38. Democrația înseamnă puterea celor bogați

(cuprinsul serialului)

În viziunea progresistă, democrația e un ideal, un punct culminant spre care se îndreaptă istoria. Un marș glorios face ca omenirea să cucerească tot mai multe drepturi, într-un sistem tot mai echitabil. Știm deja că viziunea spengleriană e foarte diferită de aceea a progresului liniar. Aici democrația e doar o etapă trecătoare, o încercare pe care o fac organismele vii numite culturi, spre finalul existenței lor. 

Cât timp o cultură e vie și înfloritoare, suflul ei e dat de cele două ordine primare (nobilime și cler), care pun în mișcare întreaga societate prin dinamismul lor instinctual și printr-o credință religioasă. După ce acestea sunt epuizate, banul devine o forță copleșitoare, care aduce în centrul scenei burghezia, trăgând după ea marea masă populară a marilor orașe. Parlamentarismul, democrația, monarhia constituțională, liberalismul sunt expresii ale impunerii acestei noi clase sociale.

La trecerea din etapa de cultură în cea de civilizație, e retrăit elanul inițial, dar într-o formă raționalizată. Formulele religioase sunt înlocuite cu marile vocabule unificatoare și dătătoare de speranță: libertate, democrație, progres, egalitate, justiție. O vreme, aceste cuvinte însuflețesc, entuziasmează, împing până la sacrificiu, dau un țel. Credința pierdută de omul practic, intelectualizat, al unei culturi mature e transferată acestor idealuri lumești aparent tangibile.

În schema lui Oswald Spengler, această etapă de speranță are aproximativ două secole și e încadrată de două momente cheie, de natură militară, inevitabile pentru orice cultură. Înaintea ei stă napoelonismul – expansiunea imperială, misionară a respectivei culturi. Liderul de tip Napoleon răspândește formele unei culturi mature în interiorul arealului deja existent al acelei culturi. În spațiul astfel cucerit la propriu sau la figurat, urmează apoi aceste secole agitate, de care discutăm, în care sunt încercate tot felul de formule raționale de organizare. Tocmai din eșecul acestor formule rezultă cealaltă etapă războinică, anume cezarismul. Intrată în faza pietrificată de civilizație, o cultură simte că e sufocată de un sistem artificial, care îi periclitează existența. Și atunci produce figuri de tip Cezar, care nu au formal legitimitate, dar răspund unui instinct vital și dezlănțuie în chip războinic ultimele forțe ale unei culturi îmbătrânite.

„În lumea reală adevărurile sunt doar niște mijloace în măsura în care domină spiritele, determinând în consecință acțiuni. Nu profunzimea, justețea, nici măcar logica, ci eficacitatea adevărurilor decid importanța lor istorică. Este complet neimportant dacă ele sunt bine înțelese sau dacă lumea este în general incapabilă să le înțeleagă. Această indiferență se exprimă în cuvinte clișee. Ceea ce au însemnat pentru religiile din vechime cele câteva simboluri devenite experiență vie (…) este înlocuit acum de cele două sau trei cuvinte sonore de care se entuziasmează orice revoluție din epocile civilizate. Numai clișeele verbale sunt realități. Restul sistemelor filosofice sau etico-sociale nu contează pentru istorie.” (478, vol. II, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, Editura Baladi) 

Putem constata că s-a produs în ultimele secole un declin al mesajului și formei în care au fost împachetate aceste idei purtătoare de drapel. Perioada de dinaintea Revoluției Franceze și secolul XIX a fost epoca marilor cărți ideologice. (În schema lui Spengler, secolul XIX e tranziția de la cultură la civilizație.) Se citea mult și se țineau discursuri, erau elaborate sisteme considerate fără cusur de adepți. Apoi s-a trecut de la carte la ziar, la îndemnuri mai succinte adresate unui public mai vast. Apoi radioul și televizorul au preluat funcția incitatorie. Iar acum suntem într-o etapă finală de dezagregare, în care mesajul e concentrat în meme. Nu mai sunt nici măcar sloganuri, ci combinații de imagine și text, care se propagă viral și locuiesc în mințile privitorului, într-o formă ironică, deseori cinică.

Există două forțe complementare, care se pun în mișcare o cultură. Forța spirituală e apanajul preoțimii, care o dezvoltă în sisteme religioase. Forța reală, de organizare a vieții, e încarnată de elementele nobile și de dinastii. Cele două se regăsesc și în etapa de civilizație, doar că sub alte avataruri. Forța spirituală e acum preluată de filosofi și ideologi, care spun cum ar trebui să fie lumea, schițează marile sisteme etice. Iar forța propriu-zisă într-o civilizație aparține marii finanțe. Din acest motiv, Spengler consideră sinonime termenii de plutocrație și democrație.

