2.6 Miturile nationalismului romanesc

Spre deosebire de ideologia comunistă, naţionalismul prezintă o mitologie mai puţin sistematică, deoarece el nu este o utopie la origine, dar se poate transforma într-una. Departe de a avea toate răspunsurile pregătite dinainte, cum este normal pentru lumea imaginată riguros a utopiei, naţionalismul pare a se construi mitologic prin acumularea unei pleiade de simboluri cu un puternic substrat emoţional. Sursa arhaică a naţionalismului pare a o constitui simbolistica centrului în culturile primitive care organizează cunoaşterea universului în cercuri concentrice.
Mitul naţionalist identifică o realitate pe cale afectivă. Pentru etnocentrismul cel mai primar, „păcatul originar este impurificarea“, în timp ce „etanşeizarea ar recrea cetatea ideală“. [69] Iată, aşadar, punctul de întâlnire dintre comunism şi naţionalism, o fază se pare inevitabilă a declinului proiectului societăţii comuniste: izolaţionismul, spaima instinctivă de contaminare a utopiei. Pentru cazul particular al ultimei perioade a comunismului românesc, această întâlnire providenţială între cele mai fructuoase sisteme mitice inventate în afara religiei prezenta şi câteva avantaje strategice cum ar fi „naturalizarea” Partidului Comunist, care devenea din organ vizibil al unei forţe străine de ocupaţie, o expresie politică a românismului şi o împlinire a unor aspiraţii (şi a unui destin) naţionale, legitimarea puterii grupării autohtoniste din cadrul partidului, şi contracararea oricăror influenţe reformiste din exterior.
Mitologia naţionalistă are atât surse primare, ce ţin de cultul strămoşilor, al eroismului şi al sângelui, de extrapolarea imaginii idealizate a familiei, tendinţe care o trimit în zona periculoasă a xenofobiei, dar şi surse mult mai rafinate, cum ar fi teoriile lui Johann Gottfried Herder, care priveşte omenirea ca fiind alcătuită din popoare, fiecare cu destinul şi spiritul său, cu un caracter definit. Această din urmă formă de naţionalism, susţinut de apelul la simboluri de ordin cultural, ce s-a constituit într-un factor de progres, are o îndelungată tradiţie în spaţiul românesc, fiind chiar printre ideile ce au stat la baza edificiului culturii române moderne.
Vladimir Tismăneanu propune o împărţire a naţionalismului modern [70] în naţionalism civic – propriu societăţilor liberale, cu respect pentru libertăţile individuale pe care încearcă să le apere printr-o formă de coeziune şi cu o înţelegere permisivă a ideii de naţiune, care nu se bazează pe originea etnică ci pe un proiect de dezvoltare democratică – şi naţionalism etnic. Acesta din urmă, este, la rândul său împărţit în: naţionalismul conservator, care face apel la valorile societăţii tradiţionaliste, repudiază manifestările progresului (opus idealizării civilizaţiei agrare) şi dezvoltă o mistică naţională, populismul etnocentric, bazat pe manipularea abilă a unui număr de lozinci patriotarde colecţionate din mai multe doctrine, şi etnocentrismul nostalgic sau naţionalismul liturgic, care împărtăşeşte idealul unei „democraţii naţionale”, sau al etnocraţiei, şi tentativa de reabilitare a mişcărilor extremiste interbelice.
Aşa cum societatea nu mai este aceeaşi după o jumătate de secol, nici chiar sistemele mitice nu au scăpat transformărilor. Naţionalismul redescoperit după căderea dictaturilor est-europene, chiar şi cel virulent anticomunist, venit pe linia tradiţionalismului interbelic, a fost iremediabil malformat, crede Tismăneanu, de exclusivismul şi intoleranţa sectarismului leninist. Construcţia mitului naţional este mai curând una alegorică, susţinută pe sacralitatea unei multitudini de simboluri (impropriu socotite mituri) care îi insuflă caracterul cvasi-religios, de unde nevoia (şi mai pregnantă acum) de nimicire a promotorilor necredinţei.
