evadare.ro

6. Pagini uitate din istoria Romei. Nobilimea și revoluția fraților Gracchi

(cuprinsul serialului)

La apariție, culturile au un areal de răspândire, care nu e limitat la o singură limbă sau etnie. Răspândire, pe care o putem estima din prezența unor ornamente, teme mitologice, stiluri de locuire, obiceiuri funerare și de nuntă. Așadar, nu națiunile creează o cultură, ci cultura se maturizează sub forma popoarelor și națiunilor.

Arealul apolinic nu face excepție. Din puzderia de subculturi precursoare, de la minoici, dorieni, ionieni, etrusci se vor distinge cele două componente ajunse la stadiul coerenței naționale. Grecii vor domina apogeul etapei de cultură; iar romanii, stadiul de civilizației al apollinicului. Asta nu înseamnă că Peninsula Italică fusese absentă din etapa de cultură primitivă sau de cultură, când epicentrul era grec.

Deși autorul nu a tratat separat Imperiul Roman, am să extrag mai multe pasaje în care se fac referiri la romani. Pentru că sunt parte din strămoșii noștri și pentru că e cel mai bine documentat caz de declin al unei civilizații, la care ne putem referi. (Urmează deci, 3 episoade dedicate Romei.)

timpurile imemoriale

Apolinicii (greco-romani, deopotrivă) aveau o cu totul altă percepție asupra timpului. Fiecare cultură tratează memoria diferit: „indianul a uitat tot, iar egipteanul nu uita nimic” (pag 30 v. I). E eronat să atribuim acelor vremuri mentalitatea raționalistă, care notează trecerea timpului după evenimente precis fixate:

„În conștiința despre lume a elenilor, toată experiența, nu doar persoanală, dar și trecutul comun, era imediat transmutată într-un fundal atemporal, imobil și mitic, peste care se proiecta prezentul; astfel, istoria lui Alexandru cel Mare începuse încă din timpul vieții să fie împletită de sentimentul clasic cu legenda lui Dionis; iar lui Cezar nu i se părea nimic scandalos în a pretinde că se trage din Venus.” (pag. 26 vol. I, Declinul Occidentului )

Iar acest sentiment nu era limitat la cultura populară, neștiutoare de carte. Tucidide a fost una din cele mai lucide minți ale antichității, un istoric mult mai cerebral decât Herodot; a fost primul care a relatat istoria cu scepticism și imparțialitate. Totuși, Spengler observă că până și Tucidide își trăda „lipsa sentimentului istoric”, în chiar prima pagină din capodopera „Războiul peloposiac”. El începea prin a spune că până în vremurile lui (aproximativ 400 î. H.) „niciun eveniment important nu a avut loc în lume”.

fondarea Romei

Cetatea eternă a fost fondată, probabil, de etrusci în secolul VII. Prima așezare, de pe colina Palatin, era închinată unei zeițe foarte vechi, Diva Rumina. Și tot acolo își avea originea familia etruscă Ruma. Pe colina Quirinal era slăvit zeul Quirinus pater. Cele două coline explică existența unui cler dublu – salieni și luperci.

„De la anul 600 „constituția” romanilor trebuie să fi fost o puternică oligarhie, patres, având în frunte o regalitate de formă; de aici rezultă din nou că vechea ipoteză a alungării regilor și ipoteza mai nouă a decăderii treptate a puterii regale, rezistă împreună.” (454 v. II)

Termenul de „constituție” trebuie citit la Spengler ca „formă de agregare”, „închegare”. (Vom mai reveni cu altă ocazie, în episoadele dedicate politicii.) Autorul are o teorie intersantă, potrivit căreia și limba vorbită a fost cândva privilegiul unei clase, ca latina sau franceza diplomatică. Un secret păstrat cu gelozie de primii emancipați:

„Numai noi trăim într-o civilizație unde copiii învață scrierea cu aceeași naturalețe ca și mersul în două picioare. În culturile de demult scrierea era o artă rară, inaccesibilă multora. Eu sunt convins că odată lucrurile au stat la fel și cu limba vorbită.” (175 v. II)

nașterea unei națiuni

Conform teoriei lui Oswald Spengler, cavaleria este clasa primară, care dezvoltă o identitate colectivă, din care decurge ulterior sentimentul apartenenței naționale.

„Trezirea unei națiuni la conștiința de sine se împlinește, fără excepție, treptat, mai ales într-o clasă anume, al cărei suflet este cel mai puternic, dominându-le pe toate celelalte prin forța lui vitală. Fiecare națiune este reprezentată în fața istoriei de o minoritate. (..) a fost un timp când Roma și Senatul nu erau literalmente altceva.” (203 v. II)

Este o viziune de dreapta, bazată pe respectul pentru ierarhie și valoare, în care nobilimea de spadă dă tonul dezvoltării împreună cu al doilea ordin primar: clerul. Ne amintim că etimologic cuvântul „virtute” are aceeași rădăcină cu „virilitate”, atributele de „bun” și „curajos” nefiind inițial disociate de bărbăție.

