Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări

3.1 O nouă schimbare la față a României

Motto: „Nu ne mai mulțumește România eternă; ne dorim o Românie actuală.” (Constantin Noica)

În 1990, un nou „deceniu obsedant” începea în România printr-o febrilă căutare de sensuri și de formule apodictice. Iar cum viitorul se dovedea plin de incertitudini, trecutul se oferea încă o dată drept o confirmare a oricărei opțiuni. Din punct de vedere cultural, perioada nu debuta cu mult așteptatele „scrieri de sertar” care se vor lăsa așteptate, ci cu reeditări ale unor cărți din perioada anterioară instaurării comunismului, care din cauza lansării cu puțin timp înainte de război, și apoi a cenzurii, nu apucaseră să se impună în conștiința românească. Pentru o parte însemnată a populației active a ultimului deceniu al secolului, cugetările lui Cioran, de pildă, erau inedite, iar mesajele lor, la concurență cu cele ale cărților de ultimă oră.

Impactul, mai cu seamă asupra tinerilor, a fost uriaș, fluturarea unor cărți de Emil Cioran, Petre Țuțea, Nae Ionescu a devenit rapid o modă, dat fiind că ele reprezentau cea mai la îndemână răsturnare a unei educații viciate. Considerând simplificator „stânga” vinovată pentru dezastrul social și moral al țării, aceștia erau gânditorii cei mai la „dreapta” care puteau fi identificați în cultura română. În sprijinul succesului lor venea și un stil care va face carieră: aforistic, înțesat de paradoxuri seducătoare, radical și nesistematic, un stil care va face extrem de citate pasaje întregi cu pretenție de sentințe.

Nu ne-am propus o privire asupra fenomenului demitizării în spațiul românesc, din perspectivă istorică, însă este necesară o înțelegere a surselor acestei atitudini. Cele mai multe dintre perspectivele demitizante ale anilor ’90 se pot revendica de la spiritul devastator până la cinism al lui Emil Cioran.

Lipsurile României sunt așa de mari, că neantul nostru seamănă unei absențe monumentale. Ar trebui biciuită această țară până la convulsie, atacată în esența sa, pentru ca, având conștiința destinului său, să vrea să-l înfrângă. Fără o mare prefacere, România mi se pare un superfluu geografic și o farsă istorică.[84]

Acceptând ca problema să se pună astfel, chiar dacă în termeni mai voalați, intelectualii români se întorceau în capcana disputei cu privire la specificul național, care prezenta doar două rezolvări: tradiționalismul și modernismul. A vedea într-un popor întruchiparea unui spirit individual era tot ce putea fi mai propriu unei concepții mitice; de aici, aveai doar posibilitatea unei poziționări sufletești, puteai să iubești sau să urăști acest specific, eventual să recurgi la un paradox cioranian:

De nu aș fi român decât prin defecte, și tot aș iubi această țară, împotriva căreia sunt înverșunat dintr-o nemărturisită iubire [..] România nu se poate salva decât negându-se, lichidând radical cu un trecut mai mult sau mai puțin inventat, distrugându-și toate iluziile și iubirile ei de până acum.[85] Dilemele identității, deși spinoase, uneori paralizante chiar, erau totuși mai comode moralicește decât problema vinovăției.

Metafora „schimbării la față” are două straturi, cel evident, referitor la transformarea radicală a națiunii, văzută ca un organism viu, și un altul implicit, cel teologic. Acesta e sensul inițial, acela al unei revelații cu privire la adevărata natură a lucrului, o privire în abisul esenței. (În pasajul biblic, doi dintre apostoli au privilegiul ca, urcați pe un munte, să le fie înfățișată adevărata natură, cea dumnezeiască, a Mântuitorului).

De aici decurge un important avantaj simbolic la care puteau avea acces atât cei ce ar fi supus unui examen critic miturile, cât și apărătorii lor înverșunați: apartenența la o castă a inițiaților capabili să vadă cu claritate și să esențializeze profilul unei națiuni, extrăgându-se de sub influența contextului. Plasând în mit sediul esenței, miza actului demitizării era transformarea, fapt ce îl înscrie în seria proceselor preponderent politice și nu intelectuale. Acest act nu caută adevărul pentru a contribui la sporirea cunoașterii, ci (de)construiește o ficțiune pentru a susține o schimbare vizată. Contururile transformismului se observă cu mai multă claritate, făcând încă o dată apel la tânărul Cioran: „A fi român cu adevărat înseamnă a nu mai voi să fii român în sensul de până acum”. [86]

Disputa sincronismautohtonism menține viața culturală românească în aceleași coordonate valabile în perioada în care cele amintite vedeau pentru prima dată lumina tiparului, în dramatismul de tragedie antică al unui spațiu pradă opoziției mitologice dintre centru și periferie, dintre interior și exterior. Exista însă o excepție majoră, care schimba toate datele problemei: la finele deceniului nouă România tocmai experimentase – într-o formă ce nu putuse fi prevăzută – toate soluțiile propuse de Cioran anterior perioadei comuniste.

Încercând să le sistematizăm, acestea ar fi: colectivismul, ignorarea dreptului de proprietate, fanatizarea unei pături cât mai largi de oameni, sfidarea valorilor generoase ale civilizației occidentale, disprețul față de valoarea de unicat a vieții individului de dragul viziunii unui destin al comunității, și, în fine, dictatura. Ca orice proiect de natură politică, și această schimbare de profunzime avea la bază câteva fantasme menite să asigure entuziasmul. Dar suportul popular pentru transformare era mai dificil de obținut, în condițiile în care se petrecea ieșirea dintr-un alt proiect de inginerie socială. Un proiect a cărui ratare se dovedise dureroasă pentru întreaga societate.

Idealul spre care tindea programul de inginerie socială de până în 1989 se afla, sau ar fi trebuit să se afle, în mitologia comunistă. Fantasmele în numele cărora Cioran solicita demararea unui program asemănător, de distrugere din temelii și reconstrucție, erau fie personale – precum nihilismul și orgoliul autodaféului lucidității – dar și credința pe care o spera generalizată în ideea de destin, care ar distinge culturile mari de culturile minore:

Aș vrea o Românie cu populația Chinei și destinul Franței. Dar nu vreau să fac din destinul țării o utopie [..] Deși România nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim, însă, necruțători și cu singura noastră speranță.[87]

La proiectul comunist românii fuseseră obligați să adere. Iar la proiecte care oferă ca principală satisfacție contemplarea dezolării și a nimicului, nu puteau adera. Dat fiind că o sinucidere colectivă a unui popor din lipsă de speranță, este un lucru fantasmagoric. În condițiile în care o altă modalitate de sistematizare a iluziilor colective nu se dovedea suficient de motivantă, pasiunile puteau fi investite în demolarea a tot ce susținea lumea veche, prin asaltul asupra mitologiei, dar și acesta era sortit a fi adoptat de un număr restrâns de aderenți.

(înapoi la Cuprins)

Note

evadare.ro
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact