evadare.ro

24. Rolul monarhiei în formarea națiunilor occidentale

(cuprinsul serialului)

„Popoarele sunt comunități istorice, care nu se simt legate prin loc sau prin consens, ci prin istorie; acum apare ca simbol vizibil casa domnitoare, care întruchipează destinul comun. (…) Ceea ce popoarele respective fuseseră sau voiau să fie se întrezărea într-o casă dinastică particulară. Semnificația dinastiei era atât de profund resimțită încât josnicia câte unui regent nu putea să clatine sentimentul, căci era vorba de o idee nu de o persoană. Din cauza acestei idei se întâmpla ca mii de persoane să înfrunte din convingere moartea pentru o ceartă privitoare la succesiune.” (211, vol. II, Declinul Occidentului, Oswald Spengler, Editura Beladi)

În opinia lui Spengler, istoria occidentală a fost făurită de ordinul nobiliar, în perioada gotică. Și a devenit dinastică, după declinul feudalismului. Aceasta e mai mult decât o constantă a tuturor culturilor, ci e mai accentuată în Apus, pentru că vine în completarea unei viziuni de viață.

  • pentru omul antic – istoria e hazard
  • pentru omul magic – istoria e realizarea progresivă a unui plan divin
  • pentru omul faustic – istoria e voință, călăuzită de logică sub conducerea unui suveran.

Căderile oamenilor, care încarnau acele titluri regale sau imperiale, nu sunt esențiale. La curțile domnești existau vanități, trădări, acte de servilism, depravare. Dar esențial era că monarhul reprezenta poporul în fața istoriei.

„Toate marile simboluri sunt mentale și pot fi înțelese doar în forma lor superioară. Viața privată a unui papă nu are a face cu ideea de papalitate.” (212, vol. II)

Națiunile fondate de dinastii nu sunt construcții artificiale, ale unor teoreticieni. În ele, „sângele familiei domnitoare întruchipează destinul și existența oricărei națiuni.” (213). Acest simbol viu e mai puternic decât dezideratele politice sau utopiile. Chiar după Revoluția Franceză și decapitarea cuplului regal, simbolul a supraviețuit și Napoleon a încercat instituirea tot a unor dinastii din propria familie.

„Napoleon, un aventurier, a îndrăznit să dea la o parte sângele vechilor dinastii; tocmai această ofensivă contra unui simbol a conferit defensivei consacrarea istorică. Toate acele popoare erau rezultatul unor destine dinastice.” (213, vol. II)

Casele domnitoare au făurit națiunile Vestului, care au păstrat conturul posesiunilor unor suverani.

„Poporul francez a fost unificat de regii lui care i-au determinat să fuzioneze pe franci și pe vizigoți. (..) Un exemplu realmente simbolic l-a dat casa de Habsburg care, dintr-o populație nelegată de vreo rasă, limbă sau tradiție, a dat la iveală națiunea austriacă.” (214, vol. II)

Renașterea a constituit o deviere de la acest parcurs, pentru că era un curent intelectualist, al unor oameni cultivați, care admirau cu pasiune clasicismul antic. Oamenii Renașterii creau artă cu program, după un model al vechii perfecțiuni. De atunci a fost redescoperită în politică și ideea platonică a cetății ideale, a unei societăți gândite, cu roluri, clase și drepturi. În Renaștere, spiritul a domolit sângele.

„Renașterea a deturnat cât a putut națiunea de la împlinirea acestei idei și în toată perioada barocă a coborât țara la rangul de obiect al politicii dinastice străine. Sentimentul gotic a fost trezit abia în 1830 de romantism, de altminteri cu toată greutatea unei puteri politice.” (214, vol. II)

Absența unei dinastii unificatoare a văduvit Italia și Germania de unitate mai devreme. Acestea au rămas fragmentate într-o puzderie de state rivale, care au trecut de la un suzeran la altul, indiferent de omogenitatea etnică. În schimb, „istoria politică a perioadei barocului este esențialmente istoria caselor de Bourbon și de Habsburg”.

Putem remarca însă că Imperiul Habsburgic nu a reușit încorporarea și omogenizarea în poporul austriac a altor națiuni ne-germanofone, pe care le-a stăpânit. 

„Ultima națiune din Occident este Prusia, opera dinastiei de Hohenzollern, așa cum romanii au fost opera ultimă a sentimentului antic al polisului, iar arabii opera unui consens religios.” (215, vol. II)

Spengler deplânge acest decalaj prusac, pe care îl vede deficitar în fața pragmatismului englez. (Un caz căruia vreau să îi aloc un episod separat.) Astfel, ideea națională, rătăcită după epoca gotică, e recuperată în romantism, când se confundă cu o simplă înclinație artistică și sentimentală.