Liniile de forţă ale acestei construcţii sunt reprezentate de problema unităţii, a originilor, căreia în spaţiul românesc i se adaugă cu mai multă pregnanţă problema continuităţii, problema specificului naţional, deseori definită prin raportarea la problema alterităţii, toate completate de apelul la mitologia salvaţionistă. Cum nu putem spera la mai mult decât o simplă trecere în revistă, şi nu la o prezentare amănunţită, să vedem care sunt cele mai importante mitologeme care susţin fiecare dintre componentele marelui mit naţional. Pentru problema originilor, rezolvarea pe care memoria colectivă o dă – fiind refractară la nuanţe, la ambiguităţi şi la dubitativ – este fie revendicarea de la o mare civilizaţie, fie de la o anti-civilizaţie a barbariei, o ipostaziere a vârstei de aur, a ideii de eroism, o idealizare a stadiilor primordiale. Trecerea în tărâmul legendei a fuziunii daco-romane, cu accent pe câte una din cele două componente, reuşeşte să atingă ambele aspecte. Restul influenţelor cum ar fi cea slavă sau cea a popoarelor migratoare nu îşi găsesc locul în această poveste simplificată.
Iar dacă naţiunea este o esenţă de natură spirituală ea trebuie să îşi păstreze puritatea în decursul timpului. O continuitate neîntreruptă îi leagă pe compatrioţii unei naţiuni de strămoşii lor şi îi desparte de ceilalţi, iar ţara nu este creaţia unor generaţii succesive, ci e aceeaşi dintotdeauna. Realitatea şi mitul se întrepătrund şi în cazul naţiunii. Aceasta există ca o realitate de necontestat (şi, până acum, proiectele care au ignorat-o au eşuat) dar şi ca o entitate produsă cu ajutorul miturilor, o „comunitate imaginată“, potrivit lui Benedict Anderson. [71] Din această, perspectivă omogenizarea, inclusiv cea lingvistică, se produce în mai mare măsură după constituirea unei naţiuni decât până la acel moment, în timp ce pentru naţionalism, unitatea e un punct terminus spre care tind toate energiile unei naţiuni, rolul elitelor în reuşita acestei catalizări fiind unul minor. Pentru un naţionalist este şocantă descoperirea chiar şi în trecut a existenţei unor deosebiri flagrante între părţi ale întregului: „în Gazeta de Transilvania se explică în subsol termenul România, prea nou în 1838 pentru a fi considerat perfect inteligibil: “Patrioţii de acolo, voind a-şi numi patria cu o vorbă, zic România în loc de Valahia, căci românul nu ştie cu cine vorbeşti când zici valah” “. [72]
Şi mai generoasă pentru imaginar decât ideea unităţii se dovedeşte sintagma specificului naţional. Pentru tendinţa autohtonistă, conţinutul acestei sintagme e dat de puritatea satului românesc şi de idealul unui stat ţărănesc dator în primul rând să conserve structurile ancestrale ale civilizaţiei agrare. Specificul naţional poate fi tradus printr-o valorizare metafizică a geografiei – teoria spaţiului mioritic sau, tot la Blaga, consfinţirea unui destin cultural al unui „pământ de cumpănă”. Aşezarea „în calea tutror răutăţilor“, la confluenţa dintre civilizaţii, este şi ea o sursă a mesianismului românesc. Definiţia „românităţii” este potenţată de o imagine dramatizată a Celuilalt, fie prin tema ospitalităţii tradiţionale ca semn al unei bunăvoinţe ce s-ar cuveni remarcată, fie prin semnalarea pericolului duşmanului din exterior sau din interior, mult mai insidios, conspirând la destrămarea comunităţii.

(inapoi la Cuprins)

[69] Kernabach, op. cit., p. 128 [70] Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă, Editura Polirom, 1999, p. 97-104 [71] Apud Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p 13 [72] Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Editura Litera, Bucureşti, 1994, p. 152