă masa monetară crește, apare inflația
Să zicem că numărul de vaci se dublează peste un an. În loc de 100, sunt 200. Dintr-o resursă rară, percepută ca valoroasă, animalul începe să fie privit altfel, să se devalorizeze în ochii localnicilor. Atunci când vine vorba să „liciteze” pentru un bun pe care și-l doresc mai mulți, au pur și simplu mai multă „monedă” la dispoziție pe care s-o ofere, la concurență cu alți cumpărători. Prețurile vor începe să crească. Dacă anul trecut un bordei de pe insulă era cumpărat pentru 5 vaci, acum prețul lui a ajuns la 10 vaci. Și asta s-a întâmplat cu toate prețurile pentru bunuri și servicii.
În cazul nostru, vaca are o utilitate economică (dă lapte, poate fi mâncată). Deci locuitorii insulei se pot considera mai bogați decât anul trecut, pentru că au de două ori mai multe vaci. Dar dacă în locul animalelor ar folosi o monedă simbolică, din hârtie sau metal, ei nu ar fi mai bogați decât anul trecut. Averea lor a crescut doar nominal, nu și puterea lor de cumpărare. Prin multiplicarea accelerată a unei monede, oamenii pot deveni milionari doar cu numele – dar dacă o pâine ar costa 100.000 de lei, asta nu i-ar face mai prosperi decât când costa 1 leu.
Pentru cei care ar economisi toate roadele muncii lor în moneda devalorizată, ar fi un dezastru. Pentru că deși ar avea în ogradă tot 5 vaci, nu ar mai putea cumpăra un bordei în schimbul lor, ca anul trecut, ci doar o jumătate. Pe hârtie au rămas la fel, dar când se duc în târg sunt mai săraci. Inflația le-a furat o parte din avuție, din efortul deja depus, pe nesimțite, fără vina lor. Cine are tot atât – dar în alte bunuri – e mai bogat doar cu numele (pentru că bunurile lui s-ar putea vinde pe mai multe vaci). În realitate, tot același bordei are ca anul trecut, doar că mai scump „pe hârtie”. Îmbogățirea lui e iluzorie, dar e mai avantajat decât cel care încă nu și-a cheltuit suma.
Forma extremă a acestui fenomen e hiperinflația, atunci când moneda își pierde orice valoare și respect în ochii vânzătorilor. În lumea modernă, sunt păreri diferite când se consideră instalată – mulți spun când e peste 50% pe an. Dar e un fenomen cu multă încărcătură subiectivă, de psihologie colectivă. Oamenii observă că pot cumpăra tot mai puțin de la un an la altul și intră într-un fel de panică, să cumpere orice mai repede, ca să nu piardă tot. Iar asta accelerează alunecarea în prăpastie pentru că alterează până la irațional mecanismele de cerere și ofertă. Se cumpără lucruri inutile și supra-evaluate. Dacă nu e oprită, ea duce la dispariția respectivei monede, atunci când maldărele de bancnote sunt refuzate cu totul. Dar cum am spus, insularii au promis să nu renunțe la acel mijloc de schimb.
Altă situație nedorită e combinația dintre două anomalii, numită stagflație. Atunci când există deopotrivă inflație a prețurilor de consum, dar și stagnare economică, șomaj. Banii se devalorizează, dar economia nu crește, pentru că doar foarte puțini au cu ce cumpăra lucrurile tot mai scumpe. Prăpastia dintre cei care au și cei care nu au se adâncește.
2. dacă masa monetară scade, apare deflația
Suntem mai puțin familiarizați cu fenomenul invers, dar asta doar pentru că trăim într-o lume cu un sistem monetar viciat. Altminteri, el ar fi absolut natural, ba chiar mult mai frecvent. Așadar, presupunem că vacile de pe insulă ar fi răpuse de boala vacii nebune. Sau ar fi transformate în fripturi mai repede decât se pot înmulți. În acest caz, prețurile ar urma o traiectorie de sens contrar: toate bunurile de pe insulă s-ar ieftini. Dacă în loc de 100 de vaci, acum sunt 50, toate prețurile se înjumătățesc. (De dragul simplificării, nu abordăm acum variabilele care ar apărea în lumea reală în ambele cazuri – respectiv, că unele prețuri s-ar modifica înaintea altora și cu marje diferite sau că unii ar beneficia de fenomen înaintea altora.)