„dominația romană este un fenomen cu totul singular, prodigios, în cadrul istoriei universale. Acest fapt nu se datorează „poporului roman”, care în sine este o materie brută ca orice alt popor, ci acelei clase care a pus-o în formă, menținând-o cu sau împotriva voinței sale (..) (490 v. II)

După estimarea lui Spengler, există un ritm de creștere al culturilor ca organisme biologice. Acest ritm face să fie necesare circa „10 generații pentru împlinirea destinului unor popoare de cultură”. Cam cât a fost de la Solon la Alexandru cel Mare, dar și de la Luther la Napoleon.

„Durata de viață a unei națiuni este însă determinată, la fel ca și cursul și ritmul în care se realizează istoria sa.” (201 v. II)

Roma felix

Spengler fixează undeva în jurul anului 340 înainte de Hristos momentul optim al Republicii romane:

„La Roma, fericita și puternica formă politică a vremii, atinsă în anul 340, a fost revoluția socială îngrădită în limite constituționale.” (487 v. II)

Perioada în care tonul culturii apolinice a fost dat de greci și-a atins apogeul în secolul 5 – 4 al erei trecute, când putem nota anii în care dispar Platon (432 î. H.), Phidias (430 î. H.), Aristotel (322 î. H.). E momentul de expansiune „napoleoniană” a imperiului lui Alexandru Macedon (323 î. H.) Aveau să urmeze trei secole de elenizare a rămășițelor imperiului macedonian. Atunci se petrece în lumea romană tranziția de la napoleonism la cezarism, un interval al încleștărilor politice.

În perioada elenistică, polul apollinic va atrage ca o forță de gravitație și arealuri străine – între care egiptenii și cartaginezii, viitorii inamici ai Romei. În același interval, se va petrece și o elenizare a Romei însăși.

elenismul cartaginez

E îndeobște acceptat că organizarea statului și societății romane se schimbă dramatic după războaiele purtate cu fenicienii între anii 264-146 î.e.n., încheiate cu distrugerea Cartaginei. Momentul cel mai dramatic e traversarea Alpilor de către Hannibal în 218 î. H.. Spengler remarcă nenorocul lui Hannibal, care „aparținea lăuntric elenismului”, dar nu a fost înțeles de restul lumii elenistice, pe care ar fi putut-o ridica într-o alianță decisivă împotriva Romei.

… „cartaginezii, epigoni ai civilizației babiloniene, atrași de cultura antică în stadiul etrusco-doric, au sucombat integral în elenism, ajunși la o artă încheiată, încremenită, ca și religia, de altfel, dar cu mult superiori în afaceri grecilor și romanilor, care din acest motiv, îi urau foarte mult.” (384 v. II)

După Hanibal, se va remarca la Roma o serie de persoanlități de calibru: Scipionii, Flaminius, Gracchi, Marius, Sulla, Pompei, Cezar, Augustus. Un prim reprezentant al cezarismului e socotit Flaminius. O reformă a lui Flaminius, care coincide cu asediul lui Hannibal dă naștere unei schimbări sociale similară cu emergența burgheziei:

„Flaminius a interzis în 220 (î. H.) senatorilor comerțul cu bani, făcând concomitent accesibile pentru plebe centuriile cavalerești ale vechii nobilimi; acest lucru a însemnat un profit real pentru noua nobilime financiară apărută după primul război punic;

C Flaminius a devenit, fără să vrea, creatorul unei finanțe superioare organizate ca ordin politic, în speță equites, care după un secol a pus capăt marii epoci a nobilimii (nobilitas).

Începând din acest moment (…) și pentru guvernanți banul devine mijloc de continuare a politicii, ultima politică de stat reală existentă în antichitate. (…) iar banul a distrus ordinul țărănimii în mai puțin de trei generații. (491 v. II)

când senatul era poporul

„În vremurile bune” ale Republicii, Senatul era un corp nobiliar, dominat de un număr restrâns de familii de viță. Înființarea instituției tribunilor a fost o remarcabilă mutare intuitivă, care a asigurat un echilibru între nobilime și forțele populare.

„Prin echilibrul dintre senat și tribunat, Roma este un caz singular în antichitate. Pretutindeni aiurea, dominant nu era echilibrul puterilor, ci domnea alternativa, mai ales dintre oligarhie și ohlocrație.” (domnia celor bogați și domnia gloatei)

(..) „ Îndrăznesc să spun: Sparta exista în formă senatorială, iar Atena în formă tribunică. (…)
În acest fel, viitorul Romei era asigurat. Aceasta era singurul stat în care pasiunea politică viza persoanele și nu instituțiile, singurul care a fost temeinic în formă (Senatus PopulusQue Romanus înseamă Senat și Tribunat).” (474 v. II)

revoluția fraților Gracchi

Tirania apărea când un conducător popular reușea să instige masele împotriva nobililor, iar democrația, printr-o alianță a celor bogați cu poporul. Între 133 și 121 î.e.n., limitele instituiției tribunilor sunt testate de încercările de reformă agrară din partea fraților Gracchi, nepoții generalului Scipio Africanul.

În perioada republicană, serviciul militar era voluntar, văzut ca o onoare și răsplătit cu pradă de război. Doar că îndelungatele campanii punice și de expansiune în fostul imperiu macedonean, au obligat legionarii să își lase pământurile în paragină timp îndelungat. Acestea erau acaparate de oligarhi în exploatații mari, numite latifundii.

Folosind pozițiile lor de tribuni, Tiberius Gracchus și, un deceniu mai târziu, fratele său Gaius Gracchus, au încercat o reformă agrară. Care avea ca scop un acces mai larg la pământul rămas în părăsire și la noul pământ aflat sub controlul statului prin cuceriri. Tiberius a blocat pentru scurtă vreme activitățile publice prin dreptul de veto al tribunului. Dar ambii frați aveau să plătească cu viața îndrăzneala.

În biografia lui Gracchus, Plutarh suprinde contextul și implicațiile demografice ale crizei funciare:

„Săracii, care fuseseră alungați de pe pământul lor, nu se mai arătau dornici de serviciul militar și neglijau aducerea de prunci pe lume. În curând, toată Italia a cunoscut o foamete de oameni liberi și s-a umplut de găști de sclavi străini, cu care bogații își cultivau domeniile, de pe care goniseră oamenii liberi.”

Dar Oswald Spengler aduce alte detalii, care pun într-o lumină diferită secvența reformelor eșuate a fraților Gracchi, deveniți peste veacuri figuri emblematice ale luptei pentru idealuri sociale:

„Mișcarea populară a lui Tiberius Gracchus a fost posibilă numai cu sprijinul marilor bogătași, equites, luând sfârșit imediat ce aceștia au avut asigurată acea parte a legilor profitabilă pentru ei, aceștia retrăgându-se chiar atunci din mișcare. Cezar și Crassus au finanțat mișcarea catilinară orientând-o contra senatului în loc s-o dirijeze contra celor avuți.” (479 v. II)

Ultima propoziție se referă la „conspirația lui Catilina” – o presupusă mișcare de natură terorist, anarhistă. Catilina a fost denunțat de Cicero în Senat că a pus la cale asasinate, care vizau nobilii și destabilizarea republicii, în anul 63 î.e.n. Deși nimic concret nu se întâmplase, 5 dintre conspiratori au fost condamnați la moarte după demascarea de către Cicero. Iar Cezar a protestat față de sentință. Cuvântul „catilinar” a rămas sinonim cu radicalismul violent și era luat de bolșevici ca exemplu pozitiv.

Iluzia democratică avea ca impedimente distanța și cetatea, ca modalitate de reprezentare a Romei. În concepția apollinică, „res publica se mărginește la un punct”, fie că e vorba de polisul grec sau roman.

„Zadarnic se acorda dreptul de cetățenie unui număr cât mai mare posibil de locuitori îndepărtați (..) pentru exercitarea acestui drept era necesară prezența personală în forum. Nu numai legal, ci și efectiv, cea mai mare parte a cetățenilor rămâne lipsită de influență în treburile politice.” (456 v. II)

Sunt invocate descrierile maselor venite să voteze legile lui Tiberius Gracchus, narate de Plutarh și Appian.

„Din descrieri rezultă că o astfel de muțime nu mai fusese văzută niciodată (…) Gracchus a întrezărit declinul, pentru că această mulțime odată întoarsă acasă nu mai putea fi adusă a doua oară (…) niciodată nu i-a venit ideea vreunui roman să transfere scrutinul la domiciliul persoanelor cu drept de vot.” (456 v. II)

cetatea eternă

Pentru că ne-am născut în state naționale, astăzi ne reprezentăm orașele ca unități locale ale națiunii. Dar în reprezentarea identitară antică, o cetate avea un înțeles mai important.

„În orașul stat, validitatea dreptului privat al persoanelor particulare este întâi de toate o consecință a dreptului de cetățean. Din această rațiune, civitas semnifică infinit mai mult decât naționalitatea modernă, căci fără ea omul este lipsit de drepturi și inexistent ca persoană.” (456 v. II)

Chiar dacă Roma se extinde prin migrația de la sat la oraș și prin înglobarea de teritorii uriașe, nu își schimbă natura.

Imperiul roman nu este nimic altceva decât ultima și cea mai mare cetate-stat a antichității(…)

Marc Aureliu: „Roma a rezumat lumea în numele unui oraș. Oricare ar fi locul unde te-ai născut, rămâi totuși un locuitor al acestui oraș.”

Chiar și populația supusă, triburile nomade din deșert și locuitorii micilor văi montane, se constituie în civitates.” (455 v. II)

Victor Grigore

evadare.ro
December 10th, 2021
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact