Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Cum poți ajuta această pagină să se dezvolte
(cuprinsul serialului)
Toate culturile ajung la momentul lor „napoleonian”, când una din națiunile componente devine dominantă și răspândește valorile culturii respective într-o formă raționalizată. Pentru apollinic, acel moment a fost întinderea explozivă din timpul lui Alexandru Macedon.
Tot o caracteristică recurentă e și că etapa cuceririlor e urmată de un interval în care războiul devine intern și cu armele politicului. E un interval agitat, marcat de intrarea în scenă a unei noi nobilimi, de astă dată financiară, nu de spadă. Ascensiunea burgheziei și, din când în când, a maselor largi aduce mișcări revoluționare, tentative de reformă, revolte și încercări democratice. Perioada epuizează psihic și eșuează într-un nou puseu de violență, numit „cezarism”, când personaje carismatice și voluntare preiau frâiele puterii cu asentiment popular.
„masele urbane din Roma au transmis pentru întâia oară în 104 (î. H.), într-o manieră ilegală și revoluționară, un imperiu unei persoane particulare (Marius)” (p 507 vol. II, Declinul Occidentului)
Cezarismul apare ca un colaps al democrației, când iluzia unei organizări raționale a societății se năruie. Și răspunde unei nevoi instinctuale de mare profunzime, o revoltă a vieții, care se simte înăbușită într-un cadru artificial, irosită în conflicte fără noimă. Trecerea de la democrație la cezarism se prezintă ca o prăbușire a instituțiilor migălite în intervalul liniștit.
„În anul 300 (î. H.) existau armate romane, după anul 100 (î. H.) n-au mai existat decât armate ale lui Marius, Sulla, Cezar și Octavian, ultimul fiind condus de armată, formată din veteranii lui Cezar.”
(..) Moștenitorul tribunilor este Marius care, ca și aceștia, unește populația cu marea finanță și, în 87 (î.e.n.), dă lovitura de grație vechii nobilimi, făcând-o să se confunde cu masele, moștenitorul lui princeps este Sulla care, în 82 (î.e.n.), a nimicit prin proscrierile lui clasa marilor oameni cu bani. (503 v. II)
Dezagregarea instituțiilor va continua în rândul legiunilor după asasinarea lui Cezar. În bătălia de la Philippi „se înfruntau facțiuni” (o tabără îi grupa pe asasinii „liberali”, Brutus, Casius, iar alta pe „loialiștii” cu pretenții dinastice, Octavian și Marc Antoniu). În bătălia navală de la Actium, deja se înfruntau „persoane particulare” (Marc Antoniu și Octavian). „Pe această cale s-a ajuns la cezarism”.
Are loc o compromitere a activității politice.
„Din vremea lui Cezar, oamenii onești abia dacă mai luau parte la alegeri. Marele Tiberiu își otrăvise existența pentru că oamenii cei mai capabili ai vremii se abțineau de la orice politică. Nero nu-i mai putea obliga pe cavaleri să vină la Roma nici chiar prin amenințări ca să-și exercite drepturile. Acesta este sfârșitul marii politici, care odinioară fusese un substitut al războiului prin cele mai spirituale mijloace, dar care cedează acum locul războiului de orice fel.” (520 v. II)
Oswald Spengler îl citează pe istoricul Matthias Gelzer, care comenta perioada romană din vremea lui Cezar și Cicero:
„Pe măsură ce bogăția sporea, putându-se concentra în mâinile câtorva, orice luptă pentru putere politică se putea transforma în problemă de bani.”
Dar adăuga un alt accent despre perioada în care Cezar și Crassus își împărțeau cordial lumea:
„Totuși, într-un sens mai profund, este greșit să se vorbească de corupție. Nu este vorba de o corupție a moravurilor, ci de moravurile însele, moravuri ale democrației mature, care iau asemenea forme dintr-o necesitate a destinului.” (549 v. II)
În intervalul de la Alexandru la Cezar, centrul de greutate al lumii apollinice s-a mutat de la greci la romani. Lucru întâlnit și în vremea regatelor combatante din antichitatea chineză. (Timp de două secole, 7 state precursoare ale Chinei s-au războit, victoria aparținând regatului Qin, care astfel a unificat teritoriul și a instituit prima dinastie imperială a Chinei.)
„În orice grec e un Don Quijote, în orice roman e un Sancho Panza, iar acești factori sunt dominanți.” (56 v. I)
Se face astfel puntea între stadiul de cultură și cel de civilizație, când se afirmă naturile mai pragmatice
„Putem presupune că în epoca lui Cezar, mai mult de jumătate din aurul antichității se găsea în orice moment la Roma.” (587 v. II)
Spengler menționa trei „națiuni târzii” – romanii, arabii și prusacii; lăsând să se înțeleagă că, având această trăsătură, ele sunt hărăzite să se impună în cele trei blocuri civilizaționale, în care le includea. Respectiv: apolinică, magică și faustică. Patriotismul îl făcea să parieze pe superioritatea culturală germană, care dăduse personalitățile filosofice ale secolului XIX; când, în opinia sa, fausticul făcuse trecerea de la cultură la civilizație.
Subestimarea potențialului american e una din cele mai mari erori de apreciere făcute de Spengler în „Declinul Occidentului”. El nu a anticipat dominația Statelor Unite și plasarea în postura de moștenitor hegemonic al culturii faustice. Paradoxal, grila lui rămâne valabilă, chiar dacă autorul însuși a aplicat-o eronat, din partizanat sentimental. Ceea ce atestă că e un mare sistem conceptual. Azi a devenit uzual să se facă paralele între SUA și Imperiul Roman. Dar noi știm ce nu se putea ști cu un secol în urmă.
Scriind în intervalul 1914-1922, Spengler nu avea de unde să știe despre marea recesiune, nici că va avea loc al doilea război mondial, cum se va schimba politica de alianțe, nici ce deznodământ va avea. Acum știm că în anii 40, majoritatea aurului se adunase în seifurile americane de la Fort Knox. Și că aceasta va constitui baza semnării tratatului de la Bretton Woods, la finele conflagrației. „Nu e pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește…”
E drept că în 1835, aristocratul francez Alexis de Tocqueville vizitase America și scrisese faimoasa „De la Democratie en Amerique”, în care prezicea nu doar supremația americană, dar și că SUA vor avea Rusia ca rival la influența pe glob…
De asemenea, Spengler nu poate fi făcut vinovat că alți compatrioți de-ai lui au luat, un deceniu mai târziu, cartea drept o profeție a unui alt cezar… (Cuvintele Kaiser și Țar sunt doar pronunțiile germană și rusă ale aceluiași titlu.)
Dar să revenim la antichitate. Aurul apare ca un mobil principal al extinderii Imperiului Roman. Fapt ce se verifică și în cazul Daciei, chiar dacă provincia nu e menționată de Spengler.
„Sub influența capitalului din antichitate, viața economică ia forma unui curent de aur ce curge din provincii către Roma și viceversa, în căutare de domenii neîncetat noi, ale căror bogății în aur prelucrat nu au fost încă exploatate.” (595 v. II)
Apare astfel un imperialism economic, diferit de cel misionar. Și o transformare a societății. Spengler îl citează pe istoricul român Vasile Pârvan:
„Romanii erau evreii acelui timp. Din contră, evreii erau atunci țărani, meșteșugari, mici comercianți.”
[completându-l: ] „adică ei exersau profesiunile care în epoca gotică au devenit obiectul afacerilor lor comerciale. În aceeași situație se află „europenii” de astăzi în raport cu rușii care, prin viața lăuntrică totalmente mistică, văd în gândirea dependentă de bani un păcat.” (598 v. II)
Această trăsătură a coloniștilor romani, sofisticați financiar, stârnea animozitate în special în zonele Orientului Mijlociu și ură din partea aramaicilor, persanilor și evreilor. Sunt date și alte exemple de reprezentanți ai unor culturi mai vechi, care ajung să aibă un succes disproporționat în culturi aflate la o vârstă a copilăriei – negustorii chinezi din Singapore și California secolului trecut, cei indieni din Africa orientală, parsii din India… Spengler menționează fugitiv două exemple de adevărate „pogromuri” la care romanii, cămătari, speculanți și proprietari de sclavi în provincii au fost ținta unor izbuncniri de furie ale populației ocupate. Întrucât sunt mai puțin notorii, am să detaliez.
În 88 î.e.n., într-o singură zi, în Asia Mică, 100.000 de romani au fost măcelăriți de evrei, greci, alte națiuni levantine, deopotrivă liberi și sclavi. Sursele moderne estimează genocidul între 80.000 și 150.000.
Evenimentul e o raritate istorică, pentru că nu a avut loc în timpul unui război, ci pe timp de pace și nu a fost doar o reacție spontană, ci a fost meticulos pregătit printr-o masivă conspirație. Instigator a fost regele Pontului, Mitridates al VI-lea. Regiunea e în sudul Mării Negre (Pontul Euxin), Asia Mică din Podișul Anatolic, Turcia de azi. Mitridates a promis anularea datoriilor celor care ucid cămătarii romani și recompense chiar și sclavilor care vor lua parte la revoltă.
Putem doar estima ura cumplită, pe care o stârneau stăpânitorii romani, în calitate de creditori, colectori de biruri și stăpâni de sclavi, dacă populația a putut participa la un asemenea carnagiu. Nu au fost cruțați nici cei care s-au refugiat în templul lui Artemis, una din cele 7 minuni ale antichității. Nici sclavii care vorbeau latina în locul dialectelor locale, nici femeile, nici copiii.
Războiul purtat de romani împotriva evreilor începând din 66 e.n. e mult mai cunoscut, mai ales distrugerea templului din Ierusalim din anul 70. Riposta e mai puțin cunoscută.
„în anul 115, sub Traian a izbucnit un război împotriva parților, o adevărată cruciadă evreiască, atât pentru a răzbuna distrugerea Ierusalimului – fusese masacrată toată populația de necredincioși („greacă”) din Cipru, evaluată, să zicem la 240.00 de oameni. Belicosul Adiabene era un stat evreu. În toate războaiele parților și ale perșilor contra Romei, cele care au lutpat în prima linie au fost milițiile cavalerești și țărănești ale evreilor din Mesopotamia.” (233 v. II)
Extinderea Imperiului Roman, în special în Orient e pusă în seama acestui decalaj de sofisticare și a colapsului civilizațional suferit de vechile culturi egipteană și babiloniană, precum și epuizării lumii elene:
„Că romanii nu au cucerit lumea e cert; ei doar au luat în stăpânire prada rămasă nepăzită peste tot. Imperiul Roman a apărut nu ca rezultat al efortului militar și financiar, care a caracterizat războaiele punice, ci pentru că vechiul Orient a renunțat la toate auto-determinările exterioare.” (56 v. I)
Victor Grigore