„În raport unele cu altele, ele sunt la fel ca dorința cu realitatea, teoria cu practica, cunoașterea cu succesul. Un fapt tragi-comic în lupta disperată pe care reformatorii și teoreticienii libertății o duc împotriva influenței banilor este că tocmai această luptă susține banul. De idealurile non-ordinului (starea a treia) sunt atașate și respectul pentru numerele mari (așa cum e exprimat el în conceptele de egalitate pentru toți, de drept natural și apoi în principiul sufragiului universal) ca și libertatea de opinie și, mai întâi, libertatea presei.

Acestea sunt idealuri, dar în realitate libertatea opiniei publice necesită pregătirea acestei opinii, ceea ce înseamnă bani, libertatea presei implică posesia acesteia, care este tot o chestiune de bani, sufragiul universal presupune agitația electorală, dependentă de dorințele sponsorilor. Reprezentanții ideilor sesizează doar una dintre dimensiuni, reprezentanții finanței lucrează punând-o în valoare pe cealaltă. Toate conceptele liberalismului și ale socialismului au fost inițial puse în circulație cu ajutorul banilor și în interesul acestora.” (479, vol. II)

La un secol de la scrierea acestor rânduri, putem doar să constatăm că intuițiile remarcabile ale autorului au devenit de domeniul evidenței. Încă exista, în zorii apariției presei, o diversitate de opinii, un proces de dezbatere și decantare a îndemnurilor, erau conștiințe în dialog. Acum parcă am asista la cearta dintre automate, presa manipulează prin emoție nu prin argumentație. Sumele investite la vedere sunt colosale (fiecare candidat la prezidențialele americane are peste un miliard ca buget publicitar). Trusturile de presă au ajuns în fiecare țară la o concentrare ce se numără pe degetele unei mâini; practic, ele colportează opiniile unui număr restrâns de oligarhi. Iar reprezentanții aleși exprimă un unghi tot mai îngust prin eliminarea ca intolerabile a unui număr în creștere de poziții.

„Spiritul propune, banul dispune; aceasta este organizarea tuturor țărilor unde cultura se sfârșește, din momentul în care metropola domină restul lumii. La urma urmei, acest fapt nu este o injustiție contra spiritului, pentru că el triumfă astfel îndeosebi în universul adevărurilor, al cărților și al idealurilor, nefiind din această lume. Într-o civilizație incipientă conceptele devin sacre, dar banul triumfă asupra lor în împărăția lui, căci el nu aparține decât acestei lumi.” (480, vol. II)

Deși în mod curent opunem cele spirituale celor materiale, reprezentate de ban, Spengler nu vede neapărat o opoziție între ele, dat fiind că inteligența financiară e și ea o abilitate a spiritului. Spiritul democrației liberale și interesele financiare tind naturale spre mondializare, împotriva formei organice pe care o reprezenta statul național. Banul și spiritul epocii, ilustrat de „opinia publică” sunt considerate liberale, libere de opreliștile vieții legate de pământ.

„Spiritul este liber pentru tot felul de afirmații critice, banul este liber pentru tot felul de afaceri. Ambele sunt însă inexorabil orientate către direcția unui ordin ce nu recunoaște nici o suveranitate statală deasupra lui. Spiritul și banul, anorganice cum sunt, nu doresc un stat ca formă organică pentru o simbolistică ce impune respect, ci ca o instituție ce servește un scop.” (482, vol. II)

În intervalul de liniște dintre cele două izbucniri violente menționate, ideologii construiesc instituții care echivalează în planul gândirii juridice cu vechile catedrale. Putem să observăm că unele clădiri politice simbol sunt inspirate din arhitectura sacră – parlamentele din Viena și Washington, după templele antice, parlamentul englez, după catedralele gotice, cel din Budapesta îmbină goticul cu domul catedralei renascentiste din Florența. Legile fundamentale sunt și ele tentative de texte sacre, performanțe ale spiritului – a se vedea și referirile pioase la „părinții fondatori” ai Americii și autoritatea lor sacerdotală. Aceste reușite admirabile au totuși un termen de expirare în fața realităților brutale și neprevăzute ale vieții.