Fenomenul acesta al ieftinirii nominale, iarăși nu ar schimba ansamblul bogăției de pe insulă. Dar iarăși ar fi unii bucuroși și alții triști că se întâmplă. Cumpărătorii ar fi avantajați de scăderea prețurilor. Un bordei pentru care se cerea 5 vaci inițial, acum poate fi cumpărat pentru 4, 3 sau două. Cei care economisesc sunt avantajați. Iar dacă observă tendința că prețurile coboară mereu, vor fi stimulați să economisească și mai mult, să amâne momentul cumpărăturilor, pentru a crește acest avantaj. Dimpotrivă, vânzătorii ar fi disperați să vândă cât mai repede.
De astă dată, fenomenul ar fi un dezastru pentru viața economică a insulei. Pentru că toți ne bucurăm să cumpărăm lucruri mai ieftine, dar dacă banii devin prea rari și oamenii amână cumpărăturile, încetinește mai întâi comerțul, apoi producția. Pentru că nu mai există cumpărători dispuși să cheltuiască și motivația de a produce. Deflația distruge locurile de muncă prin aceea că nu mai sunt bani cu care să fie cumpărate lucruri, iar șomajul aduce cu el sărăcia și o mai mare scădere a cumpărătorilor dispuși să cheltuiască.
Să ducem la absurd exemplul nostru. Într-un final ar rămâne doar 10 vaci în „masa monetară” – care vor trebui să prețuiască întreaga economie locală. Dacă ar fi disperat să vândă și să scape de pe insulă, chiar unul care ar fi acumulat anterior mai multe bordeie, n-ar avea încotro decât să le vândă contra unei singure vaci. Ba, dacă ar vrea să se țină până în pânzele albe de jurământul inițial, chiar și cel care ar acumula toată avuția întregii insule, pe care ar rămâne o singură vacă, n-ar avea alte opțiuni decât ori să nu mai participe la economia de piață, ori să vândă toată insula contra unei vaci.
De aici deducem că oricine ar avea toți banii în circulație ar deține (măcar nominal) o bogăție echivalentă cu ansamblul.
3. surpriza unei mase monetare constante
Al treilea scenariu posibil e mai puțin intuitiv decât am crede. Aparent, e situația ideală: toate lucrurile rămân la fel și anul viitor și mulți ani după. Sunt tot 100 de vaci, un bordei costă tot 5 vaci. Prețurile sunt previzibile, îți poți face niște calcule în avans, pe care să te bazezi. Nu sunt păgubiți nici cei drămuiți, care economisesc, nici cei harnici, care produc și vând. Pare moneda ideală și cea mai cinstită, dar nu e.
Pentru că economia e vie și prețurile măsurate la momentul inițial ar reflecta doar realitățile de atunci ale insulei. Peste un număr de ani, populația s-ar putea dubla, iar „banii” disponibili pentru tranzacțiile tuturor ar deveni insuficienți, exact ca în scenariul deflaționist de mai sus.
Altă schimbare notabilă e că în timp apare și o acumulare din creșterea de productivitate și din inventarea de noi tehnologii. Oamenii devin mai eficienți, mai buni la făcut bordeie într-un timp mai scurt. Unii ar inventa o cabană sau chiar o casă, mult mai rezistentă și mai călduroasă. Nimeni nu ar mai vrea să își cumpere atunci vechile bordeie, al căror preț de piață s-ar prăbuși de la 5 vaci la o vacă sau nimic.
Prin simpla desemnare a unei mărfi ca monedă de schimb i se adaugă un plus de valoare – anume valoarea de tranzacționare, deasupra valorii de utilizare. Acumularea de avuție a întregii comunități de-a lungul timpului se va duce și în unitatea ei de măsură, respectiv moneda – indiferent dacă aceasta e din carne și oase, din aur, din oțel sau hârtie. O comunitate cu multă bogăție va avea o monedă cu greutate, puternică în baza roadelor muncii ei, nu a instrumentului care o ilustrează. Dar acela va ajunge să încorporeze prosperitatea prezentă și ancestrală a zonei în care circulă.
(va urma)
(înapoi la cuprinsul serialului)
