22. Cele două ordine fundamentale: nobilimea și clerul. Despre onoare

„Orice istorie reală începe prin constituirea aristocrației și a clerului ca ordine primare și prin ascensiunea acestor ordine peste clasa țărănească. (..) Sensul istoriei se concentrează însă integral, exclusiv, în cele două ordine și în conștiința că ele sunt suficiente lor însele. Țăranul este aistoric. Satul lui se situează în afara istoriei universale.” (115, vol. II, Oswald Spengler, Declinul Occidentului)

Mă tem că de aici încolo, foiletonul nostru va propune teme și mai ales abordări, care vor contraria. Dacă arta și antichitatea au lăsat indiferent cititorul nimerit pe blog, bănuiesc că subiectele cu miză socială și politică riscă să scandalizeze. Aș spune că necesită acea „deschidere a minții”, care ni se propovăduiește atât, întrucât sunt unghiuri diferite de mentalitatea zilei; de ce se promovează în mod curent în presă și în sistemul de învățământ.

O primă subliniere ar fi că Spengler nu e un ideolog, iar cine așteaptă să prescrie rețete pentru lumi ideale, va fi dezamăgit. Dimpotrivă, accidental poate fi un distrugător de utopii și speranțe deșarte. E un filosof al istoriei, pe care o comentează dur, dintr-un unghi propriu, așa cum crede că a fost, nu cum ar fi frumos să fie.

Cei mai scandalizați vor fi cei care și-au însușit viziunea egalitaristă, marxistă a istoriei făcută de mase; sau pur și simplu pe cea liberală. În privința asta, o carte veche de un secol e și o mărturie despre cât de hegemonică a devenit perspectiva liberală, iluministă. Pentru că impresia mea e că doar cu un secol în urmă, omul obișnuit era mai înclinat să creadă în ierarhie decât în egalitate.

Am lăsat în citatul inițial și referirea la țărani, deși vreau să îi acord un episod separat. Ocazie cu care se va vedea că Spengler are o părere mult mai nuanțată, de simpatie față de clasa țărănească. (Nu cum s-ar deduce din acel paragraf.) Afinitate, vizibilă și din critica pe care o face vieții urbane. El opune nobilimea țărănimii, doar în raport cu misiunea istorică. Altminteri, le consideră intim legate. E unul din motivele pentru care am spus în preambul că Eminescu l-a prefigurat prin geniul intuițiilor sale. Răzbate din toată opera publicistică și poetică, simpatia lui Eminescu pentru țăran și pentru vechii boieri pământeni, pe care îi opune fanarioților, burgheziei cosmopolite, superficiale.

„Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.” (Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a, 1881)

Scriind în perioada interbelică, Spengler face aceeași conexiune între țăran și nobil, cu legătura lor funciară. În plus, leagă de cavalerie și originea ideii de proprietate.

„nobilimea este cosmică și vegetală; de aici adâncile ei legături cu pământul. Ea însăși este o plantă, solid înrădăcinată în pământ, sedentară, și prin aceasta țărănească în cel mai înalt grad. (..) Proprietatea este un sentiment originar și nu un concept, ea aparține timpului, istoriei, destinului, nu spațiului și cauzalității. Ea nu poate fi fundamentată dar există.” (406, vol. II)

distincția față de cler

Preoțimea – în care Spengler vede originea și altor ocupații spirituale – e nu doar diferențiată de nobilime și de orice fel de viață activă. Ci pusă într-o opoziție ontologică, a naturii de neschimbat a ființei.

„Eroul disprețuiește moartea, iar sfântul disprețuiește viața.” (401, vol. II)

(..) „bun și rău (umil) sunt deosebiri caracteristice nobilului, bine și rău sunt distincții făcute de preot.” (403, vol. II)

E o distincție atât de netă, încât merge aproape în zona predestinării, ca în aceste două lungi enumerări:

„Există oameni născuți prin voia destinului și oameni născuți din înlănțuirea unor cauze. Omul care trăiește la propriu – țăranul, războinicul, diplomatul, generalul, omul de lume, negustorul, toți cei care vor să se îmbogățească, să comande, să guverneze, să lupte, să fie îndrăzneți, organizatorul, antreprenorul, aventurierul, campionul, jucătorul, sunt separați printr-un întreg univers de omul „spiritual” – sfântul, preotul, savantul, idealistul, ideologul, care sunt predestinați tocmai prin forța gândirii lor și prin absența spiritului de acțiune.” (27, vol. II)

Apariția celor două ordine e pusă chiar la începuturile unei culturi, când răsar dintre casele țărănești două clădiri – simbol, de rang superior: castelul și catedrala

„În ele, diferența dintre totem și tabu, nostalgie și angoasă, sânge și spirit, se dezvoltă într-o simbolistică puternică.” (145, vol. II)

„Cele două ordine primare, clerul și nobilimea, vizionarismul din catedrale și activismul ce vine din castele, asceza și iubirea, extazul și individualismul, își încep de aici istoria propriu zisă. (…) prăpastie antitetică a spațiului și a timpului.” (330, vol. II)

trăsături nobile

Am început puțin temător articolul, prevenind cititorii că vor fi subiecte controversate. Și realizez că am fost condiționați să privim egalitarist trecutul și prezentul. Ba chiar să considerăm ofensatoare inegalitatea, evidențierea unor calități ale altora, chiar și din epoci demult apuse. Lucrul ar trebui să ne dea de gândit, dacă în ultimele decenii nu am fost obișnuiți cu un atac constant la elitele spirituale (dintre care împotriva preoților s-a dezlănțuit o ură oarbă, irațională) și indivizilor valoroși în genere, a celor cu inițiativă. Chiar această atitudine a noastră de surpriză în fața inegalității cred că dovedește că suntem victimele unui atac calculat și atent țintit. E posibil să fie revoltați de ideea inegalității, chiar dintre cei care au preluat în ultima vreme lupta cu „neo-marxismul”…

O primă trăsătură distinctivă a nobilului este curajul.

„Când trebuie să fie măreață, viața este dură. Ea nu îngăduie decât alegerea între victorie și înfrângere, nu între război și pace;” (516, vol. II)

De altfel, Spengler are o înțelegere șocantă a războiului, în care nu vede în primul rând latura distructivă, ci momentul decisiv în care se scrie istoria:

„Războiul este creatorul tuturor lucrurilor importante. Tot ceea ce are sens în curentul vieții a apărut din victorii și din înfrângeri.” (428, vol. II)

Afirmarea în luptă e, așadar, nu expresie a urii față de dușman, ci a iubirii față de semenii pe care cavalerul, ulterior soldatul, îi protejează. Clasa combatantă previne însăși dispariția comunității, pe care o reprezintă, rostul ei nefiind conflictul intern, întoarcerea spre cel mai slab.

„Primul ordin autentic este nobilimea. Din ea apar ofițerii și judecătorii și tot ce are legătură cu înaltele demnități guvernamentale și administrative. Acestea sunt forme ale ordinului cu o anumită semnificație. La fel, în legătură cu clerul se află oamenii de știință care posedă un fel de distanță nobilă foarte marcată.” (573, vol. II)

În timp, în sânul ordinului nobil se vor selecta anumite calități:

„Tot ce, în perioadele mature, se numește tact diplomatic și social, incluzând o privire strategică și practică, privirea colecționarului de obiecte de preț și a cunoscătorului de oameni, în genere tot ceea ce nu se învață, ci se posedă; tot ceea ce trezește altora o gelozie neputincioasă, o invidie incapabilă și care dirijează ca formă mersul evenimentelor.” (402, vol. II)

despre onoare

Onoarea e asociată cu blazonul, dar ea nu e limitată doar la nobil, care o duce la rafinament. Există un sentiment al onoarei, ne spune Spengler, la absolut toate categoriile, dar nu la omenire în abstract. Îl au toate clasele imaginabile, țăran, muncitor, femeie, bărbat, chiar și copiii, în mod instinctiv. Îl au și mulțimile adunate sponan într-un loc, care emană un sentiment al grupului și exclud pe cei care nu îl simt – pe cel prost și vulgar. Îl au până și bandiții tot între ei.

Sentimentul onoarei vine din cutume, legi nescrise de comportament. Și aici face o distincție de finețe între morală și cutumă.

„Cutuma distinsă este rezultatul total inconștient al unei discipline lungi și constante. Ea se învață din împrejurări și nu din cărți. (…) Cutuma nu este cea adevărată, ci aceea care există. Ea a crescut, este înnăscută, sensibilă, are o logică organică. Dimpotrivă, morala nu este niciodată realitate – altfel toată lumea ar fi sfântă – ci o eternă existență suspendată deasupra conștiinței tuturor oamenilor (….).” (404, vol. II)

În ierarhia cutumei în interiorul unui grup, dezonoarea e cel mai rău lucru, în timp ce în ordinea morală a lucrurilor, absența păcatului e lucrul cel mai bun.

„Conceptul fundamental al oricărei cutume vii este onoarea. Ea implică restul: fidelitate, umilitate, bravură, valoare, stăpânire de sine, hotărâre. Onoarea este o chestiune de sânge nu de înțelegere. Nu reflectezi, sau mai degrabă ești deja dezonorat. Pentru viață, timp, istorie, a fi dezonorat înseamnă a fi nimicit.” (405, vol. II)

Onoarea este cea care dă valoare, în cazul tuturor categoriilor umane. Ca personificare a caracterului ignobil, e sugerat Thersites, un personaj obscur din Iliada. În elogiul eroismului și sacrificiului, care e poemul lui Homer, acesta apare pasager într-o scenă în care începe să plângă când e amenințat de Ulise.

Următorul citat ar putea suna zguduitor, în contextul presupusei pandemii, care a îngenunchiat o mare parte din omenire și care singură vorbește despre stadiul final atins de civilizația europeană globală.

„Opusul onoarei sunt thersiții, sufletele mocirloase, plebea: „Calcă-mă în picioare, dar lasă-mă să trăiesc”. Acceptarea unei injurii, uitarea unei înfrângeri, gemetele de durere în fața dușmanului – toate acestea sunt semnele unei vieți ce nu mai are valoare, devenită superfluă, prin urmare total diferită de morala clericală ce nu se agață de viață și deci de onoare în general; am spus deja că fiecare faptă morală este, în sensul cel mai profund, un fragment de asceză și o mortificare a ființei. Tocmai prin aceasta ea se plasează în afara vieții și a universului istoric.” (405, vol. II)

însemnătatea nobilimii

În perioadele târzii, când dispare treptat caracterul nobil, rostul aristocrației nu mai e înțeles și ajunge să fie confundată cu însemnele exterioare. Ea e văzută atunci doar ca un vestigiu istoric, competitoare lipsită de merit a burgheziei.

„Așadar, nobilimea în sensul istoriei universale este infinit superioară în raport cu ceea ce admit perioadele tardive și comode; efectiv ea nu este o însumare de titluri, drepturi și ceremonii, ci o posesiune interioară greu de obținut, greu de păstrat și care, când este înțeleasă, pare demnă de sacrificiul unei vieți întregi. O familie veche nu înseamnă numai un șir de strămoși (noi toți avem strămoși), ci niște strămoși care au trăit vreme de generații pe culmile istoriei și care nu numai că aveau, ci și erau destin. În sângele lor, de-a lungul unei experiențe multiseculare, forma istoriei a fost disciplinată până la perfecțiune. (401, vol. II)

Între ordinul nobiliar și cel clerical se va dezvolta o opoziție ireconciliabilă, care străbate istoria. Ea se va regăsi în epocile de apogeu și declin în antiteza „dintre știință și economie, ca să se desăvârșească în ultimele stadii de istoricitate, în lupta dintre spirit și violență politică.” (331)

cele două tradiții

„Preotul se înconjoară de lumea naturală a cărei imagine o aprofundează prin reflecție. Nobilul trăiește în universul istoric pe care-l aprofundează modificându-i imaginea. Cei doi se dezvoltă dintr-o mare tradiție, însă tradiția unuia rezultă din instrucție, iar a celuilalt din disciplină. (..) numai nobilimea este un ordin real, în timp ce clerul pare un ordin prin opoziția extremă față de celălalt. Disciplina, educația aleasă, se extind de la sânge și trec de la tată la fiu. Instrucția însă presupune geniu și de aceea un cler autentic este puternic și totdeauna o „colecție” de genii individuale – o comunitate de ființe trezite – independent de origine și sensul rasial al termenului și prin aceasta și o negare a timpului și a istoriei. Înrudire spirituală și înrudire de sânge – încercați să aprofundați diferența dintre acești doi termeni. Un cler ereditar este o contradicție în sine.” (402, vol. II)

Opoziția dintre spirit și acțiune va fi sublimată în două tradiții spirituale:

„finalmente în fiecare cultură superioară au apărut două sisteme morale, fiecare privind la celălalt de sus: cutuma nobilă și asceza spirituală, ce își reproșează reciproc caracterul monden sau sclavia. (..) una apare din existența plenară în mijlocul curentului istoriei iar cealaltă în exteriorul acestui curent, într-o existență pură trezită, în mijlocul unei naturi pline de Dumnezeu.” (403, vol. II)

În episoadele următoare vom vedea metamorfoza celor două sisteme, felurile în care degenerează și dispare o aristocrație, semnificația acestei stingeri pentru ansamblu.

Apariția conceptului de națiune. Despre nobilime în războiul pentru stat. Tirania și oligarhia
(cuprinsul serialului)