„Ideea de națiune se prăbușește într-un tărâm al visului, în cealaltă lume a limbii și nu a rasei, a cauzalității și nu a destinului. De aici a rezultat reprezentarea și, nu în cele din urmă realitatea, unui popor de poeți și gânditori care și-au fondat o republică în împărăția nebuloasă a poeziei și a filosofiei și care sfârșește prin a crede că politica constă în idealismul scrisului, al lecturii și al cuvântului, nu în acțiune și decizie; în acest fel, este confundată și astăzi cu expresia sentimentelor și a opiniilor.” (467, vol. II)

cazul românesc

Îmi permit să adaug câteva considerații, care să pună istoria românilor în contextul celor de mai sus. În primul rând, din motive ce țin de „așezarea în calea tuturor răutăților”, dinastiile medievale au fost limitate la două dintre provinciile istorice. Rolul lor în supraviețuirea și creșterea națiunii e dincolo de orice dubiu. Că vorbim de urmașii legendarului Negru Vodă, Basarabii din Țara Românească, sau de cei ai lui Dragoș Vodă, Mușatinii, din Moldova, ei sunt simboluri vii ale națiunii.

Sigur că au existat războaie fratricide și trădări. Dar Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Petru Rareș… nu sunt percepuți azi ca exponenți ai unei identități locale, ci au fost asimilați panteonului național. Sunt contestați doar de cei care resping ideea națională, nu în numele regionalismului. A existat pentru scurtă vreme și unirea personală a lui Mihai Viteazul, o idee pentru care abia peste două secole a existat masa critică pentru a fi înțeleasă și transformată în drapel de luptă. Nu a fost singurul domnitor, care intuia firescul unității de neam a românilor. Constantin Brâncoveanu ducea o adevărată politică de expansiune culturală, de oblăduire a credinței ortodoxe în Ardeal; moldoveanul Vasile Lupu își extindea generozitatea în Muntenia.

Printr-o ironie a istoriei, un vicleșug papal s-a transformat în temelie a naționalismului românesc, când românii uniți cu Roma și-au conștientizat nobila origine latină. Școala Ardeleană a jucat rolul umanismului renascentist la noi. Ulterior, a existat și o etapă romantică, în care poeți și pasionați de istorie se întorceau cu fascinație spre rădăcinile dacice. Pasiunea lor a mers până după perioada pașoptistă, când deja lua unele nuanțe reacționare față de proiectul liberal. Dar romanticii simpatizanți ai dacilor nu mergeau pe o linie demitizantă, de contestare a latinității românilor. Aceasta e o rătăcire de dată mult mai recentă.

Proiectul cărturarilor nu era fără bază în popor. Pasiunile lor lingvistice și istoriografice nu au creat un patriotism de cabinet. Limba era, în cazul românilor, prin așezarea geografică, o problemă de destin național, cum e și ortodoxia. Ca dovadă, că de ambele părți ale Carpaților apăreau figuri eroice, care trăiau ideea românească până la jertfă, ca Tudor Vladimirescu sau Avram Iancu. Că istoria le-a fost potrivnică, sau nu erau încă destui care să-i priceapă între contemporani, contează mai puțin. După ce semnificația luptei lor a fost înțeleasă, ei au căpătat la nivel simbolic un statut voievodal.

S-au făcut varii speculații privind unele titluri, pe care le-ar fi purtat conducătorii românilor. Voievozii descălecători erau poate duci; unii dintre domnitori s-au crezut măcar bazilei, pe modelul împăraților bizantini. Dar titlul cel mai bine fixat în conștiința românească a fost cel de Vodă. Originea slavă a cuvântului e un hazard al istoriei, nu neagă cu nimic latinitatea românilor. Dacă ar fi să ne luăm după etimologii, românul „crede” în latină, „iubește” în slavonă și „gândește” în maghiară. Greutatea unui concept nu stă în originea sau epoca în care a intrat în limbă.

În acest cuvânt văd o curgere neîntreruptă a tuturor dinastiilor din provinciile românești. Când istoria ne-a zâmbit și Mica Unire s-a înfăptuit ingenios într-o uniune personală, a cuiva care nu era de os domnesc, poporul i-a spus în mod spontan: Cuza Vodă. Nu cred că a fost o fabricație a propagandei.

Chiar dacă linia dinastică autohtonă s-a frânt prin martiriul Brâncovenilor, cred că titlul de vodă s-a regăsit în primii doi reprezentanți ai dinastiei de Hohenzollern. Carol I și Ferdinand au avut merite incontestabile și au avut recunoaștere populară. Nu cred că titlul de Vodă li s-a potrivit lui Carol al II-lea sau lui Mihai, care, de altfel, au și abdicat și alături de care titlul a sunat gol, fără acoperire.

Puțin a lipsit să fi avut și o dinastie pe model nord-coreean. Cu toate aspectele ei hilare, ideea unui Ceaușescu, fondator de dinastie comunistă, era destul de vehiculată. Cel puțin, cei care au procedat la lichidarea grăbită a cuplului „domnitor” și la arestarea urmașilor, păreau să o ia destul de în serios. Nu spun că o asemenea bizară dinastie era de dorit, spun doar că nu era de negândit. Oricum, prin comparație, atât președinții (mai mult sau mai puțin democratici) de după 90 și pretendenții la resuscitarea monarhiei n-au făcut decât să ofere un spectacol caricatural.

Victor Grigore

evadare.ro
January 3rd, 2022
Mai multe despre: carti

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact