2.7 Statul, punctul de întâlnire al comunismului real cu tradiția națională

Mitologia națională fuzionează cu necesitățile strategice ale comunismului real în viziunea statului, devenit o entitate situată deasupra propriilor cetățeni, scăpând înțelegerii și controlului acestora. Relația comunismului cu statul este una problematică, având în vedere că este vorba, la origine, de o ideologie revoluționară care promite anihilarea statului ca expresie politică a burgheziei.

Sursele filosofice ale înțelegerii statului de către comuniști par a sta într-o deformare a ideilor lui Hegel cu privire la stat, ca locul de întâlnire a tuturor divergențelor. Locul statului este luat, în regimurile comuniste de partidul-stat care își arogă dreptul exclusiv de a reprezenta voința poporului, de a-i înțelege dorințele și trebuințele.

Nici autohtonismul nu este străin de o viziune organică a statului, care îi alocă individului rolul de obiect al unei voințe colective. Cultura politică dependent-parohială adaugă o personalizare a instituțiilor statului prin confundarea lor cu persoanele care dețin puterea de decizie.

Daniel Barbu vede comunismul ca pe o sursă malformată de modernitate opusă unei perioade imemoriale de anomie și individualism rural: „Românii au abandonat comunismul nu numai pentru că a fost un proiect global greșit formulat și aplicat, ci pentru că nu și-au dorit, în fond, să participe la nici un fel de proiect social”. [73]

În lipsa canalizării unui sprijin cetățenesc pentru un proiect social destinat obținerii binelui comun, și susținătorii sinceri ai democratizării societății românești, inclusiv cei ce se declarau de partea liberalizării în sensul statului minimal, au optat pentru calea unei supra-reglementări descendente, dorind să impună democrația pe cale legislativă. Pentru restul politicienilor, iremediabil marcați de morbul demagogiei, apelul la „interesul național” a fost doar o modalitate de a atribui responsabilitatea actelor lor unei invizibile voințe populare, pe care pretind că o descoperă în cifrele unui sondaj de opinie.

Constituția post-decembristă nu justifică nici ea legitimitatea actelor normative prin voința cetățenească, ci pornește de la stat, ca sursă a drepturilor cetățenești. La revizuirea legii fundamentale din 2003, deși s-a adăugat un pasaj encomiastic dar sec la adresa Revoluției, articolele care vorbesc despre „statul național unitar” au fost declarate ca fiind „zona pietrificată” a legii și nu au făcut măcar obiectul dezbaterii.

Nici statul și nici națiunea nu sunt exclusiv mituri, ci mitizări ale unor realități cu o existență incontestabilă, și care au fost surse de progres atunci când au fost folosite cu echilibru. Pericolul apare atunci când ele sunt reduse la rolul de justificări ale menținerii la putere. Iar acest pericol este mai puternic atunci când atașamentul emoțional față de simbolurile patriotice se transformă în tribalism și este combinat cu așteptări caragialești de la „stat, că de-aia-i stat”.

Sigur, pe frontispiciul statului asistențial post-comunist nu mai stă atât de nerezonabilul „Fiecăruia după nevoi”, dar un populist suficient de abil poate sugera că susținerea necondiționată acordată statului providențial poate avea rezultate asemănătoare. Masificarea comunistă se întâlnește în chip nefericit cu un naționalism paseist, deopotrivă de colectivist, și îi încredințează pe mulți dintre români că „ideologia comunistă este, în fapt, mai națională” [74] decât altele.

În spatele simbolurilor istorice inofensive se pot ascunde reflexele autoritariste și rezistența înverșunată la schimbare. Este simptomatică popularitatea de care s-a bucurat observația (altminteri pertinentă) făcută de Cristian Tudor Popescu, în legătură cu „disoluția autorității statului”, în rândul unei opinii publice, în general, opacă la teoretizări pe marginea unor subiecte atât de abstracte.

Probabil, nici admirația de care se bucură armata și Biserica nu sunt străine de consolidarea unei mitologii tradiționaliste a statului, în condițiile în care Biserica acceptă în continuare, (riscând chiar încălcarea propriilor principii teologice) plasarea docilă și confortabilă la temelia și sub protecția statului național.

Utopia socialistă s-a dovedit mai slabă decât mitologia naționalistă atunci când internaționalismul proletar nu a reușit să împiedice declanșarea primului război mondial. De atunci, nici o altă amăgire a minții omenești nu a atins coerența și forța de seducție a comunismului. Dar, fără a exista un singur inamic declarat al statalității, condițiile obiective ale vieții s-au schimbat atât de mult, încât amânarea sine die a unei restructurări a statului ca formă de organizare este de neconceput.

Provocărilor secesioniste din interior, care cereau autonomia Transilvaniei, românii le-au răspuns cu scurte momente de solidarizare, urmate de indiferență. Însă, federalismul, globalizarea, multinaționalele, suveranitatea limitată, sau viitorul proiectului european sunt provocări greu de ignorat sau de suprimat. Și tot viața este cea care poate suprima mitul statului-providență cultivat la nivelul mentalității și sub comunism. [75]

(înapoi la Cuprins)

Note

[73] Daniel Barbu, Republica absentă, Editura Nemira, București, 1999, p. 16
[74] Horia-Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, București, 1996, p. 90
[75] După 14 ani de tranziție, Ion Iliescu își anunța oficial susținătorii de decesul statului asistențial, în cadrul unei întâlniri cu minerii din Petroșani, deveniți șomeri (octombrie, 2003)