23. Apariția conceptului de națiune. Tirania și oligarhia

nobilimea aparentă și casta

În episodul precedent am spus câteva lucruri despre apariția ordinelor primare – nobilimea și clerul. În cel de azi ne concentrăm asupra nobilimii și rolului ei istoric. Dar înainte de a-i descrie evoluția, să o distingem de două ipostaze, cu care e confundată. Prima e simpla imitație exterioară, o aparență fără greutate proprie. Iat-o amintită pasager de Spengler, într-o notă de subsol, cu referire la instaurarea comunismului în Rusia:

„Ușurința cu care bolșevismul a radiat cele patru pretinse ordine ale lui Petru cel Mare – nobilimea, negustorii, mica burghezie, țărănimea – dovedește că aceste ordine erau doar o pură imitație și o practică administrativă, lipsite de orice simbolism – căci simbolismul nu poate fi sufocat de nicio putere de pe pământ. Ele corespund diferențelor exterioare de rang și proprietăți, care existau în regatele vizigoților și francilor – pe care le-am întrezărit și în epoca miceniană, dezvăluită de Iliada. Este rezervat viitorului să dezvolte o nobilime și un cler autentic în Rusia.” (395 vol. II, Oswald Spengler, Declinul Occidentului).

Autorul german a murit cu un deceniu înainte de extinderea comunismului în România. Putem spune că și în cazul românesc, comunizarea a însemnat dispariția voită a boierimii – autentică sau imitatoare. Dar că experimentul unic al închisorilor politice a produs rezultatul neașteptat al sfinților închisorilor. Adică o renaștere a clerului, extins pentru a cuprinde țărani, doctori, poeți, studenți, filosofi sau politicieni. Sigur, aceasta e doar o paranteză, pentru a testa o ipoteză.

O altă variantă în care se manifestă confuzia dintre aparență și esență este casta. Aceasta apare în societățile dezintegrate, fellahice, ieșite din traiectoria istoriei, când ordinele sunt pietrificate în caste.

„Între ordin și castă este aceeași diferență ca și între cultura cea mai veche și civilizația cea mai târzie. Prin ascensiunea primelor ordine, nobilimea și clerul, se dezvoltă cultura; în caste se exprimă felahismul definitiv.” (392, vol. II)

„Forma vie a devenit o formulă ce posedă și un stil, dar un stil încremenit, stilul pietrificat al castei, un nu știu ce foarte rafinat, foarte distins, foarte spiritual, ce se simte infinit superior oamenilor dintr-o cultură în devenire.” (393, vol. II)

Membrii castelor au ca oponent masa ignorantă a populațiilor de fellahi. Dar castele însele și-au încheiat misiunea istorică, ele nici nu mai luptă în numele altora, nici nu ridică societățile respective; și-au încheiat înflorirea, doar perpetuează niște avantaje. În schimb, în dezabuzarea lor suficientă, trebuie să fie sentimentul unora, care cu multe generații în urmă și-au răspuns marilor întrebări. De aceea, Spengler își imaginează cum brahmanii și preoții egipteni trebuie să fi privit cu dispreț la musafiri ca Pitagora și Platon.

evoluția naturală a ordinelor

Acum că am eliminat două posibile confuzii, să încercăm să urmărim parcursul istoric al ordinelor, în special în lumea occidentală. Primul stadiu e desprinderea din rândurile țărănimii.

„În sânul fiecărei culturi, țărănimea este un fragment pur de natură și de vegetație, deci o expresie impersonală, în timp ce nobilimea și clerul rezultă dintr-o disciplină superioară sau dintr-o instrucție superioară, fiind deci expresia unei culturi în întregime personale, care respinge, prin superioritatea formei, nu numai pe barbari, ci de acum încolo, și pe toți cei care nu fac parte din ordin și care sunt considerați niște reziduuri, numiți de nobili „popor”, iar de preoți – laici.” (393, vol. II)

Chiar dacă „nobilimea e o țărănime superioară” (396), viața țărănească e eternă, în timp ce un ordin are o existență limitată, numărată în generații, se poate degrada, poate degenera, se poate stinge. Sau se poate rafina în alte forme, camuflate de cultură. Totuși, relația nu e una idilică, apare un antagonism:

„Ura țâșnește din sate, flacăra disprețului radiază din castele.” (394, vol. II)

Rădăcinile raporturilor feudale europene pleacă din epoca de declin a Romei.

„Între 250 și 300, colonul este legat de glie prin lege (glebae adscriptus) prin aceasta se ajunge la deosebirea dintre seniorii feudali și vasali, deosebire ce caracterizează ordinele însele.” (414 vol. II)

În primăvara unei culturi, apare o nobilime primară, cea care dă greutate istoriei, semnificație evenimentelor. Prințul e perceput ca „primus inter pares” și stârnește ostilitate prin măreție – de unde apariția războaielor vasalice.

„O nobilime autentică și veche se identifică însă cu statul și se îngrijește de toți ca de proprietatea sa. (..) Ea simte că deține un privilegiu înnăscut al datoriei, considerând serviciile în armată și administrație ca pe o profesiune.” (435 vol. II)

Pentru lumea occidentală, acest moment al înfloririi unui stat al ordinelor e perioada gotică. Atunci genealogia unor familii se ridică simultan cu catedralele, realizări comparabile în trup și în piatră.

