evadare.ro

2.6 Miturile naționalismului românesc

Spre deosebire de ideologia comunistă, naționalismul prezintă o mitologie mai puțin sistematică, deoarece el nu este o utopie la origine, dar se poate transforma într-una. Departe de a avea toate răspunsurile pregătite dinainte, cum este normal pentru lumea imaginată riguros a utopiei, naționalismul pare a se construi mitologic prin acumularea unei pleiade de simboluri cu un puternic substrat emoțional. Sursa arhaică a naționalismului pare a o constitui simbolistica centrului în culturile primitive care organizează cunoașterea universului în cercuri concentrice.

Mitul naționalist identifică o realitate pe cale afectivă. Pentru etnocentrismul cel mai primar, „păcatul originar este impurificarea”, în timp ce „etanșeizarea ar recrea cetatea ideală”. [69] Iată, așadar, punctul de întâlnire dintre comunism și naționalism, o fază se pare inevitabilă a declinului proiectului societății comuniste: izolaționismul, spaima instinctivă de contaminare a utopiei.

Pentru cazul particular al ultimei perioade a comunismului românesc, această întâlnire providențială între cele mai fructuoase sisteme mitice inventate în afara religiei prezenta și câteva avantaje strategice cum ar fi „naturalizarea” Partidului Comunist, care devenea din organ vizibil al unei forțe străine de ocupație, o expresie politică a românismului și o împlinire a unor aspirații (și a unui destin) naționale, legitimarea puterii grupării autohtoniste din cadrul partidului, și contracararea oricăror influențe reformiste din exterior.

Mitologia naționalistă are atât surse primare, ce țin de cultul strămoșilor, al eroismului și al sângelui, de extrapolarea imaginii idealizate a familiei, tendințe care o trimit în zona periculoasă a xenofobiei, dar și surse mult mai rafinate, cum ar fi teoriile lui Johann Gottfried Herder, care privește omenirea ca fiind alcătuită din popoare, fiecare cu destinul și spiritul său, cu un caracter definit. Această din urmă formă de naționalism, susținut de apelul la simboluri de ordin cultural, ce s-a constituit într-un factor de progres, are o îndelungată tradiție în spațiul românesc, fiind chiar printre ideile ce au stat la baza edificiului culturii române moderne.

Vladimir Tismăneanu propune o împărțire a naționalismului modern [70] în naționalism civic – propriu societăților liberale, cu respect pentru libertățile individuale pe care încearcă să le apere printr-o formă de coeziune și cu o înțelegere permisivă a ideii de națiune, care nu se bazează pe originea etnică ci pe un proiect de dezvoltare democratică – și naționalism etnic. Acesta din urmă, este, la rândul său împărțit în: naționalismul conservator, care face apel la valorile societății tradiționaliste, repudiază manifestările progresului (opus idealizării civilizației agrare) și dezvoltă o mistică națională, populismul etnocentric, bazat pe manipularea abilă a unui număr de lozinci patriotarde colecționate din mai multe doctrine, și etnocentrismul nostalgic sau naționalismul liturgic, care împărtășește idealul unei „democrații naționale”, sau al etnocrației, și tentativa de reabilitare a mișcărilor extremiste interbelice.

Așa cum societatea nu mai este aceeași după o jumătate de secol, nici chiar sistemele mitice nu au scăpat transformărilor. Naționalismul redescoperit după căderea dictaturilor est-europene, chiar și cel virulent anticomunist, venit pe linia tradiționalismului interbelic, a fost iremediabil malformat, crede Tismăneanu, de exclusivismul și intoleranța sectarismului leninist.

Construcția mitului național este mai curând una alegorică, susținută pe sacralitatea unei multitudini de simboluri (impropriu socotite mituri) care îi insuflă caracterul cvasi-religios, de unde nevoia (și mai pregnantă acum) de nimicire a promotorilor necredinței.

Liniile de forță ale acestei construcții sunt reprezentate de problema unității, a originilor, căreia în spațiul românesc i se adaugă cu mai multă pregnanță problema continuității, problema specificului național, deseori definită prin raportarea la problema alterității, toate completate de apelul la mitologia salvaționistă.

Cum nu putem spera la mai mult decât o simplă trecere în revistă, și nu la o prezentare amănunțită, să vedem care sunt cele mai importante mitologeme care susțin fiecare dintre componentele marelui mit național.

Pentru problema originilor, rezolvarea pe care memoria colectivă o dă – fiind refractară la nuanțe, la ambiguități și la dubitativ – este fie revendicarea de la o mare civilizație, fie de la o anti-civilizație a barbariei, o ipostaziere a vârstei de aur, a ideii de eroism, o idealizare a stadiilor primordiale. Trecerea în tărâmul legendei a fuziunii daco-romane, cu accent pe câte una din cele două componente, reușește să atingă ambele aspecte. Restul influențelor cum ar fi cea slavă sau cea a popoarelor migratoare nu își găsesc locul în această poveste simplificată.

Iar dacă națiunea este o esență de natură spirituală ea trebuie să își păstreze puritatea în decursul timpului. O continuitate neîntreruptă îi leagă pe compatrioții unei națiuni de strămoșii lor și îi desparte de ceilalți, iar țara nu este creația unor generații succesive, ci e aceeași dintotdeauna. Realitatea și mitul se întrepătrund și în cazul națiunii. Aceasta există ca o realitate de necontestat (și, până acum, proiectele care au ignorat-o au eșuat) dar și ca o entitate produsă cu ajutorul miturilor, o „comunitate imaginată”, potrivit lui Benedict Anderson. [71]

Din această, perspectivă omogenizarea, inclusiv cea lingvistică, se produce în mai mare măsură după constituirea unei națiuni decât până la acel moment. În timp ce pentru naționalism, unitatea e un punct terminus spre care tind toate energiile unei națiuni, rolul elitelor în reușita acestei catalizări fiind unul minor. Pentru un naționalist este șocantă descoperirea chiar și în trecut a existenței unor deosebiri flagrante între părți ale întregului: „în Gazeta de Transilvania se explică în subsol termenul România, prea nou în 1838 pentru a fi considerat perfect inteligibil: „Patrioții de acolo, voind a-și numi patria cu o vorbă, zic România în loc de Valahia, căci românul nu știe cu cine vorbești când zici valah” ”. [72]

Și mai generoasă pentru imaginar decât ideea unității se dovedește sintagma specificului național. Pentru tendința autohtonistă, conținutul acestei sintagme e dat de puritatea satului românesc și de idealul unui stat țărănesc dator în primul rând să conserve structurile ancestrale ale civilizației agrare. Specificul național poate fi tradus printr-o valorizare metafizică a geografiei – teoria spațiului mioritic sau, tot la Blaga, consfințirea unui destin cultural al unui „pământ de cumpănă”.

Așezarea în calea tuturor răutăților, la confluența dintre civilizații, este și ea o sursă a mesianismului românesc. Definiția „românității” este potențată de o imagine dramatizată a Celuilalt, fie prin tema ospitalității tradiționale ca semn al unei bunăvoințe ce s-ar cuveni remarcată, fie prin semnalarea pericolului dușmanului din exterior sau din interior, mult mai insidios, conspirând la destrămarea comunității.

(înapoi la Cuprins)

Note

  • [69] Kernabach, op. cit., p. 128
  • [70] Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, Editura Polirom, 1999, p. 97-104
  • [71] Apud Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, București, Editura Humanitas, 1999, p 13
  • [72] Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, Editura Litera, București, 1994, p. 152

Victor Grigore

evadare.ro
September 24th, 2010
Mai multe despre: lucrare

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact