Moses Hess și istoria ca destin mesianic

(episodul 6 din Sursele globalismului)

Cartea lui Moses Hess din 1862, „Roma și Ierusalim”, e ca o „curte a miracolelor”. În ea poți găsi orice: de la religie, (geo)politică, profeții, esoterism, naționalism. E stranie și fascinantă deopotrivă, impregnată de prejudecăți, speranțe utopice, realism, înșelare și înțelepciune. Este volumul care rezumă o concepție despre univers, dar și cel care marchează metamorfoza lui Hess, de la „primul comunist din Germania” (etapă amintită în episodul anterior), la cel de părinte al Sionismului. Întrucât sunt foarte multe lucruri memorabile în acest tom, am încercat să le grupez pe câteva teme mari ale cărții. Altminteri, cartea e compusă dintr-o serie de 12 epistole (adresate unei femei, posibil fictive) și alte trei eseuri ca epilog. Voi avea intervenții minimale, lăsând autorul să se exprime singur (fără a însemna neapărat aprobare sau contrazicere).

Deși părțile cele mai interesante sunt referirile la viitorul îndepărtat (care veți vedea că rimează cu prezentul nostru foarte apropiat), sunt nevoit să încep cu un rezumat al concepției lui Hess despre fenomenul religios. Nu de dragul suspansului, ci pentru că proiecțiile lui de viitor sunt efectiv de neînțeles fără a-i pătrunde logica internă.

Spre deosebire de Marx, care exultase la apariția cărții lui Darwin, „Originea speciilor”, ca „lovitura de moarte pentru Dumnezeu”,  Hess scrie:

„Orice creație fizică presupune un Creator etern și orice creație spirituală, o inspirație, care e singurul canal prin care se transmit influențele imediate ale Creatorului. Religia e cea mai mare și mai înaltă astfel de inspirație”.

„În forma ei cea mai înaltă, religia e legătura spirituală, care leagă creația de Creator, firul infinit, al cărui capăt se întoarce la sursă, puntea de la o creație la alta, de la viață la moarte și de la moarte, înapoi la viață. Religia nu doar înfățișează omului absolutul mai intim, dar inspiră și sacralizează întreaga lui viață cu spiritul divin.”

Întoarcerea lui Hess la credință nu înseamnă că a abandonat total a fi un liber cugetător; va păstra toată viața concepții comuniste. Doar că remarcă neajunsurile practice ale materialismului marxist și ale instrumentarului de cunoaștere al rațiunii:

„Filosofia obiectivă și știința nu au o conexiune directă cu viața; învățătura religioasă e intim legată de ea.” (scrisoarea 9)

În viziunea lui Hess, există trei sfere ale vieții: cosmicul (care include lumea naturală), biologicul (având în centru, omul) și socialul. Toate trei evoluează după legi tainice și se dezvoltă în corelație. După tumultul „facerii”, urmează armonia, proprie etapei mature, depline. Omul apare când cadrul natural e stabilizat, dar va cunoaște desăvârșirea, abia după ce mediul său social va fi în ultima etapă a transformării. Deci pentru a avea un om nou, un nou tip de societate, e o precondiție. (Deși nu dezvoltă aspectul societății ca organism, aș sugera că prin această intuiție îl precede pe Oswald Spengler.)

Vom constata cu uimire că noțiuni cheie, pe care marxismul le mitralia, sunt valorizate în opera de maturitate a celui care se denumea cu auto-ironie „rabinul comunist”. E vorba de familie, națiune, tradiție și chiar rasă. (Un cuvânt care sperie, dar vom vedea că e folosit într-un sens inofensiv, specific epocii; Hess nu e propriu-zis un rasist.) Deși ideile și legile vieții vin din transcendent către om, familia și apoi triburile, prin modurile lor de viață, produc anumite tipuri de religie: „Primele scântei de spirit s-au născut din fricțiunile forțelor antitetice” ale acestora.

Cartea e impregnată de excepționalismul evreiesc, deci nu trebuie să fim surprinși de rolul special atribuit poporului său: „Toți marii învățători ai cunoașterii lui Dumnezeu au fost evrei”. Entuziasmul întrece modestia: „fiecare evreu are potențialul unui mesia”. (scrisoarea 2)

În Epilog, descrie opoziția politeism-monoteism, între spiritul elenic – care vedea viața ca multiplicitate – și cel ebraic – care accentua unitatea.

„Iudaismul, care nu e nici unilateral materialist, nici unilateral spiritualist, unea trupul și spiritul. Cel mai mare și periculos adversar al religiei evreiești în antichitate era religia senzualității vulgare, a iubirii materiale a semiților, respectiv cultul lui Baal. În evul mediu, inamicul era reprezentat de întruparea iubirii spirituale – creștinismul. Poporul evreu, care mulțumită profeților din antichitate și rabinilor din evul mediu, și-a păstrat religia departe de ambele extreme ale degenerării, a fost și încă e azi, organul umanității, care exprimă forța vie, nativă a istoriei universale, mai precis organul unificării și sanctificării iubirii.”

Ajungând la apogeu prin greci, și apoi în declin, „păgânismul a căutat refugiul în contrariul său, iudaismul”, dar nu i-a putut absorbi decât pe cei înstrăinați, convertiți la civilizația greco-romană (primii creștini, de origine evreiască), „astfel de evrei, care nu se mai vedeau ca fiii aleși ai Ființei sacre, ci doar ca păcătoși și apostați.” În acest fel, creștinismul ar fi văduvit printr-o dublă separație: „atât a elementului lumesc de divin, din iudaism, cât și a divinului de lume, din păgânism”.

Despre religia creștină nu are multe lucruri bune de spus, deși o consideră un pas înainte „spre țelul umanității”. Totuși, „o religie a morții”, a cărei funcție „a încetat când popoarele au început să se ridice la viață.”
O socotește „o formă de idolatrie”. Multe din dogmele sale fundamentale le consideră „pure invenții”.

Rolul creștinismului, în accepțiunea istorică a lui Moses Hess, era acela de a fi (ca și islamul, ulterior) o tentativă de armonizare a celor două direcții inițiale: ideea pluralismului, din păgânism, dusă la culme de greci, și ideea evreiască a unicității.

Evident, impresia sa despre creștinism e mult distorsionată de un luteranism raționalist, din care lipsesc prezența Duhului Sfânt în lume, tainele, și energiile necreate. Totuși, tendința de secularizare a creștinismului apusean, pe care o constată, e o realitate (fie că îi căutăm sursele în scolastică, Reformă, iluminism).

„Și pe cât lumea păgână devenea mai evreiască și mai umanizată, cu atât mai mult evreii puteau participa la cultura acestei lumi și contribui la progresul ei.”

Întrucât „iudaismul nu are altă dogmă decât învățătura despre unitate”, evreii sunt hărăziți să susțină dezvoltarea continuă a religiei lor, „cea mai nobilă a antichității”, pe care să o dezvolte continuu, în pas cu progresul social, până la punctul în care va deveni „proprietatea comună a întregii lumi civilizate”. „Această misiune va rămâne cu evreii, până la sfârșitul zilelor (…) când lumea va fi umplută de cunoștința lui Dumnezeu”.

Întrucât, în opinia lui, creștinismul era o dezechilibrare spre latura spirituală, îi revenea tot unui evreu, lui Spinoza, rolul de a efectua un fel de reconciliere cu sfera lumească. (Tehnic, Spinoza fusese expulzat în condiții misterioase din comunitatea evreiască, înainte de a-și scrie opera. Complicatul lui sistem pur rațional, care pornea de la îndoiala metodică a lui Descartes, avea o reprezentare despre Dumnezeu, care era luată de contemporani drept ateism. Divinitatea lui Spinoza e o Substanță unică, e cauza ultimă, care există cu necesitate, pentru că altă substanță superioară nu se poate gândi. Dar este și pretutindeni în univers, ca în panteismul religiilor vechi.)

Așadar, Moses Hess vede în Spinoza un punct de cotitură, al cărui panteism poate readuce în acord cu lumea, forma searbădă de creștinism, pe care o cunoștea. După germenii plasați în mintea omului european de Spinoza (care e la începutul Iluminismului), Revoluția Franceză ar urma să deschidă tranziția spre era mesianică.

 „Istoria și natura vor avea o epocă de o perfecțiune armonică” (scrisoarea 9), „lumea va deveni un templu, în care va locui Dumnezeu” (s. 3)

Deși e foarte admirativ la adresa raționalistului Spinoza, din interiorul lumii evreiești, cel mai mult acuză progresiștii, modernizatorii. „Actualii reformatori religioși sunt sectari fără sectă.” (s8)

„Iudaismul nu a exclus sau condamnat niciun gând filosofic; și nu i-a dat prin cap niciunui bun evreu să „reformeze” iudaismul după concepțiile lui filosofice. De aceea nu au existat adevărate secte în iudaism.” (…) Baza dogmatică a iudaismului e așa de largă, încât permite libertate de joacă pentru orice creație sau speculație mentală (…) Un evreu aparține rasei sale și prin consecință iudaismului, chiar dacă el sau strămoșii lui au apostaziat.” (s7)

Susține importanța tradiției orale, la egalitate cu cea scrisă:

„Spiritul, care la vremea restaurației i-a inspirat pe scribi și pe înțelepții Marii Sinagoge, era mai liber, mai sfânt și mai patriotic, decât spiritul, care i-a inspirat pe Moise și pe Profeți.”

religia viitorului

Dar să nu ne lăsăm înșelați de desele sale apeluri la tradiție (pe care o recomandă cu strictețe, chiar în interiorul familiei sale, deși nu își luase o evreică de soție). Moses Hess este el însuși un revoluționar al religiei. Cel puțin în ambițiile interioare. Existau în vremea sa doi rabini cu același nume, Hirsch, deosebiți după locul unde trăiau. Cel din Frankfurt e acum socotit părintele școlii contemporane a iudaismului ortodox. Ei bine, Hess scrie mai admirativ despre celălalt, „prietenul meu” Samuel Hirsch, rabinul șef din Luxemburg (până la emigrarea în America).

Ideea acestuia din urmă era să transmită din tainele iudaismului fraților din masonerie, care să o iradieze în întreaga lume. Samuel Hirsch a citit manuscrisul cărții sale „Religia umanistă” (1854) în fața Marii Loje din Luxemburg, cu un deceniu înainte de publicare. Reputatul istoric Jacob Katz (laureat al statului Israel pentru activitatea sa de cercetare) descrie „Religia umanistă” a lui Samuel Hirsch ca „o încercare de a depăși diferențele dintre religii, pe baza ideologiei masonice”. (Jacob Katz, cartea „Samuel Hirch – Rabin, filosof și francmason”, p. 113) Iată un posibil punct de pornire a curentului New Age, o piesă de bază în filosofia globalistă.

După felul cum apreciază prelegerile din lojă ca „excelente”, am putea deduce că Moses Hess a fost de față. În tot cazul, apreciază ideea ca „mai realistă” decât direcția secularizantă din iudaism. Planul evoluției spre această transformare religioasă a lumii creștine includea susținerea teismului ca opoziției la creștinism. (Situație în care se încadrează așa numiții Părinți Fondatori ai Americii, cu ale lor referiri abstracte la „Creator”). Etapa următoare era susținerea umanismului în fața „intolerantului” creștinism.

„De la acest cult, care vine, doar iudaismul are cheia. Această „religie a viitorului”, la care visau filosofii secolului XVIII și discipolii lor recenți, nu va fi nici o imitație a cultului antic păgân al Naturii, nici o reflectare a scheletului neo-creștinismului sau a neo-iudaismului, a cărui fantomă bântuie mințile reformatorilor noștri religioși. Fiecare națiune va trebui să își creeze propriul cult istoric; fiecare popor trebuie să devină ca poporul evreu, un popor al lui Dumnezeu”. (s9)

Putem imagina următoarea ierarhie a felului de abordare a religiei. Pentru Hess, cea mai pernicioasă e liberalizarea, modernizarea care epurează religia de tradiții și supranatural. Puțin mai sus, ar fi calea tradiționalismului pur, dar neadaptat la evoluția societății, care are riscul formalismului. Și mai sus, ar fi variantele amintite anterior, de fuziune între religii, un ecumenism tip New Age. Dar cel mai sus, pentru Hess, pare să fie o formă de tradiționalism conectat cu spiritul etnic viu și în concordanță cu mersul ideilor în lume. Este specific, dar nu izolaționist:

„Iudaismul, ca și creștinismul, va trebui să dispară, ca rezultat al progresului și iluminării generale, dacă nu ar fi decât un cult național, doar o religie dogmatică.” (s9)

Sau, cum bine a sintetizat Isaiah Berlin în biografia din „Contra curentului”: vrea o altă cale între „nihilismul rabinilor reformați, care nu au învățat nimic” și „conservatorismul celor ortodocși, care nu au uitat nimic”.

Sfârșitul istoriei

Discipolul său, Karl Marx, a convins milioane de adepți să creadă într-un altfel de viață de apoi: în comunismul de după capitalism, când lumea va fi profund transformată. O lume fără clase sociale, fără exploatare, fără țări, fără inegalitate, în care colectarea se va face „de la fiecare, după posibilități”, iar distribuția „către fiecare, după necesități”. Marele succes al lui Marx a fost că a reușit acest act de convingere aproape mistică, fără să aloce mai mult de câteva rânduri răzlețe descrierii propriu-zise a comunismului în toată opera sa de multe mii de pagini (consacrată aproape integral descrierii critice a lumii vechi, a concepțiilor existente și unor pledoarii pentru necesitatea schimbării).

Mentorul lui din tinerețe, Moses Hess e ceva mai generos cu descrierile, fără să compună propriu-zis o utopie detaliată. Viitorul imaginat de el e consecința unei ontologii coerente, care îmbină religia cu socialismul și scientismul secolului XIX.

Pe cât insistă Marx pe importanța „luptei de clasă”, pe atât de atras e Hess de ideea de armonie și de unificare a contrariilor (idee hegeliană, de la care pornise și Marx în tinerețe). În etapa finală, de armonizare, se va atinge echilibrul dintre producție și consum. Dar acest lucru, nu doar în baza unei sociologii „științifice”. Ci și cu ajutorul religiei:

„Prin iudaism, istoria omenirii va deveni o istorie sacră.” (s.9)

o tehnocrație mistică?

Deși cartea e faimoasă pentru enunțarea ideii sioniste, a înființării statului Israel, în contextul anului 2020, foarte interesante sunt pasajele despre ceea ce pare o conducere globală de tip tehnocratic. Ultimul antagonism, în viziunea lui Hess, va opune forțele muncii (eliberate de exploatarea feudală) și forțele cunoașterii (eliberate de dogmatism). Dogmatismul ar urma să dispară, disecat de bisturiul criticii (o posibilă direcție urmată metodic de Școala de la Frankfurt). Dar critica în sine, poate duce spre fundături ale auto-admirației fără rod:

„Cei mai mulți contemporani continuă să atace „absolutul” extern al tradiției, dar ei nu descoperă adevăratul „Absolut”, centrul creativ al vieții, adică echilibrul și armonia tuturor forțelor spirituale. Cei puțini, care au îndrăznit să facă acest pas, s-au pierdut în speculație.”

Pune alături capitalul material (acumulat în era industrială și concentrat în mâini tot mai puține), de capitalul simbolic, de cunoaștere (care și el pare să aibă tendințe similare de concentrare). Cu zeci de ani înainte ca sistemul comunist să fie încercat, lansează indirect un avertisment în privința eșecului acestuia:

„Doar negând sistemul speculativ, precum și distrugând capitalul acumulat, vom câștiga prea puțin; pentru că toată viața are o tendință naturală spre centralizare, combinare și organizare.”

Ca să se elibereze cu adevărat, producătorii trebuie să se ridice împotriva acumulării materiale de către magnații industriali și a cunoașterii în capetele filosofilor speculativi. Ei trebuie să nu rămână izolați, ci să își organizeze și centralizeze forțele. (Un model care rimează foarte bine cu proiectul elitei globaliste, a actualilor ingineri sociali, cunoscători de psihologie socială, adepți ai organizării și controlării vieții.) Capturarea mijloacelor de producței, obsesia comuniștilor lui Marx, pare un proiect superficial în comparație:

„Materialele sunt doar capital mort, dacă nu sunt organizate pentru producție și creație viitoare.”

Încă un antagonism va trebui depășit: între filosofie și știința experimentală. Muncitorii și intelectualii trebuie să se elibereze de sub tirania speculației. Pentru ultima eliberare a omului, de speculație, socialiștii și oamenii de știință ar trebui să lucreze împreună. (Această alianță e aproape o definiție a sistemului tehnocratic dezvoltat în prezent la Davos.)

„Egalizarea tuturor claselor societății va urma cu necesitate emanciparea raselor, pentru că va deveni în final doar o chestiune științifică de economie socială.”

Socialismul gândit de Hess pare mai realist decât cel marxist, lăsând loc pentru trăsături deja existente ale societății. Consideră naționalismul secolului XIX o mișcare sănătoasă, care luptă

„împotriva degenerării și a tendinței de nivelare a industriei moderne și a civilizației, care amenință să omoare orice forță de viață organică și originală, prin introducerea uniformității inorganice a mecanismului.” (s9)

Și mai important, izvorul acestui socialism nu e determinismul istoric sau ciocnirea intereselor de clasă, ci o năzuință de ordin etic. Și după intrarea în acel stadiu mesianic, omul ar trebui să practice sacrificiul de sine pentru ceilalți.

geopolitică

În „Roma și Ierusalim” e reluată și o idee expusă într-o carte anterioară: „Triarhia Europa”, anume o alianță a trei țări, împotriva Rusiei Țariste, ca putere reacționară. Celor trei europene, li se adaugă o a patra, fiecare din rațiuni interesante:

„Anglia, cu organizarea ei industrială, reprezintă forța nervoasă a umanității, care direcționează și regularizează sistemul alimentar al lumii;
Franța, pe cea a mișcării generale, adică societatea;
Germania dezlănțuie gândirea;
Iar America reprezintă puterea generală de regenerare, prin care toate elementele popoarelor istorice vor fi asimilate într-unul singur.”

Să intuiești în mijlocul secolului XIX rolul decisiv, pe care îl va juca America în globalizare, nu mi se pare puțin lucru. La proiectul statului evreiesc s-ar opune Sultanul (era încă pe teritoriul Imperiului Otoman) și Papa (din motive neprecizate de autor). Întrucât intuiește că evreii din Apus nu se vor înghesui să înceapă viața de la zero într-un pământ aproape pustiu, prezice că bazinul demografic pentru noul Israel se găsește în răsăritul diasporei, în Imperiul Țarist, Polonia, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman (imperii care includeau și Țările Române în sfera lor). Pentru Ierusalim, vrea să fie un centru de iradiere, cum a fost Roma pentru creștinism, după ce a încetat să fie o putere persecutoare. (de aici titlul cărții)

părintele sionismului

Cartea a făcut istorie pentru pledoaria entuziastă pe care o face în favoarea naționalismului evreiesc și enunțarea explicită a proiectului statului Israel. Rolul lui Moses Hess de precursor al sionismului a fost recunoscut de însuși Theodor Herzl, organizatorul ulterior al primului Congres Sionist de la Basel (1897), la câteva decenii după cartea de față. Moses Hess se descrie ca „un campion al renașterii naționale a poporului nostru”, iar despre evrei spune:

„Sunt o rasă, o frăție, o națiune, a cărei existență e din nefericire negată de propriii ei copii, și pe care orice haimana de stradă consideră de datoria lui să o disprețuiască, atâta timp cât e fără adăpost. Lipsa casei e inima problemei, pentru că fără pământ omul coboară la nivelul de parazit, hrănindu-se pe socoteala altora.”

Leagă destinul poporului său de profețiile Vechiului Testament și de credința în excepționalismul evreiesc. Face apel la profetul Isaia, pentru a spune că „acele neamuri sunt menite morții veșnice”, iar cel al lui Israel, e hărăzit să renască.

Remarcă absența referirilor explicite la viața de apoi în Vechiul Testament, o deosebire de creștinism, care a susținut înclinația spre proiectele mesianice pământești. Îl citează în acest sens pe rabinul Iochanan:

„Doar cu venirea lui Mesia și crearea împărăției mesianice se va împlini sensul creației.” (s3)

O paradoxală înțelegere a modernității e necesară concomitent cu recuperarea tradiției:

„Câtă vreme evreii vor înțelege greșit esența spiritului vremurilor moderne, care a fost inițial propriul lor spirit, ei vor fi târâți involuntar de curentul istoriei moderne, dar nu vor participa la facerea istoriei.” (s7)

„Noul evreu, care neagă existența naționalității evreiești, e nu doar un dezertor în sensul religios, dar și un trădător al poporului său, al rasei și chiar al familiei.” (s4)

totuși, un socialist

Atașamentul pentru proiectul sionist nu l-a îndepărtat de ideile socialiste.

