2.13 „Iar noi vom reclădi speranța”. Mitul decomunizării

La începutul anilor ’90, anticomunismul a stârnit o adevărată frenezie populară, fiind singura mișcare capabilă să mobilizeze masele în cadrul unor impresionante manifestații maraton. Acestea erau însuflețite de necesitatea unei justiții morale, de capacitatea decomunizării de a conferi un sens limpede tranziției, și aureolate de strălucirea mitului rezistenței prin cultură.

Dezamăgirea și indiferența în care s-a pierdut mitul decomunizării poate sugera că el nu a trecut niciodată granițele spațiului eteric al elitei culturale. „Piața Universității a fost, într-un anumit fel, o revoluție refăcută de intelectuali. Genul de revoluție pe care aceștia ar fi vrut să o vadă petrecându-se spontan, singura în stare să-i aducă la putere, în calitate de administratori ai valorilor în numele cărora poporul ar fi trebuit să coboare în stradă pentru a doborî comunismul”. [83]

Diferendele mult mai pasionante din perioada tranziției au nuanțat până la relativizare statutul foștilor disidenți, și i-au împiedicat pe aceștia să ocupe rolul de „părinți fondatori” ai noii democrații. Doina Cornea, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu și-au format curând un grup de admiratori dar și de adversari, aidoma restului politicienilor ce nu reclamă o legătură specială cu trecutul. Alții, precum Paul Goma sau Dorin Tudoran și-au asumat în continuare o poziție de rebeli ai cauzelor morale, autoexcluzându-se din influentele cercuri ale elitei de tranziție.

Cauzele pentru care decomunizarea nu a atins succesul denazificării sunt numeroase. În primul rând, ea este costisitoare, întrucât ar reclama o regândire a sistemului capitalist însuși, aducând din nou în discuție teoriile critice (paradoxal, chiar punctele de vedere ale neo-marxiștilor). O studiere amănunțită a istoriei comuniste ar aduce în discuție caracterul de conspirativitate al instaurării regimului, rolul grupurilor de interese și ar discredita credința în controlul popular asupra deciziei politice.

În fine, există temerea că o critică sistematică a ideologiei comuniste ar periclita caracterul de exemplaritate și statutul de rău absolut pe care extrema dreaptă îl ocupă în mentalul colectiv. La urma urmei, tot așa cum comunismul s-a prăbușit din lipsa de entuziasm a adepților și din cauza eșecului său economic și social, mai curând decât a fost răsturnat de adversarii săi, tot așa și mitul decomunizării s-a năruit mai curând din lipsa de interes a potențialilor săi adepți.

(înapoi la Cuprins)

Note

• [83] Daniel Barbu, Republica absentă, ed. cit., p 190