„Nu există decât state ale ordinelor, state în care un ordin anumit guvernează. (…)
Totdeauna o minoritate radicală reprezintă tendința istorică universală într-un stat, iar în sânul acesteia altă minoritate mai mult sau mai puțin închisă ține în mâini direcția efectivă în virtutea capacităților ei și adesea în contradicție destul de netă cu spiritul constituției.” (437 vol. II)

La ordinele primare se vor adăuga treptat alte forțe, cum ar fi burghezia, mult mai târziu chiar masele populare, ca vectori în luptele de putere, care implică și dinastia. Spengler e de părere că talentul politic e o raritate în rândurile stării a treia, pentru că ea nu formează o unitate vie, ci e mai curând folosită.

tirania și oligarhia

„O cotitură decisivă are loc la începutul perioadei târzii, când orașul și satul își mențin echilibrul, iar forțele autentice ale orașului, banul și spiritul au devenit atât de importante încât sunt simțite ca un non-ordin în raport cu ordinele primare. Este momentul când gândirea politică se ridică deasupra ordinelor pentru a le înlocui cu conceptul de națiune.” (458 vol. II

Oswald Spengler e de părere că înlocuirea ordinelor primare e inevitabilă și irevocabilă, venind dintr-o necesitate culturală. Dar statul eliberat de idealurile ordinelor, devine unul absolut. Această trăsătură generează reacții de revoltă din partea ordinelor primare, reacții care se regăsesc ca etape similare în mai multe culturi. Ordinele, rămase simple diferențe sociale, se ridică într-o încleștare în care totul este în joc pentru ele.
În exemplul antic, tirania – în lupta contra ordinului nobiliar – face un fel de alianță cu „partea națiunii străină de ordine”, pe care o aduce astfel la putere.

„Iată în ce constă misiunea tiraniei. În întoarcerea statului ordinelor către statul absolut, care nu îngăduie ca nimic să mai supraviețuiască decât în raport cu el. Dinastiile occidentale, ca și cele din Egipt și China, au chemat în ajutor non-ordinul, „poporul”, recunoscându-l astfel ca putere politică. (..)
Suveranul domnește acum în numele statului, al grijii pentru toți, combătând nobilimea pentru că aceasta vrea să mențină ordinul ca factor politic. (459, vol.II)

Un fenomen similar se întâmplă și în foarte admiratele secvențe ale democrației antice. Acolo, rolul tiranului e luat de organizarea polisului, prin legi, care fac în așa fel încât statul să fie tiranic.

„Nevoia de a institui non-ordinul în gândirea politică a dat naștere tiraniei, în care o familie sau o fracțiune a nobilimii își arogă singure rolul dinastic fără de care o acțiune a stării a treia ar fi imposibilă. Istoricii antichității târzii nu au mai perceput sensul acestui fenomen, mărginindu-se la laturile exterioare ale vieții private. În realitate tirania este statul, fiind combătută de oligarhie în numele ordinului. De aceea ea se sprijină pe țărani și pe burghezi. (459, vol. II)

Inspirată de legile lui Solon de la Atena, dar și de cutume anterioare, la Roma a apărut cu 450 de ani înaintea erei noastre o legislație înscrisă pe tăblițe de bronz. Aceasta e cunoscută ca Legea Celor Douăsprezece Table și, între altele, interzicea căsătoriile între patricieni și plebei.

fronda

În secolul XVII, nobilimea franceză a deschis un front împotriva regelui, pentru a-și apăra privilegiile. Aceasta a primit numele de frondă – de la cuvântul francez pentru „praștie”. Suporterii frondei spărgeau geamurile locuințelor aripii regaliste a cardinalului Mazarin. Semnificațiile acestei mișcări s-au șters din memoria colectivă, pentru care e un fenomen uitat.

Spengler e de părere că momentul frondei are o importanță subestimată. Cei puternici vor să lase moștenire puterea; adepții dinastiei văd în continuitatea sângelui propria continuitate, chiar uzurpatorii vor să instituie dinastii, iar nepotismul a fost consemnat până și la papi

„Teoreticieni, precum Marx și Rousseau, care pleacă de la idealuri conceptuale în locul adevărurilor legate de sânge, n-au întrezărit extraordinara putere conținută de acest univers istoric, considerând urmările acestuia ca reacționare și demne de a fi respinse; ele însă există cu o forță și o energie pe care nici chiar simbolistica culturilor superioare nu le poate domina decât temporar și artificial (..) în spatele maximei, ce atribuie primul loc celui mai merituos, se ascunde aproape întotdeauna rivalitatea celor puternici, care împiedică în fapt și nu în principiu o succesiune revendicată de fiecare în secret pentru familia lui. Pe această ambiție, devenită creatoare, se fundameantează formele de guvernare ale oligarhiei antice.” (447 vol. II)

Tirania a adus așadar în scenă o nouă forță politică, burghezia, care de acum revendică statul pentru sine, cum făcuse odinioară ordinul nobiliar. Revoluția a devenit inevitabilă când starea a treia (banii și intelectul) au rupt prietenia cu coroana, pentru a se alătura celorlalte stări. Dar între momentul frondei și cel al revoluției, e momentul de triumf al burgheziei, care „numără banii și voturile”.

„Interesul pentru bani și sufragiul universal sunt deopotrivă niște arme ale burgheziei; nobilimea nu numără ci pune în valoare, ea votează prin ordine. Așa cum statul absolut a apărut din frondă și din prima tiranie, tot el ia sfârșit prin Revoluția franceză și prin a doua tiranie. În această luptă secundă, deja defensivă, dinastia insistă și se plasează alături de ordinele primare pentru a proteja gândirea politică împotriva unei noi suveranități, cea a ordinului burghez. (460 vol. II)

În episoadele următoare vom continua periplul ordinelor sociale în raport cu monarhia și revoluția.

Ep. 24: Rolul dinastiei în apariția națiunilor occidentale
(cuprinsul serialului)