„La evrei, solidaritatea și responsabilitatea socială erau mereu principiile fundamentale de conduită în viață”. (s1)

Spune că a simțit mereu durerea poporului lui, dar a considerat prioritate răspunsul la „suferința proletariatului”. Solidaritatea bazată pe idealuri, fără bază organică, e o raritate, „reconcilierea dintre rase urmează legile ei proprii, pe care nu le putem crea sau schimba arbitrar.” (s9)

despre familie

Cele mai înălțătoare pasaje sunt cele referitoare la familie, ca sursă a iubirii și a națiunii. „Toată umanitatea trebuie să devină o familie”, exclamă în scrisoarea a noua. În referirile la propria familie și la „tărâmul făgăduinței” devine sentimental și emotiv. Dar chiar și aici intervin indicații particulare neașteptate:

„Ar trebui să iubească o adevărată mamă evreică? Iubirea e o formă nenorocită de idolatrie. O evreică trebuie să Îl iubească doar pe Dumnezeu, părinții și copiii.” (s6)

naționalismul umanist și rasa

Cartea de față apărea la doar câțiva ani după „Eseul despre inegalitatea raselor”, al contelui Arthur de Gobineau. Fantasmagoriile cu pretenții științifice treceau drept lucrare savantă, iar cuvântul „rasă” nu căpătase conotațiile terifiante ale rasismului din secolul XX. Termenul nu devenise „incorect politic”. Era în limbajul multor cărturari, aproape la fel de frecvent și de inofensiv ca referirile la zodii din revistele de azi. Aceste precizări de context trebuie avute în vedere când observăm frecvența cu care cuvântul „rasă” apare în volum.

Deși anterior privilegiase idealul comunist, acum trasează explicit prioritățile: „lupta de rasă e primară, iar lupta de clasă, secundară”.

„Rasa evreiască e una din rasele primare ale omenirii, care și-a păstrat integritatea, în ciuda schimbărilor de mediu și climă, iar tipul evreiesc și-a păstrat puritatea peste secole.” (s4)
„Iudaismul își datorează nemurirea remarcabilei productivități a geniului evreiesc, iar acest geniu își datorează existența fertilității rasei evreiești.” (s4)

Atunci când folosește referirile la rasă, are în vedere distincții, dar nu discriminare:

„Naționalismul intolerant e cu siguranță un viciu, dar trebuie să realizezi că e un viciu rasial; pentru că rasele există și evreii aparțin unei rase, care nu e cea a germanilor. A fi o rasă sau o națiune nu e dorința de a domina rasial sau național. E o boală a naționalismului să caute să domine pe alții; dar evreii, ca alte popoare, au nevoie de viață națională normală”.

Deși consideră că „tipul evreiesc e indestructibil”, afirmațiile sale despre naționalism trebuie corelate cu altele, care atestă o deschidere umanistă:

„Când muncesc pentru regenerarea propriei națiuni, nu renunț la aspirațiile umaniste.” (s3)

El vede umanitatea ca „un organism viu, în care rasele și popoarele sunt membrele”. (s9)

„Umanismul anti-național e la fel de neroditor ca naționalismul anti-umanist al reacției medievale. În umanismul teoretic anti-național, eu nu văd decât, blând spus, un vis idealist, dar nu umbra unei realități” (…) Așa cum Natura nu produce flori și fructe de caracter general, nici plante și animale generice, ci anumite varietăți de plante și animale, așa și puterea creatoare în istorie produce doar tipuri populare.” (s9)

În afirmarea fiecărei națiuni, pot apărea conflicte, o concurență firească sau exacerbată. După cum e cazul complicatei relații pe care o observă în țara unde trăia: „nu sunt două popoare care se atrag și se resping în așa măsură, ca nemții și evreii.” (s9) Găsește că „educația germană pare incompatibilă cu spiritul național evreiesc” (s4). Fără a fi un darwinist în concepție, nu exclude ideea de conflict, mai mult în sensul hegelian, de condiție a unei viitoare sinteze:

„Războiul rasial trebuie luptat și decis înainte ca ideile umane să fie parte din poporul german, cum s-a întâmplat cu popoarele romanice, care după un lung proces istoric au învins antagonismul rasial.” (6)

Consideră șovinismul o boală a naționalismului, dar asta nu face naționalismul ilegitim.

„Prima condiție a adevăratului internaționalism este să existe națiuni. Internaționalismul e o mișcare nu de abolire, ci de unire a națiunilor.”

Fără precizări de context, citatele referitoare la rase și națiuni ar putea fi înțeles greșit. Sau poate sunt mărturii ale unei naturi complexe și contradictorii. Dar e de preferat să nu ignorăm dimensiunea umanistă a naționalismului pentru care pledează Moses Hess. Sau, chiar clasând erorile ca atare, să reținem calitatea acelor apeluri, în care regăsim spiritul creștin:

„Fiți dintre oprimați, nu dintre opresori; primiți abuzul și nu îl returnați; lăsați ca motivul tuturor acțiunilor voastre să fie iubirea de Dumnezeu și bucurați-vă de suferință.”