2.3 Comunismul, sub pecetea secolului XIX

De la diverse forme de socialism la comunismul real există o paletă întreagă de concepții și de modele, însă ceea ce prezintă interes pentru tema de față este corpusul mitologic comun, acea parte a doctrinei care s-a pretat la vulgarizări ulterioare. Nu complexitatea tratatelor lui Marx este avută în vedere, ci zonele imponderabile ale imaginarului ce au devenit izvoare de ficțiune odată ce au fost puse în mișcare de aceste idei revoluționare.

Rădăcinile ideologiei comuniste se află implantate în universul mental al secolului care a generat-o, același care a definitivat și teoretizarea naționalismului. Secolul XIX acumulează tendințe de două sute de ani, în care cultura elitelor, ruptă definitiv de cultura populară, caută acele concepte magice care să înlocuiască misterul Providenței.

Un obiectiv de căpătâi al savanților de secol XIX era unul care îi trimite în arealul mitologiei: enunțarea legilor care guvernează universul, respectiv istoria. O căutare în care se poate recunoaște gândirea mitică unificatoare, capabilă să ofere răspunsuri simple, cu aplicabilitate generală, unor probleme generatoare de neliniște prin complexitatea lor. Ceea ce încă nu se putea cunoaște și enunța clar, constituiau doar lacune de moment ale științei, ce urmau să fie surmontate.

Lumea, văzută ca un mecanism de ceasornic, avea ca unic reper Rațiunea scrisă cu majusculă și excludea misterul. Auguste Comte enunță „legea fundamentală a istoriei”, bazată pe evoluționism. Potrivit lui, omenirea a evoluat de la starea teologică (fictivă), la cea metafizică (abstractă), către cea științifică (pozitivă). O lipsă de nuanțe foarte potrivită concepției mitice, ideală pentru a lua locul miturilor cosmogonice.

Karl Marx este și el convins că a reușit descifrarea legii care determină evoluția umanității în conflictul dintre clasele sociale. „Istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptelor de clasă” este fraza cu care se deschide lucrarea a cărei forță de seducție se va dovedi copleșitoare pentru o bună parte din omenire.

Cum poate fi această lege contrazisă, e mai puțin relevant pentru amatorul de mistere decât faptul că ea reușește să creeze aceeași atmosferă de încordare cu pasajul de debut al Evangheliei Sfântului Ioan. Pentru viitorii adepți, ea trebuie să fi sunat la fel de tunător ca și acel verset care așază Logosul la începutul Vremilor. Însă pentru micul burghez, care era cititorul tipic al Capitalului, simpla retorică a profetismului nu mai era suficientă. Era nevoie de structura sofisticată a unei teoreme științifice pentru a vorbi despre trecut și pentru a descrie viitorul.

Din complicatele lucrări ale lui Hegel, Marx și Engels au preluat concepte extrem de utile, cum ar fi cel de necesitate sau dialectica. Aceasta din urmă se baza pe câteva legi: unitatea și lupta contrariilor, transformarea cantității în calitate și a calității în cantitate, negarea negației. Prin această „știință a contrariilor” se putea explica aproape orice și se puteau acoperi toate neajunsurile teoriei, căci orice o contrazicea îi putea fi subsumat.

Calea simplificării lumii ideilor era de acum deschisă și nu mai aștepta decât geniul propagandistic al lui Lenin pentru a lua cu asalt lumea reală. De acum ne aflăm în lumea sloganurilor care nu au multe în comun cu rigoarea unei demonstrații a unei teorii. Statutul propulsatorilor de mituri față de creatorii acestora e mai vizibil când punem în balanță sofisticarea doctrinară inițială cu aportul decisiv al milioanelor de activiști ale căror lecturi se reduceau la cărticica roșie a lui Mao sau la Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist editat de Stalin în tiraje fără precedent, de ordinul zecilor de milioane. Din punctul de vedere al mitului, comunismul le aparține acestora, cel puțin tot atât cât îi aparține inițiatorului. După cum observă Marcel Detienne, „miturile grupului nu sunt discutate, ci sunt transformate, cu convingerea că sunt repetate”. [58]

Odată ce legile evoluției istorice au fost postulate și acceptate, se simțea nevoia unei treceri către praxisul politic, trecere realizată de Lenin, cel care constatase că „revoluțiile nu se petrec de la sine”. În fapt, mitologia revoluționară era un ingredient vital pe care comunismul l-a preluat și dezvoltat mai departe. Sursele ei se găsesc în simbolistica unui eveniment istoric cu valoare arhetipală: Revoluția franceză. Aceasta reifică trei concepte extrem de generoase și de largi, Libertatea, Egalitatea și Fraternitatea, concepte metafizice cărora numărul magic le accentuează substratul religios. [59] Luând în stăpânire idealuri iluministe, pe care le distorsionează, ideologia rezultată rămâne, în esență, un răspuns coerent la problemele secolului XIX, vitalizat de fervoarea milenarismului.

Lucian Boia sintetizează miturile prezente în imaginarul secolului al XIX-lea, [60] cărora comunismul nu li s-a putut sustrage:

mitul Rațiunii, întotdeauna biruitoare, care transformă ceea ce este logic în ceva adevărat;
mitul Științei, prin dubla vocație atribuită ei, aceea de a oferi o explicație completă și definitivă a universului, și de a modifica lumea;
mitul Unității universului dat de prezența legilor coerente;
mitul determinismului care prezintă evoluția omenirii pe scena istoriei ca o succesiune de cauze și efecte.
Strâns legat de cele enunțate până acum este mitul legilor istorice, care susține existența unui mecanism al istoriei manifestat prin legi care pot fi cunoscute și utilizate,
de unde decurge un alt mit, cel al previziunii științifice.
Susținut pe mitul Evoluției, mitul Progresului sesizează un sens ascendent al omenirii, o concepție extrem de tonică, ce va cunoaște o longevitate remarcabilă, până în prezent.

Pasiunea pentru progres și privirea înfrigurată către viitor completează imaginarul secolului XIX cu mitul transformării lumii în concordanță cu un plan științific și rațional, mitul lumii noi, esențial diferită de epocile precedente, și, în fine, mitul omului nou.

(înapoi la Cuprins)

Note

[58] Marcel Detienne, op.cit., p. 239.
[59] Kernbach, op. cit., p. 120.
[60] Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, Editura Humanitas, București, 1999