37. Statul național, prin prisma Realpolitik

(cuprinsul serialului)

Oswald Spengler integrează statul în concepția sa despre culturi ca fenomen organic. Statul nu e o creație artificială, apărută într-un stadiu târziu, în urma unui proces de reflecție și organizare. Ci e o formă naturală de existență a societăților umane, similară cu alte organizări din lumea animală: roiul de albine, mușuroiul de furnici, bancurile de pești, stolurile de păsări migratoare, coloniile de castori, turmele de erbivore, haitele de animale de pradă și altele. Individualismul ne-a convins că omul e un animal solitar, dar numai după ce alienarea a devenit o boală larg răspândită a civilizației

Pentru ilustrarea acestei concepții, istoricul german folosește două jocuri de cuvinte. Atunci când vorbește despre „forma” statală, nu are în vedere forma de guvernământ, ci sensul sportiv al expresiei: a fi în formă. „Un guvern care să lucreze bine” e de preferat unui eșafodaj de legi, care sună bine pe hârtie. Iar când vorbește de „constituție”, nu are în vedere legea fundamentală, ci sensul din expresia „constituție atletică” sau sensul de „constituire”. Cum am spune: furnicile „au o constituție” când formează un mușuroi, și nu o au când sunt în degringoladă.

„Cultura este existența națiunilor sub formă de state. Un popor este în formă ca stat, o casă, ca familie.” (427, vol. II, Declinul Occidentului, Oswald Spengler)

În mersul istoriei, națiunea este o substanță în mișcare, asemuită unui fluviu care curge. Statul surprinde fizionomia acestei unități fluide. El e pur și simplu, iar legile ar trebui să îi reflecte, să îi susțină această existență. „Numai statul construit de teoreticieni e un sistem.” Lucrurile care nu sunt scrise în constituții sunt invizibile din exterior, dar foarte importante.

„Alogenul vede doar oamenii, nu și înlănțuirea lor internă. Acest lucru, din contră, se află în adâncul curentului vital, fiind mai mult simțit decât înțeles. Tot la fel, noi nu vedem realmente familia, ci numai câțiva oameni, a căror unire o cunoaștem și o sesizăm într-un sens totalmente determinat de o experiență internă.” (428, vol. II)

Spengler identifică mai multe forme de drept, punându-și problema cine impune acel drept:

• dreptul patriarhal, al tradiției, drept patentat, moștenit, cultivat, garantat, sănătos pentru că a existat dintotdeauna, cu origine în experiența sângelui și garantând în consecință succesul;
• dreptul rațional, natural și universal uman, este imaginat, proiectat, rezultat din reflecție, înrudit deci cu matematica, probabil puțin avantajos, dar „just”;
• dreptul impus străinilor în numele statului – tratatele de pace.

„În toate cazurile însă dreptul celui mai puternic este și dreptul celui mai slab. A avea dreptul este o expresie de putere. Este un fapt istoric confirmat în fiecare moment, dar nerecunoscut în domeniul Adevărului, care nu este din această lume.” (429)

Retrospectiv, putem constata un secol mai târziu după autor că lumea occidentală s-a concentrat pe distrugerea cutumelor dreptului patriarhal și a făcut o adevărată obsesie din teoretizarea dreptului. Parlamentele nu au mai contenit din a legifera, producând o inflație juridică intimidantă și pentru profesioniști. Efectul a fost la fel de amăgitor ca tehnologizarea, care promitea „mai multă libertate”, „mai mult timp liber”. Constituțiile, puterile separate în stat, procedurile s-au dovedit vorbe în vânt în pandemie pentru un pretext pueril.

De asemenea, a fost un secol în care Vestul și-a folosit forța militară și economică pentru impunerea universală a ideii sale juridice țărilor din afara arealului faustic. În relațiile internaționale s-a văzut cel mai clar contrastul ipocrit dintre principiile etalate și interesele apărate. „Drepturile omului” au devenit o ideologie, dacă nu chiar ideologia dominantă pe glob, cel puțin în discursuri. Altminteri, efectul concret a fost, pe lângă consolidarea unor sfere de dominație, mai puțin transformarea lăuntrică a altor continente, cât erodarea instinctelor de dreptate.

„Un ideal de dreptate abstractă bântuie mințile și se află pe buzele tuturor oamenilor al căror spirit este nobil și puternic dar al căror sânge este slab, în toate religiile, în toate filosofiile. Lumea istoriei reale nu cunoaște decât succesul ce face din dreptul celui mai tare dreptul tuturor. El trece nemilos peste idealuri și dacă vreodată vreun om sau popor va renunța din spirit de dreptate la puterea de moment, se asigură neîndoios de obținerea gloriei teoretice în a doua lume a ideilor și a adevărurilor, dar este de asemenea sigur că va veni momentul când va sucomba în fața altei forțe vitale, care înțelege mai bine decât el realitățile.” (430, vol. II)

Adept al Realpolitik-ului, Spengler subliniază pericolul reprezentat de cei care pun înaintea nevoilor de dezvoltare ale națiunii, comandamente ideologice. Această tendință o socotește un semn al declinului civilizației, de după raționalismul secolului XIX.

„Ar fi o ipoteză absurdă să admitem că Pisistrate, sau Richelieu, sau chiar Cromwell ar fi luat decizii influențate de sisteme abstracte, căci așa stau lucrurile numai de la triumful raționalismului încoace.” (478, vol. II)

Apărătorii marilor idealuri „ruinează corpul națiunii” și fac din întreaga națiune „obiectul unei politici străine”.

„Realitatea istorică nu cunoaște însă idealuri, ci numai fapte. Nu există adevăruri, există numai realități. Nu există rațiuni, justiție, conciliere, scopuri; există numai fapte. Cel care nu le înțelege poate scrie cărți de politică, dar trebuie să înceteze să mai facă politică. În lumea reală nu există state edificate după idealuri, ci doar state organice – nimic altceva decât niște popoare trăind „în formă”. (..) (Forma) este dezvoltată fie prin talentul bărbaților de stat în direcția „scrisă” în sânge, fie de idealiști în direcția convingerilor lor, adică în neant.” (435, vol. II)

În interiorul statului, există o dimensiune socială, dată inițial de relația dintre suveran și vasal, respectiv o dimensiune politică, sintetizată în relația dintre monarh și națiune. Dar între popoare relațiile sunt de natură politică, nu socială. Organizarea internă a statului trebuie să îl aducă în forma necesară rezistenței pe plan extern, între alte state. Spengler constată că acesta e un aspect luat în calcul rareori de către nobilime și mai niciodată de burghezie. Cei care dau tonul opiniei publice au ca preocupare garantarea unor drepturi, marcarea unui progres istoric în privința acestor drepturi teoretice, dar nu viabilitatea statului în competiție cu altele.

„Dreptul intern este rezultatul unei gândiri logice și cauzale stricte, orientată către adevăr, tocmai de aceea validitatea lui depinde în orice moment de puterea materială a autorului, de un ordin sau de un stat. Concomitent, o revoluție poate nimici această putere și, totodată, puterea legilor. Ele rămân adevărate, dar nu mai sunt reale.

Din contră, dreptul extern, ca toate tratatele de pace, este în esență mereu real, dar niciodată adevărat (o realitate adesea înspăimântătoare) și nu are deloc pretenții de justiție. Este de ajuns ca să fie eficace. Ceea ce vorbește aici este viața, ce nu are vreo logică morală și cauzală, ci o logică organică, cu atât mai imperioasă. Viața singură vrea să aibă validitate, simțind cu o certitudine internă ce trebuie în acest scop, în vederea căruia ea „simte” ce este just pentru ea și deci și pentru alții. Această logică apare în fiecare familie, mai cu seamă în vechile case țărănești de rasă autentică, imediat ce autoritatea se clatină și alt cap vrea să hotărască asupra a „ceea ce este”. (430 vol.II)

Această ultimă frază ne evocă familia lui Ilie Moromete și drama disoluției micului său univers patriarhal, în care se oglindea universul mai mare, al statului.

• 38. Democrația înseamnă puterea celor bogați
• (cuprinsul serialului)