„Constituția franceză din 1791 și constituțiile germane din 1848 și 1919 nu numai că sunt cele mai doctrinare constituții ale vremii noastre, ci aproape singurele constituții ce refuză să vadă destinul lumii reale, crezând că astfel l-au respins. În locul neprevăzutului, al hazardului, venind de la personalitățile puternice și de la împrejurări, domnește cauzalitatea, atemporalul, lucrul just, înlănțuirea inteligentă, mereu aceeași, a cauzelor și a efectelor. Este caracteristic faptul că un text constituțional nu recunoaște banul ca putere politică. Toate conțin numai teorie pură.” (495 vol. II)

Ne amintim că toți istoricii repetau despre constituția regală a României din 1923, că era cea mai avansată din Europa, modelată după cea belgiană. Sau că nu doar cea a republicii de la Weimar, invocată mai sus, s-a dovedit neputincioasă; dar și cele foarte actuale, din Canada, Australia, Austria, Italia, puse între paranteze de abuzurile din timpul pandemiei.

În 1922, Oswald Spengler vedea parlamentarismul alunecând pe un drum al deplinei decăderi. Dar aprecia că pentru o lungă bucată de timp luptele de putere se vor da cu armele bătăliei democratice. Războiul va lua o vreme acest caracter civil între tabere politice și va necesita măiestrie în convingerea și mobilizarea opiniei publice. Astfel „fiecare șef important de partid este un Napoleon burghez”. O variantă dezirabilă în acest context vremelnic e sintetizată de formula englezească „men not measures”, adică selecția celor mai buni oameni, nu măsuri legislative și sisteme.

În lumea burgheză, „alegerile sunt o afacere negustorească și toate funcțiile în stat se cuvin ca pradă învingătorului”. (541) În cazul culturii faustice, într-un final spiritul cavalerilor, actualizat în tendința imperială, va avea câștig de cauză față de tendința prădalnică a vechilor vikingi – cu echivalentul acaparării capitaliste. Aceasta va fi bătălia finală, dată între democrație și cezarism. De o parte va fi înstăpânirea peste planetă prin mijloace economice, a celor care o vor trata ca proprietate personală. Iar de cealaltă, opoziția cezarilor, care vor contrapune capitalismului voința de organizare politică deasupra economicului.

Democrația are mai multe surse de degradare. Prima vine din extinderea dreptului de vot, care cu cât e mai largă, cu atât se traduce într-o putere mai restrânsă. A doua e erodarea vechilor structuri naturale ale societății, topite în masa amorfă a electoratului majoritar. Apartenența la un partid se transformă într-o formă artificială de identitate.

„Cu cât extincția politică a grupărilor organice, rezultate din ordine sociale și profesii, va fi mai accentuată, cu atât mai confuză și mai dezmoștenită va fi masa de alegători și cu atât mai mult va cădea necondiționat în mâinile noilor forțe: comitetele directoare ale partidelor. Care dictează după voința lor mulțimii prin toate mijloacele de constrângere spirituală. Care duc între ele lupta pentru dominație cu metode ce, în cele din urmă, nu vor fi sesizate nici înțelese de mulțime. Care ridică împotriva ei opinia publică, pur și simplu ca o armată creată de ele. De aceea, cu certitudine un curent irezistibil va împinge orice democrație pe calea către propria suprimare.” (548, vol. II)

Forțe oculte stăpânesc și modelează opinia publică, determină curentele de opinie, manufacturează consensul. Tot ele instituie anumite fapte ca fiind adevărul, care e luat drept realitatea însăși. Din nou, intuiții vizionare pentru vremurile de acum în care au fost instituite versiuni oficiale ale adevărului istoric, medical, științific, pe care ești penalizat prin cenzură, amenzi sau închisoare, dacă le încalci. Presa produce acest adevăr public atât prin propaganda de război, cât și prin fluxul obișnuit, pe timp de pace. Ceea ce în universul ideilor se rezolvă prin demonstrație, în cel al dezbaterii publice se câștigă prin repetiție sau prin succesul în acțiune sau în competiția de popularitate.

„Ziarele răzlețe din „epoca luminilor” se transformă în „presă”, prin acest termen fiind acoperite de un anonimat simptomatic. Campania de presă apare din necesitatea de a continua (sau de a pregăti) războiul prin alte mijloace; strategia bătăliilor în avanposturi, a manevrelor înșelătoare, a atacurilor neprevăzute și a ofensivei deschise s-a dezvoltat în asemenea măsură în secolul al XIX-lea, încât un război se putea pierde înainte de a se fi tras măcar un foc de armă – pentru că între timp presa îl câștigase.” (554, vol. II)

• Ep. 39: Omul, sub tirania tehnicii
• (cuprinsul serialului)