Pentru a ajunge la portretizări atât de solemne ale mitului era nevoie de o regândire a rolului mitologiei și de o redescoperire a antichității. Împrejurările în care are loc procesul, petrecut pe durata mai multor secole, ne prilejuiește o constatare cu mai mare valoare de generalitate pentru mitologie și de o deosebită importanță. Interesul pentru mitologie se manifestă progresiv, într-o Europă ce începea să resimtă acea „dezvrăjire a lumii” de care vorbea Max Weber. Așadar mitul devine evident abia după ce ritualul nu mai este practicat și după ce narațiunile întâlnesc tot mai mult scepticismul auditoriului. Mitul este vizibil fără echivoc abia după ce s-a ieșit din el.
O astfel de ieșire se mai întâmplase cu două milenii înaintea efervescenței preocupărilor mitologice la care ne referim. În epoca post-homerică, grecii sunt primul popor care își demantelează mitologia, exilând-o în mediul eteric al ficțiunii.
„Moștenirea mitologică a antichității a putut fi acceptată și asimilată de creștinism pentru că nu mai era purtătoarea unor valori religioase. Ea devenise un ‘tezaur cultural‘.” [15]
Mitul împărtășit este o foarte bună metodă de recunoaștere, o parolă a grupului, dar mitul inofensiv sau străin este susceptibil de a deveni subiect de studiu.
Cele două condiții de mai sus încep să se întrevadă în secolele XVIII și XIX, când se pun bazele mitologiei ca știință, și se face trecerea de la mitul romantic la raționalismul iluminist. Deschiderea promovată de iluminism și descoperirile făcute în rândul unor civilizații stranii oferă acum suficient „material didactic”.
Dacă este să privim dinspre prezent spre trecut, nici romanticii nici iluminiștii nu erau pregătiți să accepte viziunea nuanțată asupra miturilor ce va fi consacrată de secolul al XX-lea. Dar mai corect ar fi să spunem că ambele curente vor fi asimilate de mitologii secolului de curând încheiat.
Romanticilor le datorăm resuscitarea interesului pentru mituri, iar zelului demistificator al iluminiștilor le datorăm existența mitului ca obiect de studiu. Mitul romantic este frenetic și exuberant, însă puternic literaturizat. Novalis chiar privea arta ca pe o creație de mituri. Poezia și proza romantică nu își ascund pasiunea pentru tenebros, pentru oniric, misterios, mergând până la macabru, dar și pentru grandios. Este momentul scrierii marilor epopei naționale și al teoretizării misticii naționale.
Însă romanticii erau deja prea moderni pentru a nu falsifica miturile prin transcrierea în registrul reflecției sistematice, căci, ne avertizează Georges Gusdorf, „gândirea rațională este o gândire dereificatoare, în timp ce gândirea mitică este, prin excelență, o gândire întrupată”. Sunt mituri de artizanat ale elitei literare, deturnate de la scopurile lor prin adăugarea intenției ludice.
Mitul câștiga prin popularizare și prin simpla expunere, dar se pierdea din vedere caracterul unitar, sistemic. Un sistem care își este sieși suficient, căruia nu i se mai poate adăuga nimic esențial. Apare o nouă problemă, aceea a autenticității, pe care Lévi-Strauss o va rezolva prin metoda sa, asimilând toate variantele unei singure structuri. (structuralismul)
Uneori mitul juca rolul unui fundal în fața căruia fantezia scriitorului se poate dezvolta. Alteori miturile se reduceau la simple motive ce animau o narațiune, cum ar fi interesul pentru complot și conspirații; ori pentru figurile istorice emblematice, cum este cazul nuvelelor istorice. Pentru romantism, mitul a reprezentat forma predilectă de evaziune în spațiul fantasticului. În timp ce mitul trăit este o formă de inserare în realitate, de relaționare cu mediul.
„Caracterul esențial al experienței mitice este acela de a reflecta o realitate indisociabilă. Nu există o opoziție între natură și supranatură.” [16]
La polul opus se situează iluminiștii, cei care vor avea o înrâurire decisivă asupra civilizației apusene. Iluminismul aduce cu sine preocuparea explicită pentru transformarea societății. Interesul pentru istorie se regăsește nu din considerente estetice sau de cunoaștere. Istoria în sine nu mai este atractivă, decât dacă oferă premisele unei transformări. Sau, cum se exprima un scriitor din secolul al XVIII-lea : „noi ne-am admirat mai puțin înaintașii, dar ne-am iubit mai mult contemporanii și am așteptat mai mult de la urmași”. [17]
Dacă este să găsim o filiație între curentul demitizant al zilelor noastre și un curent istoric, acesta este iluminismul. În ale cărui definiții date mitului se pot regăsi cele mai acide diatribe.
„Pentru filosofii iluminiști, mitul este un lucru barbar, un amalgam straniu și inform de idei confuze și superstiții grosolane, adică o monstruozitate”. [18] Din punct de vedere organizatoric, remediul este contractualismul, întrucât misterul trebuie evacuat din relațiile dintre indivizi. Iar un contract este un act semnat în lumina zilei, în deplină cunoștință de cauză.
Semnalul instaurării mitologiei cu pretenții științifice îl dau, în secolul XVIII, eseurile lui Fontanelle și Joseph-François Lafitau care denunțau infantilismul miturilor ca „producții ale unei preoțimi șirete”.
În secolul al XIX-lea, știința mitologică, privită deja cu maximum de seriozitate, este reprezentată de savanți precum Frédéric-Max Müller, Andrew Lang, Edward Burnett Tylor, Paul Decharme şi Adalbert Kuhn. Acești savanți pedanți sunt preocupați de monstruos, insolit, stupid, sălbatic și absurd; pentru a pune bazele unei „științe a scandalosului”, cum avea să o denumească Detienne.
Din acest moment, un sens nou se adaugă substantivului „mitologie”, parcă pentru a complica lucrurile și mai mult în cazul unei definiții greu de stabilit. Pe lângă sensul de sumă a practicilor narative, [19] adică a povestirilor propriu-zise, se adaugă cel de disciplină totalizând discursurile explicative ale acestor practici narative. Un demers delicat, cu rădăcini în critica literară, un discurs pe marginea altor discursuri. Confuzia merge, totuși, doar până la un punct, întrucât, așa cum vom vedea, există motive pentru a-i asimila pe mitologii-savanți creatorilor originari de mituri.
Deși multe dintre supozițiile școlii mitologice de secol XIX au fost fie infirmate, fie s-au dovedit depășite, cercetătorii perioadei au pregătit cu tenacitate un material care va sta la baza unei schimbări definitorii pentru studierea mitului. Ei fac trecerea de la mitul exotic, al societăților primitive, la mitul universal, recognoscibil în toate societățile, după reabilitarea de rigoare. Cu fiecare lucrare care sporește bibliografia subiectului ne îndepărtăm de mitul atribuit exclusiv societăților tribale din Africa, Oceania sau America de Nord. Filă cu filă, suntem transportați către o nouă înțelegere, dinspre mitul care ține loc de știință, către o aproximare mai echilibrată a unei forme distincte de conștiință. Transformarea poate fi dedusă și dintr-o comparație plastică a lui Claude Lévi-Strauss: „un topor de fier nu este superior unui topor de piatră, pentru că unul ar fi „mai bine făcut” decât celălalt. Amândouă sunt la fel de bine făcute, fierul însă nu este același lucru ca piatra”. [20]
Când Frédéric-Max Müller descifra mituri ale sălbaticilor, cărora căuta să le găsească un sens și o explicație logică, o făcea de pe pozițiile de superioritate ale europo-centrismului, punând sub microscop „o maladie” a subdezvoltării. Cu totul altfel vor sta lucrurile când antropologii sau filosofii culturii vor căuta în primitivism răspunsuri la crizele societății occidentale, reale sau închipuite.
Mircea Eliade presupune, de pildă, religiozitatea ca fundament al vieții populațiilor extra-europene. Și subliniază necesitatea dialogului inter-cultural, prin redescoperirea Orientului :
„Cultura occidentală, dacă nu vrea să se provincializeze (ghetto-izeze) va fi obligată să stabilească dialogul cu alte culturi neeuropene și să se străduiască să nu se înșele prea mult în privința termenilor” [21].
De aici rezultă valența mitului de instrument indispensabil în stabilirea unui dialog de profunzime cu alte culturi. Mai cu seamă în contextul deschiderii unui număr tot mai mare de culturi care aspiră la bunăstarea Vestului, nefiind dispuse întotdeauna să accepte și o schimbare de ordin cultural.
(înapoi la Cuprins)
Note
[15] Eliade, Aspecte ale mitului, ed. cit., p. 147
[16] Georgers Gusdorf, Mit și metafizică. Introducere în filosofie, Editura Amarcord, Timișoara, 1996, p. 21
[17] Ernst Cassirer, Mitul statului, Editura Institutului European, Iași, 2001, p. 228
[18] ibidem p. 229
[19] Victor Kernbach prezintă câteva clase fundamentale de mituri cum ar fi:
[20] Claude Lévi-Strauss, Antropologia structurală, Editura Politică, București, 1978, p. 279
[21] Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, ed. cit., p. 52